La Bad Gastein, plimbarea pe străzi, la întâmplare, e dezamăgitoare. Întâlnim puţini trecători până se întunecă. Maşinile în trafic sunt şi ele rare. Liniştea e întreruptă doar de zgomotul vreunui tren în viteză. Mă gândesc la lunile de iarnă când aici tabără de pretutindeni practicanţii sporturilor de iarnă. Cu siguranţă o fi mai aglomerat, îmi spun.
Câteva coordonate indispensabile: Bad Gastein se află la poalele muntelui "Graukogel" (niciodată n-am să mă obişnuiesc cu toponimele lor greu de pronunţat şi de reţinut) în Parcul Naţional Hohe Tauern din landul Salzburg, la 1.000 de metri altitudine, cu o populaţie de vreo 4.500 de locuitori. Pe pliantele informative, alături de Gastein, figurează salba de oportunităţi contrase în "Ski, Berge & Thermen". Aşadar, pe lângă schi şi drumeţii pe munte, staţiunea oferă băi termale de care au beneficiat împăraţi, monarhi, artişti, oameni bogaţi şi celebrităţi din diferite timpuri. Printre ei: medicul renascentist Paracelsus, împărăteasa Elisabeta a Austriei, celebra Sissi, împăratul german Wilhelm cu al său cancelar Otto von Bismarck, Ferdinand al Bulgariei, Leopold al Belgiei, Carol I al României. Monarhul român s-a tratat de gută aici patru ani la rând, din 1902 până în 1905, figurând în galeria de personalităţi a hotelului Kaiserhof. Era întâmpinat de primarul localităţii. Avea întâlniri cu oameni politici ai vremii. România avea reprezentativitate în buricul Europei. Printre alţi români celebri care au trecut pe aici se numără Nicolae Titulescu şi Ion C. Brătianu. Scriitorii Heinrich Mann şi Somerset Maugham au poposit aici, iar despre Franz Schubert se spune că a început aici să compună în 1824 "Gastein Symphonie". Istoria Gasteinului trăieşte prin plăci comemorative pe care apar Franz Schubert, Johann Strauss-fiul, Freud sau Mozart. În vitrina unei galerii de artă dau peste compoziţia unui pictor având în centrul ei autoportretul cu pălărie de paie al lui Van Gogh, înconjurat de secvenţe din peisajele sale. Tresar. Ceva asemănător aveam în vedere pe vremea când îmi exersam mâna încercând să reproduc în alb-negru câteva din autoportretele olandezului. Dacă în Amsterdam, Haga sau Arles mă întâlneam mereu cu el, pe străzi şi muzee, nu mă aşteptam să-mi apară chipul lui într-o vitrină din Austria. Surpriza merita o fotografie, aşa că am imortalizat lucrarea expusă în vitrină, alături de celelalte, multe, cu "cascada urlătoare" din imediata apropiere a galeriei de artă, cădere de apă impresionantă prin volum şi diferenţă de nivel, de o frumuseţe unică, întrucât sălbăticia naturală a căderii apei este flancată de clădiri impunătoare ce nu reuşesc să-i atenueze "zbuciumul". Coborâm pe lângă ea şi trecem peste toate cele trei poduri din mijlocul staţiunii, cu apa clocotind sub noi. Când îmi ridic privirea din spuma de cazan în fierbere a apei spre culmile mângâiate de blândul azur, întrezăresc plutirea incredibilă, la mare înălţime, a unor pene multicolore, desprinse parcă din trupul muntelui ca aparţinând unei păsări uriaşe, dispărute subit. Sunt câţiva parapantişti fixaţi în zbor liber ce dau impresia că nu vor ajunge niciodată pe pământ. Vraja acestor clipe de relâche nu poate fi alungată nici de şantierul din centrul localităţii pe care trebuie să-l ocolim pentru a ajunge la telecabină sau la un magazin alimentar. Rămânem mult timp contaminaţi de acest miraj al plutirii pe cerul verii.
