Patriotismul înseamnă să-ţi faci treaba cît mai bine posibil

Daniel Cristea-Enache: În finalul acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, aş vrea să abordăm subiectul delicat al raportării conaţionalilor noştri la ei înşişi, ca români. S-a observat jubilaţia românească a auto-denigrării şi auto-flagelării, după cum se pot vedea, în jurul nostru, numeroase exemple de emfază patriotardă.
Ce credeţi că ar trebui să facă un cetăţean din societatea românească pentru a se elibera, deopotrivă, de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate?
V-a fost vreodată ruşine că sînteţi român? Aţi fost vreodată mîndru că sînteţi român? Sau asemenea încadrări şi circumscrieri nu-şi mai au rostul în condiţiile "satului global"?

Ovidiu Şimonca: Mă bucur că aţi pus un colosal "punct pe i". Într-adevăr, avem "jubilaţia auto-denigrării şi auto-flagelării". Noi avem mereu impresia că România este cea de la televizor, de unde ni se oferă o ceartă politică nesfîrşită. Nici susţinătorii lui Băsescu nu se lasă, nici ceilalţi nu sînt mai prejos. Preşedintele Băsescu "execută" guvernul ori de cîte ori are ocazia, cei din USL intră mereu în acest clinci. Am scris recent că premierul Ponta este "o natură narcisiacă, îi place să apară la televizor"; or, toate manuale de comunicare politică ne spun că o expunere excesivă uzează, că nu este în folosul conservării unei imagini. "Mai răruţ că-i mai drăguţ", cum se spune în popor. Însuşi preşedintele Băsescu a avut şi are momentele sale de impulsivitate şi de grobianism (injuriile faţă de Regele Mihai, intervenţia intempestivă în cazul Raed Arafat, care a declanşat protestele din ianuarie-februarie 2012) şi este prea implicat în viaţa partidelor, depăşindu-şi imaginea de veghetor la treburile cetăţii, fiind afectat că Elena Udrea n-a ajuns preşedintă la PDL. Consilierii săi sînt implicaţi în tot felul de construcţii politice şi de intervenţii de o anumită parte (vezi cazul lui Sebastian Lăzăroiu şi Antena 3).
Sigur că viaţa noastră depinde de cine ne reprezintă în acest "contract social", depinde de buna guvernare (salarii, pensii, alocaţii, valoarea impozitelor pe care le plătim, proiecte de infrastructură, conservarea patrimoniului, modul în care se susţine, prin politici publice, promovarea culturii în plan internaţional) şi în această privinţă trebuie să fim exigenţi cu folosirea banului public şi cu modul în care se comunică şi se iau decizii. Numai că România nu este nici a lui Traian Băsescu, nici a lui Victor Ponta, cu atît mai puţin a lui Sebastian Lăzăroiu şi a Elenei Udrea; frumos spunea Regele Mihai, în Parlament, la 90 de ani: "Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri".
Dacă stăm numai cu nasul în televizor, vom fi exasperaţi, ni se va face silă, vom dori să "ne luăm cîmpii". Politica românească expusă ţopeşte pe ecrane şi o situaţie economică precară ne fac să cultivăm un discurs defetist, să înjurăm ţara, să avem, ca să mă întorc la întrebare, o "jubilaţie românească a auto-denigrării şi auto-flagelării". Dar dacă ne găsim şi alte preocupări decît privitul la televizor, dacă o săptămînă, două, trei vom compensa acele aşa-zise talk-show-uri de la televizor cu o altă activitate (de la plivitul roşiilor în grădină, la citit, făcut sport, şters geamuri, spălat şi curăţat covoare), s-ar putea ca România să nu mai fie o ţară atît de mizerabilă şi de nelocuit.
