Motivaţia actului de a scrie poezie nu s-a schimbat

Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Magda Cârneci, un poet adevărat nu-şi pune problema oportunităţii scrierii şi publicării de poezie, dar un analist interesat de "funcţionarea" unei anumite epoci socio-culturale, da.
Merita să scrii poezie înainte de 1990, în cel mai oribil deceniu al ceauşismului?
Merită să scrii poezie după 1990, în democraţia noastră originală care a făcut economie de piaţă mai întîi în cultură?
 
Magda Cârneci: Întrebarea e interesantă şi provocatoare, căci presupune o dedublare de sine între lăuntric şi înafară, sau o privire retrospectivă, binevenită după o vreme. M-a traversat şi pe mine din cînd în cînd, de-a lungul anilor, interogaţia - sau dilema - dacă poezia e o miză serioasă, esenţială, şi dacă merită să o practici cu orice preţ, indiferent de dificultăţi existenţiale şi constrîngeri politice, în ciuda vicisitudinilor realităţii din jur. Răspunsul la o asemenea chestionare e mereu un amestec instabil de elemente personale şi generale, care variază ca tensiune sau profunzime în funcţie de context şi de epocă...
În general, începi să scrii poezie dintr-un impuls genuin al vîrstei tinere, din cauza lecturilor obligatorii sau a unui profesor minunat de literatură, pentru că te-ai născut într-o familie de intelectuali culturali sau pentru că mediul public permite cu mai mare uşurinţă afirmarea unui om tînăr prin poezie. Cîte ceva din toate astea se poate regăsi şi în cazul meu şi al atîtor alţi tineri poeţi care au debutat în anii '80.
Schematic, eticheta ultimului deceniu al ceauşismului e neagră de tot şi, din punct de vedere socio-politic, chiar aşa a şi fost. Dar în spatele etichetei istorice şi în interiorul acelui deceniu dificil şi paradoxal s-a petrecut prima tinereţe a unei întregi generaţii şi debutul zgomotos al unei falange literare devenite ulterior destul de celebre. Dacă te-ai putea uita printr-un telescop înapoi în segmentul temporal al acelor ani, păstrat încă viu în memoria noastră individuală şi compactat undeva în memoria colectivă a acestei planete, s-ar putea să ai surprize interesante.
Orice perioadă, atunci cînd o trăieşti, îşi impune hipnoza şi forţa, are urgenţa şi fascinaţia ei, are mai ales absolutul prezentului ei imediat în existenţa ta aici şi acum. Orice perioadă istorică te trăieşte pe tine ca individ mai mult decît o trăieşti tu pe ea. Imersat în densitatea ei ontologică, ca într-un acvariu terestru în care trebuie să supravieţuieşti şi să evoluezi, ai un control destul de limitat al libertăţii tale de mişcare, iar conştiinţa acestei libertăţi şi a altor posibilităţi de fiinţare este adesea o constatare ulterioară, retroactivă.
Sigur, mă întreb uneori dacă merita să scrii poezie într-o epocă în care eram terorizaţi în mod insidios de o ideologie politică reducţionistă şi falsă, în care eram manipulaţi de o stupidă administraţie statală şi eram obligaţi să practicăm în viaţa publică o gîndire dublă şi mincinoasă, o epocă în care cozile la produsele alimentare erau din ce în ce mai lungi şi mai dese, în care aveam un singur program de televiziune de două ore pe zi şi în care iarna, în apartamentele noastre de bloc, se întîmpla să ne îngheţe apa în pahare.
Pe urmele lui Theodor Adorno care se chestiona filozofic dacă se mai poate scrie poezie după Auschwitz, ne putem întreba, măcar ca un exerciţiu retoric, dacă sub un regim totalitar precum cel comunist merita să-ţi "pierzi vremea" scriind poezie. Dar oare merita atunci să scrii romane sau să citeşti literatură, să compui sau să asculţi muzică, să pictezi, să faci teatru şi film, să te ocupi de istoria medievală sau să faci filozofie şi, în general, să "consumi" cultură? Oare nu toate "umanioarele" sînt puse sub semnul dubiului de o asemenea interogaţie provocatoare? Asta înseamnă să reduci funcţionarea umană în lume la un fel de "fundamentalism moral" pe cît de radical, pe atît de nerealist. Reificării omului prin barbarie totalitară să-i răspunzi printr-o interdicţie paradoxală, finalmente constrîngătoare. Şi mai înseamnă să vezi spiritul uman, într-un regim tiranic sau totalitar, ca manifestîndu-se numai într-un mod schematic, redus doar la acele nivele ale sale care sînt în relaţie imediată cu "răul istoric", pe care trebuie eventual să-l combată. Şi, de fapt, asta mai înseamnă, într-un fel mai subtil, să accepţi logica restrictivă, materialistă, totalitară, închisă în realul irespirabil, de care vrem să ne eliberăm.
