Cu domnul Al. Cistelecan m-am întâlnit foarte rar faţă către faţă. De câteva ori pe la câte vreun festival / concurs de poezie, la care încă mă mai duceam în studenţie. O dată sau de două ori prin Bucureşti şi, îmi amintesc, o dată chiar la Tg. Mureş, unde am căutat redacţia revistei Vatra tocmai pentru a-l întâlni pe dumnealui. Apoi, prin 2000, l-am bătut la cap ceva vreme până am scos de la domnia sa ceva ce nu reuşisem până atunci: un text despre poezia mea. L-am folosit în Ante-Loggia: Poezie 1979-1999 (Ed. Vinea, 2001) pe post de prefaţă. Nici acum nu ştiu ce să cred despre acel text. Autorul său diagnostica exact câteva din temele acelor texte pe care le antologasem, dar părea să regrete modul în care erau scrise, sau, în orice caz, ironia care le sabota de îndată ce păreau să se înfiripe liric. În plus, prefaţa începea cu o declaraţie mai degrabă şocantă:
Dacă există vreun poet despre care nu prea are rost să scrii, apoi acela e, cu siguranţă, Augustin Ioan. Poetul se descrie şi se preţuieşte singur - cu sinceritate, cu precizie, cu modestia şi siguranţa potrivite, dar şi, în fine, cu umorul de rigoare. Singurul lucru care mai rămîne de făcut e să-l repeţi şi să-l confirmi. Critică de citat şi asentiment, inclusiv conceptual, atît lasă poetul pe seama cititorului în care, se vede treaba, n-are nici o încredere. Plîngîndu-se apoi, după ce şi-a făcut-o cu mîna lui, de ignorare, de nepăsarea receptării. Aceste reproşuri, distribuite în lait-motive simetrice, sînt însă cel puţin alinturi, de nu de-a dreptul prezumţiozităţi. În realitate, depăşind programaticul prin descriptiv şi operînd generos (deşi cu maxime precauţii de corectitudine şi fără nici o urmă de suficienţă) în zona autoexegezei, mult dincolo de convenţia autospeculară, poetul vrea să reducă (sau nu vrea, dar tot acolo ajunge) critica la o tautologie servilă. Critica e, prin condiţie, un mod tautologic, dar în cazuri atît de patente ca al lui Augustin Ioan ea nu-şi mai poate apăra nici măcar onoarea aparenţei sau aparenţa onoarei.
Textul se numeşte Posmodernismul uber alles...
De atunci - şi îmi asum deopotrivă depărtarea şi îndepărtarea - nu am mai avut bucuria de a mă reîntâlni, cultural, publicistic sau personal, cu sexagenarul Al. Cistelecan decât foarte sporadic. Când plănuisem cu T. Baconsky o revistă creştin-democrată, în 2000 (în mintea noastră, se numea Aproape), îl invitasem să ţină o rubrică şi, pare-mi-se, aproape... acceptase, deşi a ţinut să se scuze, în stilul caracteristic, că e greco-catolic. Desigur, autorul e hâtru în chip deliberat şi nu regretă, din ceea ce spune că regretă, mai nimic, probabil: pentru ăst fel de alint, noi, dobrogenii aclimatizaţi la capitală, avem un cuvânt: furlaniseală.
Întrucât mă mir de proximitatea propriei senectuţi, spre care defilez din ce în ce mai rapid, ca fuga spre roşu a planeţilor, mă voi mira şi mai mult de über-maturitatea clasicizantă a celui pe care îl celebrăm acum şi aici. Probabil, cel mai important critic de poezie contemporană din patrie, Al. Cistelecan survolează ardelenesc de calm peisagiul liric denivelat, cam ca maşinile de treierat oameni din Matrix