În lumea în care ne mişcăm, stimate domnule Daniel Cristea-Enache, apar atîtea cărţi bune, sînt atîţia scriitori (şi de la noi, şi din lume) care merită citiţi, poate că nu avem bani pentru toate cărţile pe care ni le dorim, dar sînt biblioteci, sînt prieteni de la care le putem împrumuta, sau, pur şi simplu, putem reciti cărţi care ne-au plăcut. Tot în lumea în care ne mişcăm, putem vedea filme foarte bune, sînt DVD-uri pe care ni le putem procura lesnicios. Adică, pe vremea lui Ceauşescu ne puteam aduna cu cîţiva prieteni să vedem filme la un prăpădit de video, iar astăzi, sîntem blocaţi în lumea politică românească? Chiar să trăim doar ca să jubilăm cînd Traian Băsescu le-o "trage" celor de la USL sau cînd Victor Ponta ori Crin Antonescu reacţionează fie prea molcom, fie prea neconvingător?
Apoi, să recunoaştem, dragă Daniel, nu te simţi bine cînd îţi iese o cronică foarte bună (ştiu, ştiu, premiantule, vei replica repede că la tine toate cronicile sînt foarte bune...), n-ai o mică sau mare satisfacţie să ştii că ai comentat sau ai lansat, primul sau printre primii, un volum de versuri sau de proză recent publicat?! Făcîndu-ne treaba foarte bine, parcă ne trece exasperarea să înjurăm România!
Am cunoscut, în România, medici excepţionali. Anul acesta (2013), am avut o mică problemă la ochi şi a trebuit să stau cîteva zile, în februarie şi în iunie, internat în spital, pentru banale operaţii. După ultima intervenţie chirurgicală, trebuia să merg la consult, după o săptămînă. Am fost chemat la ora 17.00, într-o miercuri după-amiază, iar doamna doctor Speranţa Schmitzer mi-a văzut ochiul abia pe la ora 19.00, pentru că pînă atunci fusese numai în operaţii, de dimineaţă, de la ora 9.00. A operat în România, cu pacienţi, majoritatea, din România. Îşi face treaba foarte bine aici, în România. Cînd vezi cîtă durere este în spitalele din România (nu vorbesc de condiţii, acestea sînt mult mai bune decît acum cîţiva ani) şi cu cîtă dăruire, de la medici şi de la personalul medical, eşti tratat, îţi vine să fii mult mai rezervat şi să te abţii să înjuri România.
Uneori, cei care înjură România am impresia că trăiesc sub un clopot de sticlă, că privesc numai la televizor şi că n-au prieteni sau, dacă au, aceştia sînt nişte bocitoare cu normă întreagă. Mă întrebaţi: "Ce credeţi că ar trebui să facă un cetăţean din societatea românească pentru a se elibera, deopotrivă, de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate?". Să-şi facă treaba. Să trateze cu seriozitate ce are de făcut. Să nu amîne lucrurile, să nu fie ghidat de principiul "merge şi aşa". Să fie implicat în ceea ce face. Să-şi facă cu pasiune profesia şi să nu se teamă de vorbe, bîrfe, calomnii. A judeca relaţia cu ţara ta în funcţie de cît eşti de înjurat sau de lăudat arată un vacuum existenţial. Viaţa noastră publică este compusă din articolul, din cartea sau din bobul de grîu pe care îl semănăm, nu din văicărelile că "nu eşti înţeles". Poţi rămîne blocat în acest bocet, neprielnic pentru viaţa ta personală şi publică. Ţin mult la un om, la Mircea Carp, care a trăit peste 60 de ani în exil, dar care a mărturisit că, atunci cînd era la microfonul Europei Libere, se gîndea întotdeauna la români, la România, la cei de acasă, privaţi de libertate, aflaţi sub dictatura comunistă.