După extazul cosmic ne acaparează din nou teluricul. Ca poetul studiat în şcoala generală, "privirile de farmec pline" mi le cobor spre pământ: hoteluri somptuoase printre brazi, cazinoul, clădiri ce par pustii. Un decor adecvat pentru un film de epocă. Evident, la Belle Époque! Mai apoi, ne atrage atenţia o terasă mai puţin simandicoasă, câteva platforme cu balustradă masivă de lemn, din epoca turismului popular, în apropiere de hotelul Ritz, unde zărim prima aglomeraţie consistentă, însoţită de zumzetul aferent al consumatorilor. Berea e bună şi rece, vorbăria turiştilor înviorătoare. Par întorşi dintr-o drumeţie. Toţi au feţele arse de soare şi exultă de voioşie, fără să dea impresia că ar fi obosiţi. Pe peretele vertical de stâncă din faţa mea, amenajat pentru escalade, se caţără câţiva copii curajoşi, prinşi în coarde de cabluri. Nimeni nu le dă importanţă. E exersarea de rutină a voinţei. La maturitate vor ajunge la fel de sănătoşi ca cei care animă atmosfera răspândiţi în jurul meselor. Ziua următoare vedem alţi copii, mai mici, de cinci-şase ani, făcând acelaşi lucru sub supravegherea instructorilor şi beneficiind de admiraţia părinţilor. Sporturile sunt la ele acasă aici. Cele de iarnă, ca şi cele de vară. Nu întâmplător, la vreo 5-8 kilometri distanţă, spre sud-vest, o vastă bază sportivă poartă numele de Sportgastein ca şi cum ar fi o altă localitate. Constat că toponimele astea sunt transpuse grafic diferit, fără să deranjeze. Găsesc pliante, indicatoare rutiere, hărţi şi ilustrate pe care denumirea staţiunii apare când Bad Gastein, când Badgastein iar cealaltă staţiune, situată puţin mai la nord, e Bad Hofgastein şi-mi aduc aminte la câte "dezbateri" inutile am asistat pe seama scrierii corecte Cluj sau Cluj-Napoca. Bine că şi în această privinţă s-au dezamosat rigidităţile, recunoscându-se autonomia vorbirii şi scrierii colocviale.
Zona în care locuim, pe Schareckstrase, e înconjurată de case noi, aspectuoase, cu grădini şi flori bine întreţinute, la limita dinspre nord, flancată de câteva blocuri. Ca să reţin mai uşor numele străzii îi ziceam "şoarec", dar Schareck e numele unui vârf de 3.122 de metri ce-şi întinde umbra spre valea Gastein în amurg. Seara te poţi plimba de-a lungul râului cu o apă limpede "ca cristalul" pe Elisabeth Promenade sau să te odihneşti pe o bancă din apropiere. Unii localnici te salută surâzând, deşi e limpede că eşti turist în trecere. În apropiere de blocuri, poţi deosebi, printre localnice elegante, femei cu copii ce aparţin altor etnii, decent îmbrăcate, poate sunt din familiile de turci care muncesc aici pe şantier. Nu-mi dau seama dacă sunt asimilate aceste grupuri sau nu, dar ele par potolite în manifestările lor stradale. Cu toate că e senin, temperatura e suportabilă: 18 - 20 grade Celsius. Nu te topeşti de cald ca la 34 de grade între betoanele marilor oraşe.
Am urcat maşina pe feribot în Turcia. Am traversat Marea Marmara de la Bandirma la Istanbul şi de la Kilitbahir la Çanakkale. Dacia mea s-a comportat nesperat de bine atunci. Dar n-am crezut că voi ajunge să urc maşina în tren. Pentru timpurile moderne nu e cine ştie ce, doar ideea e oarecum şocantă. Hannibal n-a trecut Alpii cu elefanţi? Şi cum îşi mai îmbărbăta soldaţii! Acum ce mare scofală să treci printr-un tunel de vreo 12 kilometri cu maşina pe platforma unui vagon dacă eşti dispus să plăteşti 17 euro? Urci maşina în tren, te duci la vagonul rezervat persoanelor şi în 11 minute eşti dincolo. Adică din landul Salzburg treci în Carinthia, din Böckstein în Mallnitz-Obervellach prin tunelul Tauern, numai pentru calea ferată, deci neluminat. Le petit leon s-a comportat bine, nu s-a speriat de întuneric, n-a scos niciun mârâit.