Oare ar fi fost mai judicios, mai just (dar cine poate să judece?) pentru oameni ca mine să fi avut atunci un alt tip de activitate, mai "productivă"?, mai "solidară social"?, mai "angajată"? Mă întreb dacă inginerilor, cercetătorilor, tehnicienilor, savanţilor, economiştilor şi altor profesionişti ai activităţilor practice, "ancorate în realitate" cum se zice, li s-a pus vreodată această întrebare - dacă merita să-şi practice meseria sub comunism. Sau dacă şi lor li s-a reproşat "dezangajarea socială".
Evident, a scrie poezie nu e o ocupaţie "alimentară", nu ţine de subzistenţa materială, e mai degrabă o chestiune de vocaţie, o vocaţie aparent gratuită, fără utilitate imediată. Ea ţine mai ales de supravieţuirea interioară. De un fel anume de a spune lucruri care să ne atingă simultan pe planurile noastre sensibile, emoţionale, intelectuale. E un mod anume de a folosi limba, de a o mlădia prin sunete, ritm şi imagini pentru a face să treacă prin ea - fulgerător şi enigmatic - o energie deopotrivă vitală, afectivă şi spirituală care să răspundă chestionării omului despre sine în lume. A scrie poezie e un mod de a cultiva libertatea lăuntrică şi de a o deschide, a o pregăti pentru libertatea exterioară. Oare e întîmplător că mulţi dintre disidenţii şi rezistenţii regimurilor comuniste au fost poeţi, au fost literaţi? Să amintesc oare aici că în 1989 am semnat, împreună cu alţi 17 tineri scriitori, o scrisoare de protest împotriva regimului Ceauşescu?
Cred că merita să scrii poezie în anii '80, în ciuda dificultăţilor imediate şi a (pre)judecăţilor ulterioare. Merita pentru că, dincolo de lipsurile materiale şi de interdicţiile politice, simţeam împreună cu alţii că în aerul timpului se ivea ceva nou. În cenaclurile literare studenţeşti din capitală şi din restul ţării, pritoceam o poezie mai apropiată de realitate pentru că în zeitgeist-ul epocii se întîmpla o vibraţie nouă, o schimbare de paradigmă: se punea în mişcare o sensibilitate profund urbană şi modern cultivată, deschisă spre noile tehnici de civilizaţie şi spre comunicarea în massă, o sensibilitate complexă, multistratificată, deschisă spre restul lumii, deci cosmopolită în ciuda închiderii regimului politic intern. Starea asta de spirit s-a numit postmodernă - şi am trăit-o, poetizat-o şi teoretizat-o şi eu. Ea a fost semnalul cultural subtil care a anunţat bulversările politice ulterioare.
Ce s-a întîmplat în România din decembrie 1989 şi pînă acum e o poveste încă şi mai complicată. Comunismul era simplist, rigid şi sărac, pe cînd tranziţia post-comunistă şi invazia neo-liberală au de partea lor libertatea, complexitatea şi haosul. Mentalitatea noastră se schimbă văzînd cu ochii într-una marcată profund de aviditate, concurenţă şi mercantilism. Şi încă nu am ajuns, cel puţin în România, la punctul cel mai de sus, şi critic, al acestei tendinţe civilizaţionale, astăzi globale. Da, cum spuneţi, cultura a fost una dintre primele zone atinse de economia de piaţă, adică lăsată să se descurce singură cum o putea, încă de la începutul anilor '90, atît de turbulenţi şi atît de haotici. Şi nici anii 2000 nu s-au arătat prea clemenţi cu ea, ca să nu mai vorbim de criza în care trăim din 2008 încoace şi care ameninţă să continue. Poeţii s-au resimţit printre primii de pe urma acestor mari bulversări, pe care, în felul lor, le-au presimţit, le-au prezis. Şi cu toate astea, aşa cum scriam într-un eseu din Dilema de acum cîţiva ani, poeţii nu s-au descurcat tocmai rău.
 
Deşi vremurile de indefinită "tranziţie" nu par a fi cele mai propice pentru gingaşul vers, spre finele anilor '90 au apărut, după mine, semne de relativă normalizare. După ce în primii ani post-decembrişti au fost tribuni, animatori şi agitatori sociali, după ce au intrat în partide, asociaţii, organizaţii, după ce au început să facă (şi mai fac încă) jurnalistică şi profesorat, sau şi-au asumat funcţiuni publice (de la ministeriat pînă la şefi de ziare, diplomaţi, directori de institute sau consilieri judeţeni), poeţii s-au cuminţit şi s-au întors, cei mai mulţi, la vocaţia lor esenţială (sau au migrat către alte genuri estetice). Mecanismele instituţionale s-au refăcut, au apărut forme noi de scriere, de organizare şi de manifestare poetică. Trecute primele sperieturi în faţa rigorilor necunoscute ale "culturii de piaţă", am început cu toţii să învăţăm regulile după care să ne descurcăm în noua lume nouă în care ne e dat să traversăm existenţa. Iar astăzi aş zice că asistăm la o inflaţie de poezie, despre care voi vorbi eventual ulterior.