Mai devreme sau mai tîrziu, un om bine pregătit în profesie va răzbate, va reuşi să se impună, va fi luat în seamă ca un bun specialist. Chiar şi în România. Marea problemă este că poţi să ai o profesie de care să fii mulţumit şi pe care să o faci cu dăruire, dar să fii plătit mizerabil. Cunoaştem împreună eminenţi profesori de liceu care lucrează pe salarii mizerabile. Un profesor de la un liceu din Germania, cu 15 ani vechime, are, în medie, un salariu de 4.500 de euro, iar un profesor debutant, tot din Germania, primeşte 3.600 de euro pe lună - sînt date din raportul OECD, Education at a Glance, 2013. La noi, un profesor de la un Colegiu Naţional, ca nivel de salarizare, este mult în urma colegului din Germania, deşi tematica orelor, nivelul de cunoştinţe şi pregătirea sînt asemănătoare. În această privinţă, dacă aş fi la guvernare, o asemenea chestiune (despre discrepanţa salariului în raport cu munca depusă) m-ar frămînta enorm şi aş încerca să găsesc soluţii.
Mă mai întrebi dacă mi-a fost ruşine sau dacă am fost mîndru că sînt român. Mi-e ruşine cînd nu sînt om (uneori, sînt indiferent, delăsător, încăpăţînat prosteşte) şi "sînt mîndru" (mult spus, poate că mai bine - "sînt mulţumit") cînd iese un lucru bine făcut în locul în care sînt implicat. Că lucrurile bune pe care le-am făcut şi le fac sînt legate de România, asta e cu atît mai bine. De fapt, patriotismul înseamnă să fii competent, implicat şi să-ţi faci treaba cît mai bine posibil. Şi să-ţi educi copiii să scrie, să citească, să facă sport, să fie curajoşi, să se răzvrătească în faţa nedreptăţii, să le cultivi curiozitatea şi să le spui că proverbul "capul plecat sabia nu-l taie" este o aberaţie: chiar dacă e cruţat de sabie, acel cap va rămîne unul plecat, adică vei fi constrîns să faci un lucru dizgraţios. La noi, capul plecat pe care sabia nu-l taie, se uită la televizor şi trăieşte împreună cu bîrfa, sastisit de contemporanii care nu-l merită. Hai să încheiem, preferînd, în loc de cap plecat, altceva: cap limpede; cît de frumoasă este această îndeletnicire în lumea presei şi a tipăriturilor: să faci - şi să fii - "cap limpede".

Într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1998, difuzat la Radio Nord-Est din Iaşi, Monica Lovinescu, la o zi după ce împlinise 75 de ani, le spunea ascultătorilor: "Există un lucru care n-are preţ şi care se numeşte libertatea. Libertatea am obţinut-o în 1989. Există libertatea presei, libertatea dumneavoastră de a pune întrebări, libertatea mea de a vă vorbi, libertatea celor de acasă de a ne asculta şi libertatea fiecăruia de a-şi spune părerea. Libertatea n-are legătură cu cei care sînt cu stomacul gol. În momentul în care mori de foame e totuşi mai bine să spui că mori de foame decît să afirmi că eşti foarte sătul şi fericit. În comunism, asta trebuia să facem". Fragmente din acel interviu le-am reluat în 2013 în Observator cultural (nr. 670 şi nr. 671, din 19 şi 25 aprilie 2013), ca un omagiu pentru cea care, în anii terifianţi ai comunismului, i-a susţinut pe scriitorii români în dificilele înfruntări cu regimul comunist.
Cred că de aici trebuie pornită orice analiză dedicată presei româneşti de după 1989, de la libertatea acesteia de a nu mai fi cenzurată şi de a nu se mai supune unor directive de partid. România a avut, după 1989, şi are şi acum o presă care nu evită subiectele spinoase, tensionate, polemice. Prin expansiunea Internetului, nici o informaţie nu mai poate fi ascunsă. De asemenea, Internetul este şi o gazdă pentru revărsarea unor sute de comentarii cu tentă rasistă, xenofobă, injurioasă, asta şi pentru că moderatorii unor site-uri permit şi perpetuează (în numele libertăţii presei) vehicularea unor ştiri neverificate şi lasă să fie postate în subsolul unor articole mesaje anonime, care sînt fie ameninţări, fie înjurături grosolane.