Drumul spre următoarea cazare, undeva într-un adevărat cătun izolat, dar trebuie să adaug neapărat: ce cătun minunat! a fost doar de 80 de kilometri. O plăcere. Asta ca să mai scurtăm din distanţa până la Pécs, prea lungă. Ne-am oprit pe malul lacului Millstatt (Millstäter See) să bem o cafea şi ne-am continuat drumul pe serpentine şi prin localităţi mici, aerisite, cochete până la pensiunea Gasthaus Luggwirt din "cătunul" (cum spuneam) Zedlitzdorf din comuna Gesau. Alte serpentine şi plan înclinat până la pensiune. Pentru că am ajuns prea repede (cazarea începea numai la 11,30, se anunţa pe o tăbliţă la intrare), am pornit în recunoaştere. O aşezare de cel mult 50 de case, răspândite la mare distanţă una de alta, după care, ultima construcţie spre câmp era o bisericuţă albă, catolică. Lângă bisericuţă, un cimitir cum n-am mai văzut altul atât de drăguţ în adevăratul înţeles al cuvântului şi deosebit de bine întreţinut. Flori proaspete, pietre şi aranjamente funerare diferite, curăţenie exemplară în plin câmp. Şi tot în plin câmp, în spatele capelei, un wc curat, dotat cu două suluri de hârtie igienică, apă curentă şi ştergar. Zăbovind pe pajiştea din jurul bisericii, am văzut la un moment dat o maşină apropiindu-se. O femeie a coborât din maşină, a intrat în cimitir, a luat una dintre cele patru stropitori din gard şi s-a îndreptat spre un mormânt unde a udat florile. Apoi s-a urcat în maşină şi a plecat.
Când am trecut pe lângă o casă bătrânească din lemn, o femeie tânără de vreo treizeci de ani s-a apropiat de noi, adresându-ni-se în româneşte. Ne-a auzit vorbind în limba ei de acasă şi dorea să schimbe cu noi câteva cuvinte. Ne-a spus că e din Reşiţa şi a venit printr-o agenţie să îngrijească un bătrân pentru 1.100 de euro pe lună. Contractul era pe trei luni, dar şi astea i se păreau prea lungi, murea de plictiseală în singurătatea aceea, abia aştepta să se întoarcă acasă.
Noi ne-am întors la pensiune, trecând pe lângă o maşină de pompieri scoasă din garajul ei. Mă întrebam ce caută hardughia asta într-un loc mai degrabă pustiu. Pe banca de lângă intrarea în pensiune era un tânăr. L-am luat drept turist, dar era unul de-al casei. Auzind că vorbeşte în ungureşte cu altcineva, l-am abordat şi eu în ungureşte. Astfel am aflat că e din Ungaria, a preluat pensiunea cu un prieten începând din luna mai să vadă dacă merge şi deocamdată nu are motive să se plângă. Doar atât că fiind legat de pensiune nu poate face drumeţii în locurile din jur, deosebit de atractive. E aici cu soţia şi o fată isteaţă şi curioasă de vreo 7 ani. Fata nu-şi face probleme în privinţa şcolii, căci nu e prea departe şi nici în privinţa limbii şi din privirea ei ageră înţeleg ambiţia de a învinge orice obstacol în formarea ei.
În timp ce stăm la taclale se aude un şuierat prelung, puternic, încât mă sperii de-a binelea. Gazda mea îmi explică. E sâmbătă, ora 12 şi în fiecare săptămână, sâmbăta la această oră, pompierii din tot ţinutul au un consemn de verificare a utilajelor. Acum înţeleg de ce au scos pompierii maşina lor din garaj. Rămân surprins să constat că într-un "cătun" există un echipaj de pompieri, chiar dacă acesta numără două sau trei persoane. Fetiţa gazdei ne conduce în cameră, şi-a preluat atribuţiile de "angajată". Urmează o lungă plimbare prin pădure. Din loc în loc sunt bănci pentru popas. Caut afine prin afiniş, dar nu găsesc nicio boabă. Seceta prelungită ameninţă rodnicia pădurii. Nori de ploaie ne îndeamnă să ne întoarcem. Până spre seară, parcarea se umple de maşini. Ultimii sosiţi sunt un cuplu de motociclişti din Italia. E firesc, până la graniţa cu Italia sunt 100 de kilometri. Se vede că "merge" pensiunea, îmi spun şi eu. Seara târziu, plouă şi norii sunt străluminaţi intermitent de fulgere îndepărtate. Plouă în Alpi! mă bucur în sfârşit ca un copil. E o ploaie bună, dar scurtă. Tot e bine. N-a mai plouat de mult.
(Austria - 2013)