Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am ieşit cu toţii din comunism cu un fel de ruşine, de jenă de a ne apropia de politic


Magda Cârneci, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

12.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Dan Răileanu)

"Am ieşit cu toţii din comunism cu un fel de ruşine, de jenă de a ne apropia de politic"
Magda Cârneci în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Angajamentul era problematic, pentru un intelectual onest, înainte de 1990, fiindcă el presupunea angajarea de partea regimului totalitar: fie "la vedere", prin texte propagandistice, fie "subteran", prin colaborarea cu Securitatea, fie în ambele moduri.
Dar angajamentul n-a devenit mai puţin complicat nici în anii următori, într-o societate deschisă. Intelectualilor li s-a reproşat ba că se implică în politică şi în tot ceea ce ţine de civic, amînînd scrierea unor opere esenţiale, ba că, dimpotrivă, sînt apolitici, egoişti, fără preocupare pentru problemele care îi frămîntă pe toţi.
Cum vedeţi dvs. această ecuaţie destul de dificilă? Cum aţi văzut-o, în aceşti peste douăzeci de ani de libertate? Sînteţi un intelectual angajat şi "solidar social"?

Magda Cârneci: Angajamentul intelectualilor în arena publică e o chestiune complicată şi dificilă nu de ieri de azi, şi nu numai pentru mediul românesc. El face parte din chiar definiţia iniţială a intelectualului, născută, după cum ştiţi, odată cu afacerea Dreyfus la sfîrşitul secolului XIX, ca acel om de cultură care ia poziţie publică pentru o cauză care priveşte valorile morale, justiţia socială, principiile umane în sens larg ale unei societăţi. Dar acest angajament a fost contestat încă de la început, şi chiar de intelectuali. Amintiţi-vă de Trădarea intelectualilor a lui Julien Benda, publicată deja în 1927, care ridica aceeaşi dilemă: a te pune în slujba unei forţe politice care inevitabil înregimentează şi corupe, sau a rămîne fidel unor atitudini pure, abstracte în faţa valorilor atemporale, ca un fel de preot laic, pentru uzul celorlalţi, al mulţimii. Personal, prefer o definiţie mai simplă, cea de "conştiinţă critică", care analizează şi formulează, judecă şi exprimă tensiunile, crizele, dilemele şi aporiile spiritului public dintr-un anume context social, într-un anume moment istoric, folosindu-se de forme de intervenţie care merg de la cele simbolice pînă la cele practice.
În ce mă priveşte, chiar dacă sînt activă în zona creativităţii artistice - ca scriitor, critic de artă, manager cultural etc. - mă consider o persoană angajată public, în spaţiul larg social-politic-cultural, prin diverse forme de acţiune pe care am să le detaliez mai tîrziu. Dar trebuie imediat să nuanţez, fiindcă de cum am emis această afirmaţie constat în mine o stinghereală cu care trebuie să lupt, o reticenţă pe care trebuie continuu s-o conştientizez şi s-o depăşesc. Şi cred că toţi intelectualii români, culturali sau altfel, din generaţia mea şi de după, sînt marcaţi de această stare lăuntrică dificilă, inconfortabilă.
Ea vine, într-adevăr, din istoria românească recentă, de dinainte de 1989, care ne-a obişnuit să dispreţuim, să refuzăm raportarea la politic în formula lui brutal comunistă, sau măcar să-l ocolim mai mult sau mai puţin abil, discret, elegant. Nu mă refer la cei care au colaborat pe faţă sau pe ascuns cu apăsarea totalitară de atunci, ci la cei mai mulţi dintre noi care am preferat atitudinea pasivă, retragerea în profesionalism, evitarea angajării făţişe, pentru că spaţiul public era deformat de cenzura ideologică şi controlat aproape total de activiştii de partid. Rezultatul este că am ieşit din comunism total apolitici, extirpaţi de reactivitate imediată la social şi lipsiţi de reflexele normale de analiză şi chestionare a puterii politice, cum există în alte societăţi.