Interacţiunea cu cititorii este extrem de importantă pentru o presă (pe print) cu tiraje din ce în ce mai scăzute (din cauza puterii financiare reduse a cititorilor şi a concurenţei on-line) şi pentru o presă on-line în goană după accesări, vizualizări şi cititori unici. Numai că, la nivelul presei generaliste, cititorii primesc, de multe ori, un produs mediocru. Număram, în aceşti ani, şi descopeream că sînt seri cînd, pe posturile de televiziune, se transmit patru talk-show-uri mondene (nu am alt termen la îndemînă, deşi am putea vorbi de vulgaritate şi dezmăţ televizat) şi nici măcar o ştire culturală (fără să mai vorbim de un talk-show cultural).
În această privinţă, revistele culturale au un dublu handicap: al audienţei (ele nu vor fi niciodată precum Libertatea sau Click, nu vor scotoci niciodată în "rufele murdare" ale scriitorilor) şi al difuzării (difuzorii de presă vor căuta să expună la chioşcurile de ziare revistele cu fete despuiate şi cu ultimul divorţ al unor personaje "de mucava" şi nu cu ultimul roman tradus al unui scriitor român). [...]

Spaţiu liber al confruntării argumentate

Sumarul unei reviste culturale nu este o aglutinare de recenzii (la cărţi ale unor prieteni ai redacţiei) şi nici un spaţiu de răfuială, în care să fie publicate doar anumite puncte de vedere, despre anumiţi scriitori sau artişti. O revistă culturală nu se construieşte făcînd "jocul" unui anumit grup, încurajînd doar anumiţi scriitori, publicînd doar ce convine conducerii publicaţiei.
O revistă culturală ar trebui să fie un spaţiu liber, de confruntare şi înfruntare de opinii, un schimb dezinhibat şi argumentat al unor puncte de vedere contrare, o realitate dinamică, care să aibă în atenţie şi tendinţele artistice de la nivel european şi mondial (din acest motiv, revistele culturale au început să cultive tot mai mult interviurile nu doar cu personalităţi româneşti, ci şi cu scriitori impuşi pe plan mondial şi traduşi în România, de la Herta Müller, Orhan Pamuk, Salman Rushdie şi Amos Oz, pînă la dialogurile, devenite un fapt cultural obişnuit, cu importanţi scriitori care au simţit, ca şi noi, binefacerile comunismului: Andrzej Stasiuk, Péter Nádas, Péter Esterházy sau Sofi Oksanen).
La peste două decenii de la schimbarea de regim, revistele culturale nu pot fi un spaţiu exclusivist, închis, lipsit de interacţiune cu multiplele expresii artistice. Revistele culturale ar trebui să fie deschise către cititori, să cultive un număr important de colaboratori şi să caute să publice articole care să vină în consonanţă cu orizontul de aşteptare al publicului, dar să şi iniţieze dezbateri, interviuri şi să încurajeze puncte de vedere diferite, ferme şi argumentate. De asemenea, revistele culturale nu-şi pot acoperi ochii şi urechile în faţa politicului (cultura politică fiind o formă de cultură). Publicaţiile care se declară "apolitice" nu fac decît să evite o discuţie despre realitate. [...]