Pînă în anii 2000, mă întrebam uneori de ce România e ţara în care tot omul se naşte poet - şi cred că ar merita să ne întrebăm şi să răspundem în continuare la această enigmă. Îmi spuneam atunci că România ar avea mai degrabă nevoie de mai mulţi sociologi, politologi, psihologi, dar şi finanţişti, administratori şi economişti pentru a ieşi din marasmul tranziţiei socio-economice şi politice indefinite. Acum realizez că numărul poeţilor este infim în comparaţie cu numărul afaceriştilor, politicienilor corupţi, tehnocraţilor, întreprinzătorilor şi birocraţilor de tot felul din populaţia totală a României. Poeţii au fost de fapt întotdeauna (foarte) minoritari, numai că au fost mai vizibili decît alte categorii sociale. Asemeni actorilor de teatru şi film şi cîntăreţilor de muzică uşoară, dar de fapt mult mai puţin celebri ca ei, poeţii au avut şi continuă să aibă o funcţie emoţională, ei deţin o valoare simbolică în psihismul colectiv deocamdată ireductibilă.
Faptul că poezia nu a murit sub neo-capitalismul actual ci cunoaşte o reînnoită vitalitate se poate explica după mine în mai multe feluri. Prestigiul tradiţional al genului poetic în cultura română atrage în continuare un număr important de tineri către această formă de debut aparent mai uşoară (ceea ce nu e cazul în alte culturi actuale, cea franceză de pildă, unde poezia e marginală). Funcţionează apoi ca o atracţie sociologică remanentă poziţia de "star" pe care cîţiva poeţi de dinainte de 1989 au avut-o în ambianţa comunistă şi care s-a prelungit în unele cazuri, puţine, pînă în prezent. Multiplicarea frenetică a editurilor şi publicaţiilor culturale a jucat şi ea un rol în această nouă abundenţă poetică, alături de apariţia diverselor festivaluri şi concursuri locale sau regionale care au întreţinut şi înteţit o creativitate scripturală din ce în ce mai răspîndită, mai la îndemînă, mai populară. Iar creativitatea poetică face parte şi ea din valul uriaş al "creativităţii pentru toţi" pe care productivismul capitalist îl întreţine democratic şi comercial, prin diverse facilităţi tehnico-comunicaţionale, pentru propria lui dezvoltare.
Uneori, am totuşi dubii şi îndoieli. Îmi spun şi eu, ca şi Hölderlin, "la ce bun poeţii în vremuri tulburi" sau pur şi simplu mercantile, pragmatice? Şi-mi răspund că mai toate vremurile sînt finalmente mai mult sau mai puţin neaşezate şi tulburi din diverse puncte de vedere şi perspective. Ar trebui atunci poezia să cedeze, să tacă? Nu a făcut-o nici în timpul celor două războaie mondiale, nici în timpul nazismului şi comunismului din secolul 20, nu o va face nici sub actuala economie de piaţă şi nici în viitorul apropiat. Cred că, în esenţa ei, motivaţia actului de a scrie poezie nu s-a schimbat. Nevoia şi vocaţia aceasta va atinge mereu un anume număr - la urma urmei destul de restrîns - de indivizi din marea massă a populaţiei locale sau globale.
 
Căci a scrie sau a citi poezie ţine de o formă profundă de sensibilitate a omului, manifestată de altfel nu doar prin cuvinte şi ritm lingvistic, ci detectabilă şi în/prin alte forme de exprimare. Ea ţine de capacitatea noastră de a ne pune spontan inteligenţa senzorială-emoţională-spirituală pe aceeaşi lungime de undă cu conştiinţa dureroasă şi exaltantă a realităţii, cu frumuseţea şi dezastrul lumii, cu viul fragil al creaţiei. Şi această capacitate a noastră de a vibra, în intensitatea prezentului, la chemarea inteligenţei universale constituie acel dat, acel dar pe care poeţii - aceste celule emoţional-vizionare ale umanităţii - îl cultivă şi îl întreţin pentru toţi. Parafrazîndu-l pe Hegel din Estetica, atîta timp cît va exista conştiinţa suferinţei şi bucuriei printre oameni, va exista şi exprimare poetică.