Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi

Am alcătuit o antologie. Prima parte a sa, dedicată Arhitecturii în Biblie, a apărut ca parte din volumul Fiinţa şi Spaţiul (coautor Radu Drăgan), în 1992 la Editura ALL şi în 1993, în engleză, în Symbols and Language in Sacred Christian Architecture, la Edwin Mellen Press. Are, deci, naivităţile vârstei la care a fost scris şi ale celui care descoperea tema arhitecturii religioase forţat fiind de faptul că primise, din senin, comandă pentru trei biserici ortodoxe şi una baptistă. Nu ştiam (mai) nimic despre cum să proiectez o biserică ortodoxă şi m-am apucat să descopăr de unul singur. Ca din întâmplare, i-am cunoscut atunci pe arhitecţii Nicolae Goga şi Anghel Marcu; fusesem la întâlnirea de pomină de la Brăila, dedicată arhitecturii religioase celei noi şi, mai apoi, am comentat cu dânşii concursul pentru catedrala de la Suceava, pe care l-am şi prezentat, sub specia proiectului câştigător, al dlui arh. Gorcea, în ilustraţia volumului nostru. A fost, deci, o perioadă fertilă şi propice învăţării. Lanţul transmisiunii se rupsese şi noi învăţam meseria cea grea a proiectării de lăcaşuri de cult creştin admirând ce făcuseră cei de dinaintea noastră, duşi la tăiere sau doar dispăruţi. Nu a fost uşor şi, deîndată ce am avut ocazia, am fondat un master dedicate spaţiului sacru şi arhitecturii religioase, împreună cu colegul Florin Biciuşcă şi, imediat apoi, cu +ÎPS Arhiepiscopul Chrysostomos, care a condus grupul de personalităţi care ne-a tutelat şi care a predate efectiv la clasă; Înalt prea Sfinţiei Sale îi datorez nu doar dialogul din partea a doua a cărţii de faţă, ci şi o experienţă formatoare teologică (dar şi un magisteriat personal, care încă durează şi pentru care îi sunt profund recunoscător).

Cât priveşte dialogul propriu zis cu Î.P.S. Sa, cel care formează substanţa celei de-a doua părţi a volumului acesta (îi datorăm traducerea în română domnului Mihai Moroiu), acesta a apărut mai întâi ca volum la Editura Universitară Ion Mincu, ca manual pentru studenţii fostului Master de Antropologia spaţiului sacru, apoi în volumul Retrofuturism: Spaţiul sacru astăzi, apărut la Paideia în 2010. In ambele cazuri, a trecut neobservat de presa de arhitectură din România, deşi mi se pare nu numai că este un exemplu de erudiţie teologică a unui înalt ierarh ortodox cu privire la spaţiul sacru, ci este, mai mult o probă de potenţial al dialogului ca gen, mai cu seamă când el se desfăşoară interdisciplinar, dar între spirite afine şi la fel de deschise înţelegerii superioare a unei teme.
 
Nu e vorba, desigur, în titlu, despre Arhitectura..., ci despre Arhitectură... Ceea ce noi doi vom fi spus nu este nici complet, nici definitiv. Nici referinţele din Biblie nu-s toate şi, de bună seamă, nici nu sunt până la capăt tâlcuite; nici trimiterile la Sfinţii Părinţi nu sunt exhaustive: nu am comentat nicicum Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul, care încă mi se pare un cer al oricărei discuţii despre arhitectura bisericii. Mai mult decât un tratat, este vorba de o (re)deschidere a discuţiei. Au făcut-o mulţi alţii înaintea noastră, dacă ar fi doar să citez exerciţiile de reconstruire a Ierusalimului ceresc şi / sau ale templului din centrul său, descrise, ambele, în Biblie (ba chiar templul de mai multe ori, cu proporţii, culmea! - diferite); au fost făcute de Juan de Herrera la El Escorial, sau, cu o generaţie în urmă doar, de Stanley Tigerman cu studenţii săi americani: traducere a textului scris în text edificat.

Ceea ce cred că reprezintă un plus în dialogul nostru sunt bibliotecile diferite dinspre care venim către punctul, median, de întâlnire. Inevitabil, spaţiul sacru mi se pare un exemplu privilegiat de trans-disciplinaritate, în sensul acreditat de Basarab Nicolescu. Cred, în plus, că fiecare dintre noi a venit la întâlnire şi cu bagaje conexe: Înalt Prea Sfinţitul cu profesiunea sa din viaţa profană, de psiholog, iar eu - cu slabele mijloace filosofice aduse de cea de-a doua calificare.

În fine, arcul de timp dintre cele două seturi de texte este de cincisprezece ani. Sper că se vede şi sper că va fi scuzat. Într-un fel, e de găsit aici o anumită consecvenţă a temei, care merită devotamentul unei vieţi de studio, în ciuda faptul că, între timp, febra ridicării de noi lăcaşuri de cult s-a estompat până la stingere; dimpotrivă, mai la zi în occident cel puţin, este conversia lor înapoi în funcţiuni laice (birouri, spaţii de cultură, locuinţe, dar şi - bizar - în baruri, discoteci sau magazine de tot felul). În oricare dintre cazuri, însă, o cercetare a temeiurilor şi a referinţelor întemeietoare merită făcută, mai înainte de orice decizie de edificare sau conversie.