O problemă gravă cu care s-a confruntat presa culturală în ultimii ani a fost aceea a informatorilor din lumea culturală, care au avut contacte cu Securitatea. Ani buni, această problemă a fost în atenţia a numeroşi comentatori ce scriu constant în revistele culturale. Dincolo de observaţia (justă) că mulţi dintre cei dovediţi informatori ar fi putut ei singuri să mărturisească acel angajament cu Securitatea, s-a încercat să se ţină în frîu orice tendinţă de anulare a operei acelor scriitori. Situaţia a scăpat de sub control cînd s-a discutat cazul lui Adrian Marino, privit ca un odios informator, infiltrat în exilul românesc. Unele reviste culturale n-au căzut în plasa discreditării memoriei lui Adrian Marino, declanşată în Evenimentul zilei, căutînd să analizeze faptele şi, mai ales, repercusiunile unui aşa-zis angajament (deşi n-a existat vreo notă informativă dată de Adrian Marino, acesta se întîlnea, după călătoriile în străinătate, cu ofiţeri de Securitate, fără să "toarne" din informaţiile adunate în contactul cu exilul românesc şi fără să pericliteze vreo personalitate a exilului). Oricum, atenţia faţă de "informatori" a lăsat în plan secund o discuţie despre ofiţerii de Securitate şi o revenire la cei care (puţini) s-au opus regimului comunist, făcînd parte din ceea ce s-a numit disidenţa românească.
Cu toate acestea, reviste importante, România literară, 22, Observator cultural, au tratat cu un maxim interes şi receptivitate un volum de documente al scriitorului Dorin Tudoran (Eu, fiul lor) şi au omagiat personalitatea disidentului Vasile Paraschiv, muncitorul bătut de Securitate pentru că dorea să formeze un sindicat liber al muncitorilor din România. De asemenea, presa culturală scrie frecvent despre Paul Goma, cu toate că sînt exprimate şi numeroase rezerve faţă de unele declaraţii ale scriitorului, făcute după 1989. Monica Lovinescu remarca, în interviul din care am citat la începutul acestor rînduri: "La noi, a existat o mare rezistenţă - mare ca intensitate - rezistenţa în munţi. După zdrobirea ei şi după ieşirea din închisori în 1964, nu s-a mai putut coagula o altă rezistenţă, iar opoziţia a luat forma disidenţei, care a existat în tot Estul, la noi fiind ilustrată de Paul Goma şi de cei cîţiva care i-au urmat, dar care n-au reuşit cît a reuşit Paul Goma. Cînd minerii din Valea Jiului, în grevă fiind, o grevă binecuvîntată, în 1977, au spus că se alătură Mişcării Goma, ei au punctat exact importanţa lui Paul Goma. Paul Goma ca scriitor, Paul Goma ca mişcare politică este de neînlocuit în aceşti ultimi 50 de ani. De celălalt, adică de omul Paul Goma, daţi-mi voie să nu vorbesc!" (Monica Lovinescu, interviu din 1998, fragmente transcrise în Observator cultural, 25 aprilie 2013)

Necesitatea dialogului

Presa culturală românească nu mai poate fi parohială, închisă doar în universul românesc, nesincronă cu tendinţe europene şi mondiale. Intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007, a obligat şi lumea culturală să se alăture acestor semne de interacţiune culturală tot mai pronunţate. Cu mult înainte de 2007, s-a reuşit, în presa culturală, să se spargă zidul dintre scriitorii din România şi scriitorii români din diaspora. Astfel, astăzi sînt mult mai cunoscuţi: Herta Müller (cu o serie întreagă de volume traduse, la Editura Humanitas Fiction, la iniţiativa Denisei Comănescu), Dumitru Ţepeneag, Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, Matei Vişniec, Cătălin Dorian Florescu, Matei Călinescu, Dumitru Radu Popa.
Norman Manea, după campania provocată de eseul Felix culpa, s-a întors cu adevărat acasă, chiar dacă în postura de "huligan" (Întoarcerea huliganului, volum apărut concomitent în Statele Unite şi România, în 2003, este o exorcizare a fricii de a reveni în România, şi o identificare cu Mihail Sebastian şi a sa ipostază de huligan. Mihail Sebastian a fost marginalizat şi exclus chiar de mentorul său, Nae Ionescu, care îl batjocorea în prefaţa antisemită din volumul De două mii de ani - 1933 - întrebîndu-l dacă simte cum îl cuprinde "frigul şi întunericul"; Jurnalul lui Sebastian, apărut postum după 1989, a provocat una din cele mai intense dezbateri din presa culturală românească).
