Big Mac, vărul vitreg al ordinul compozit

În loc să-şi vadă de paiaţele-cu-steguleţe ale lor, cei de la McDonald's se prezinte drept alternativă la studiul arhitecturii clasice. Într-un spot publicitar ofensator apare un biet profesor mângâind volutele albe ale unui capitel, în vreme ce "studenţii" săi nu visează nimic alta decât să înfulece copite pasate. Cei care au adus reclama respectivă în România au uitat, pare-se, un lucru esenţial. "Restaurantul" McDonald's din Piaţa Romană este plin, bietul, cu fel şi fel de coloane postmodernizate prin retezarea bazei. Chiar din stucco, locanta din Romană nu este lipsită de haz. În comparaţie cu coşmeliile McDrive care au intoxicat locuri deja intoxicate din România - tipizarea nu este o idee doar comunistă - este chiar civilizat. Acelea sunt consângene cu blocurile noastre prefabricate, cu "şindrilă" de beton pe falsul acoperiş în patru ape. Acum: ori şefilor locali le par plictisitoare coloanele (şi atunci înseamnă că scopul d-lor nu este altul decât să-şi alieneze clienţii din Romană), ori sunt nişte moftangii. Şi iată de ce:

Arhitectura clasică este semnul civilizaţiei. În spiritul corectitudinii politice, ar trebui să adăugăm: al civilizaţiei europene, iudeo-creştine. Arhitectura greacă şi cea imperială romană au reprezentat farul întregii deveniri a istoriei arhitecturii. Nici un stil care a urmat nu poate fi în vreun fel disociat definitiv de memoria culturală clasică. Dacă nu se întorc spre a le celebra, precum renaşterea, barocul sau neoclasicul, le amintesc totuşi în calitate de "inamic" glorios. Semn înzidit al gloriei imperiale, forurile şi templele au stat în centrul noilor oraşe europene până azi. Abatele Laugier, unul dintre cei dintâi raţionalişti ai arhitecturii moderne era îndrăgostit de Maison Careé din Nîmes, un mic templu roman. Nu a fost singurul: alături a fost ridicat, în vremuri glorioase ale hi-tech-ului, o clădire de sticlă şi oţel (arhitect: Sir Norman Foster) care flatează discret acest mic templu marmorean şi dovedeşte în proces că o atitudine reverenţioasă la adresa monumentelor nu presupune cu necesitatea nici pastişa, nici neutralitatea apteră. Pledoaria lui Semper în favoarea ideii că templele greceşti erau nu albe, ci pictate săltăreţ a aruncat în aer aerul marmorean, eroic, al neoclasicului german. Cei ce nu concepeau filiaţia "plebee" a arhitecturii imperiale au inventat chiar o tradiţie alternativă, cea etruscă, spre a nu îngădui întinarea colonadelor.

Nici anii treizeci, când modernismul pătrundea cu atâta greutate în oraşele europene, clasicismul nu a dispărut, fiind transmutat în stripped classicism - o variantă "soft" care a îngăduit apariţia unor capodopere de felul (la noi) al Academiei Militare sau a Palatului Victoria. În vremea când MacDonald's mai era încă a fraţilor eponimi şi nu al lui Kroc, chiar modernismul însuşi pleca fruntea în faţa asocierii cu clasicismul, încercând, prin Philip Johnson sau Minoru Yamasaki, să ajungă la un modus vivendi în ceea ce priveşte monumentalitatea edificiilor publice. Şi ce sunt exerciţiile lui Le Corbusier de la Chandigarh, sau ale lui Niemeyer de la Brasilia, decât ieşiri înspre clasicism, "trădări" ale purităţii originare a modernismului? În fine, după postmodernism, cel care a îngăduit şi locante de felul MacDonald's din Piaţa Romană, "este voie" din nou să clasicizezi fără să-ţi fie ruşine de conservatorismul tău retrograd şi retardat şi de dreapta...

Există un studiu de Conrad P. Kottak, publicat în 1978 în revista Natural History (v.87, nr.1, pp 74-83), care se intitulează "Ritualuri la McDonald's". Din perspectiva antropologiei şi a sociologiei, cel mai mare lanţ de fast-food din lume reprezintă un bun caz de studiu. Care sunt secretele chiftelelor măscăriciului? Simplitatea meniului: nu trebuie să ştii franceză ca să mănânci la Paris, nici chineză la Beijing. Eşti sigur că mâncarea este proaspătă şi vezi cum este "preparată", datorită transparenţei "bucătăriei". Eşti servit repede într-un spaţiu curat (cât despre toalete - legendar de curate aiurea - mă tem că până în România le-a fost!). McDrive-urile arată la fel peste tot, ceea ce are acelaşi efect asupra mediului pe care îl are chifteaua asupra gastronomiei locale, dar nu dă frisoane de alienare bizonului sans frontiere. În schimb, "arhitectura" urbană a grupului îngăduie minime variaţiuni, care mai domesticesc din aerul unanim / anonim asociat cu acest restaurant. McDonald's are şi un semn care împestriţează peisagiul american al autostrăzilor. Un "M" erotizat la colţuri, înfipt într-un câmp roşu. A fost desenat de un student american şi creează salivaţie pavloviană subiecţilor. În largile preerii americane, sau când traversezi stâncoşii, acel semn - şi altele asemenea - au rolul pe care fuioarele de fum îl aveau la Alexandri: sunt semn de prezenţă a omului, de "acasă". Este semnul de recunoaştere al domesticităţii deviante a continentului aceluia şi, de la o vreme, inclusiv a Europei de est. În Newsweek, la deschiderea restaurantului MacDonald's de la Moscova, replica săptămânii era dată de un membru al cozii kilometrice care aştepta să se împărtăşească din produsele în cauză: "merită orice efort pentru a intra într-un restaurant de asemenea lux". Ceea ce vrea să spună că (după ce am constatat cum, în privinţa curăţeniei cel puţin, chiar şi la noi compania a aşezat un standard sub care nu se mai poate coborî cu uşurinţă, cum adolescenţii îl populează cu frenezie şi cum a face ziua copilului la MacDonald's este un "must" pentru noii îmbogăţiţi) ceea ce este comun, ieftin, popular în vest la noi mai are încă aer de eveniment.

De fapt, McDonald's aparţine acelei pop culture americane din care mai fac parte Coca-Cola, "câinii fierbinţi". Aici muzica o face "Jacko" Jackson, arhitecturii îi dă măsura Las Vegas şi, la noi, Casa Republicii în(tru) care a jurat şi noul nostru prezident. Este o lume kitsch, butaforică, fără valori care să nu fie exfoliabile cu grăbire în deriva burţii furajate. Cu luminaţie mare care să-i drapeze puţinătatea.

Bietul profesor mângâie capiteluri pentru nişte acefali care nu-l merită, iar apoi se uită cu tristeţe prin fereastra restaurantului cum acele stomahuri tetracamerale îşi rumegă nemernicia, fugite de la cursurile sale despre Pentelic, despre Vitruviu şi fecioara pe mormântul căreia a crescut acantul împrejurul coşului ei cu jucării. Iertaţi-i, domnule profesor: nu vă merită. McDonald's este o "răpire din serai" care nu se mai termină.