Remarcăm şi detenta internaţională pe care a căpătat-o Mircea Cărtărescu, care este tot mai apreciat în ţările europene, o situaţie pe care, probabil, ar fi avut-o şi Gheorghe Crăciun (deja tradus în Franţa), stins prea devreme, cu multe proiecte deschise şi neîncheiate. Iar Gabriela Adameşteanu, după un deceniu şi mai bine de publicistică aprigă şi combativă la revista 22, s-a întors la literatură şi a reuşit să fie tradusă în Europa, să aibă, spre exemplu, trei cărţi publicate la editura franceză Gallimard: Dimineaţă pierdută (2005, ediţia a II-a în 2013), Drumul egal al fiecărei zile (2009) şi Provizorat (2013). Varujan Vosganian, cu un singur volum, Cartea şoaptelor, are deja multe traduceri în limbi de circulaţie internaţională.
Un punct de inflexiune l-a reprezentat campania lansată, în primăvara anului 2004, de către Editura Polirom, campanie intitulată "Votează literatura tînără!", care şi-a propus să arate cititorilor şi criticii de specialitate că se poate miza pe literatura română, că nu ne putem mulţumi doar cu traduceri, indiferent de notorietatea scriitorilor traduşi. Acea campanie a arătat că sînt scriitori care pot avea impact atît la publicul din România, cît şi la publicul occidental. Prin acea campanie, au apărut scriitori debutanţi sau au fost altfel valorizaţi scriitori lansaţi fie la edituri obscure, în tiraje confidenţiale, fie care publicaseră în condiţii de cvasianonimat, cu mulţi ani în urmă, cînd promovarea şi atenţia pentru literatura română erau minore. O încercare de captare a interesului pentru literatura română desfăşurase prin 1996-1997 Editura Nemira, care mizase, printre alţii, pe Răzvan Rădulescu şi Radu Jörgensen. Radu Aldulescu, Ştefan Agopian şi Petru Cimpoeşu au căpătat un nou relief, după ce cărţile lor au fost reeditate în acest siaj al campaniei din 2004. Acelaşi interes pentru literatura română s-a observat cu ocazia noilor volume ori a reeditărilor semnate de Marta Petreu, Nora Iuga sau Ion Vianu. Eseistul şi psihiatrul Ion Vianu, care a publicat cîteva impresionante volume de proză şi de memorialistică, a ajuns în vîrful de apreciere şi de stimă publică prin Amor intellectualis, în 2010.
Printre cei impuşi după 2004, în proză, ca urmare a campaniei "Votează literatura tînără!", dar şi în urma efortului editorial constant de publicare a literaturii române, aş vrea să-i amintesc pe: Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, O. Nimigean, Bogdan Suceavă, Mariana Codruţ, Caius Dobrescu, Petre Barbu, Simona Popescu, Ioana Bradea, Florina Ilis, Radu Pavel Gheo, Cecilia Ştefănescu, Cătălin Mihuleac, Ioana Baetica, Corina Sabău, Doina Ruşti, Ionuţ Chiva, T.O. Bobe, Daniela Zeca, Marin Mălaicu-Hondrari, Doru Pop, Tatiana Niculescu Bran, Cezar Paul-Bădescu, Mariana Gorczyca, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Ruxandra Cesereanu, Adela Greceanu, Lavinia Bălulescu. Din 2004 şi în anii imediat următori, presa culturală a susţinut această reîntoarcere spre cititori a literaturii române prin Carmen Muşat, Paul Cernat şi Ion Bogdan Lefter (Observator cultural), prin Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu (în anii cînd aveau cronică literară la România literară), prin Simona Sora şi Marius Chivu (Dilema veche), prin Daniel Cristea-Enache (în România literară, Cultura; în prezent, în Observator cultural), prin Gabriela Adameşteanu (revista 22 şi, mai apoi, prin Bucureştiul cultural), prin Mircea Martin (în anii cînd apărea revista Cuvântul). Ideea promovării literaturii române şi a autorilor români a făcut să apară şi Suplimentul de cultură, revistă susţinută financiar de Editura Polirom. Din punctul de vedere al literaturii române, presa culturală şi-a făcut datoria. De asemenea, Institutul Cultural Român a reuşit să susţină traduceri la prestigioase edituri internaţionale, atît în ţările foste comuniste (Polonia a primit extrem de bine literatura română, mai ales după ce a fost înfiinţat un institut cultural românesc la Varşovia, ca o replică la Institutul Polonez din Bucureşti, deschis încă din 2000), cît şi în Europa Occidentală şi Statele Unite.
De un profund interes şi de o atenţie crescîndă s-a bucurat, în presa românească, filmul românesc. "Noul Val" cinematografic, de la Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Călin Peter Netzer, a fost susţinut cu interes, chiar şi în anii cînd părea hazardat să crezi că filmul românesc va depăşi stereotipiile şi grandilocvenţa din vremea comunismului. În acest punct vom remarca faptul că regretatul Alex. Leo Şerban (la Dilema veche) a fost un susţinător înfocat al "Noului Val", încă de la Marfa şi banii (2001), filmul românesc realizat de Cristi Puiu, care a provocat un cutremur prin forma de realizare, îndemnînd la un alt mod de receptare a filmelor româneşti. Marfa şi banii a adus în faţa spectatorilor un limbaj neşlefuit, dar autentic, aşa cum putea fi auzit pe stradă, la periferii sau în mahalale, şi a lansat cîţiva actori (Dragoş Bucur, printre aceştia) care au reuşit să spună o poveste, cu dinamism, umor şi fluiditate vizuală.
Marea calitate a regizorilor amintiţi este că nu s-au aşezat şi n-au lucrat la minima rezistenţă, n-au fost cuprinşi de fatalismul nimicitor (nimic nu se poate schimba) şi au cutezat, alegîndu-şi subiectele din România. Spre exemplu, Corneliu Porumboiu, în filmul A fost sau n-a fost?, a văzut dincolo de crusta de mizerie a oraşului Vaslui ceva mult mai important: a văzut cîteva destine pentru care anul 1989 n-a fost un "prag" hotărîtor, a descoperit că eroi nu există, că ei se maculează continuu, prin complacere în beţie şi indiferenţă, a văzut că lumea trăieşte în sunet de pocnitori şi muzică latino, a înţeles că orice oraş are o poveste, care poate să fie spusă într-o oră şi jumătate de film şi să fie înţeleasă atît la Babadag, cît şi la Paris. Păstrînd amprenta locului şi a timpului, regizorii români au impresionat tocmai prin această Românie pe care n-au făcut-o mai urîtă decît este şi nici n-au inventat-o într-un registru fantastic.
După anumite exaltări explicabile, în primii ani, prin succesele internaţionale şi prin sălile pline umplute acasă, presa s-a mai calmat, atunci cînd comentează filmul românesc. Astăzi, s-a ajuns la momentul în care revistele cu rubrici şi pagini permanente dedicate cinematografiei (remarcăm pe Andrei Gorzo - Dilema veche şi pe Mihai Fulger - Observator cultural) au început să fie mult mai nuanţate în interpretarea filmelor (succesul de la Berlinală, cu Poziţia copilului - 2013 - realizat de Călin Peter Netzer, a prilejuit o demonstraţie de echilibru).
Ceea ce este în continuare restant în presa culturală ţine de aducerea împreună, la aceeaşi masă, în cadrul aceleiaşi dezbateri, a unor personalităţi care au opinii diferite, dar care îşi pot argumenta punctele de vedere şi pot intra într-un schimb civilizat de idei. [...]

(Fragmente, aduse "la zi", dintr-un text publicat în volumul colectiv Mass-media şi democraţia în România postcomunistă, coordonatori: Sorin Bocancea şi Daniel Şandru, Editura Institutul European, 2013)