Ne-au trebuit peste 20 de ani ca să înţelegem, încetul cu încetul şi trunchiat, regulile jocului politic complex care se duce cu duritate într-o societate democratică liberă. Şi nici acum nu am internalizat suficient, nici printre intelectuali şi nici la nivel de massă, nevoia de a înţelege politicul, sau măcar de a ne raporta conştient, raţional la politic, chiar dacă nu-l practicăm cu toţii. Căci politicul constituie un domeniu care ne priveşte vrînd-nevrînd pe toţi; prin influenţa lui directă şi indirectă asupra vieţilor noastre, el pretinde din ce în ce mai multă atenţie colectivă, instrucţie civică şi responsabilitate socială.
Am ieşit cu toţii din comunism cu un fel de ruşine, de jenă de a ne apropia de politic ca de o zonă nu doar periculoasă ci şi ignobilă, care trebuie nu doar detestată ci şi ignorată. În această atitudine cred că au jucat un rol, cum am scris în diverse eseuri, mai mulţi factori: apariţia relativ recentă a intelectualilor ca o clasă socială distinctă în societatea românească la finele secolului XIX şi începutul secolului XX; dependenţa ei materială, nu întotdeauna uşor de îndurat, de factorul politic interbelic, într-un capitalism de început, atît de labil şi de supus exceselor doctrinare de toate culorile; decapitarea dramatică a vîrfurilor intelectuale odată cu instaurarea forţată a regimului comunist; apariţia "intelectualilor de partid" şi conflictul lor cu "intelectualii profesionali" în timpul acelui regim; opţiunea pentru "rezistenţa prin cultură" la răul totalitar şi modelul unei "alternative intelectuale" reprezentat de "grupul de la Păltiniş" şi de alte cîteva nuclee culturale din anii 1980.
Cred că am suferit cu toţii, înainte de 1989, mai mult sau mai puţin conştient, de lipsa unei tradiţii a angajamentului intelectual curajos, suficient de vizibil şi de numeros, aşa cum s-a întîmplat în Polonia, de pildă, dar acolo din motive pe care nu le detaliez aici. Dar cred că angajamentul în spaţiul public românesc este şi o chestiune de opţiune individuală, o alegere personală, pe cît ţine el de o psihologie colectivă pasivă şi atomizată, de absenţa unei memorii sociale mai combative, de şansa unor personalităţi publice carismatice în sens pozitiv.
După 1990 şi pînă în prezent, a citi perioada post-comunistă din România prin prisma apropierii (sau nu) de politic a clasei intelectuale mi se pare o temă fascinantă pentru sociologi, politologi şi psihologi, care a meritat şi merită dezbătută. E bine să ne amintim, cum propuneţi, de anii 1990 şi de polemica acerbă între intelectualii culturali care voiau să se implice în partide, alianţe, ONG-uri sau sindicate, toate forme noi de acţiune în lumea românească, şi cei care susţineau că rolul intelectualilor este în continuare cel de a scrie şi a produce opere de calitate. Această polemică era inevitabilă după închistarea de dinainte de 1990, dar modul în care s-a desfăşurat ţine şi de faptul că în cultura română scena literară a fost şi rămîne cea mai vizibilă, mai influentă simbolic, faţă de alte domenii intelectuale, care trebuie să-şi negocieze mai întotdeauna influenţa prin intermediul zonei literare.
Mă întreb retoric de ce atît de puţini politologi, sociologi, filosofi, istorici, antropologi au intrat în arena publică după 1989 şi au ajuns să se impună în dezbaterea publică, care ar fi avut nevoie atît de mult de punctele lor de vedere experte şi angajate. E adevărat că în anii '90 şi pînă spre mijlocul anilor 2000 au existat cîteva voci ascultate şi respectate din aceste domenii, dar spre începutul deceniului actual ne-am cam întors la situaţia de "vizibilitate discretă" a acestui tip de intelectuali. Să se explice această carenţă prin numărul redus de specialişti ai acestor ocupaţii intelectuale în spaţiul românesc, prin dificultatea de a se adapta la noua situaţie profesional-existenţială post-1989, confuză şi instabilă, prin faptul că mulţi au plecat în străinătate, sau prin vechile obişnuinţe ale pasivităţii, conformismului şi retragerii în confortul profesionalităţii şi al intimităţii individualiste, regăsite în faţa unei realităţi din ce în ce mai complexe şi mai anomice? Să se datoreze acest fapt schimbării, slăbirii, impalidării statutului de "intelectual public" în actuala conjunctură mediatică, mult mai concurenţială, în care jurnaliştii de televiziuni private au ajuns mai ascultaţi decît "rezoneurii" de altădată?
De fapt, între polul "conştiinţei angajate" şi polul "excelenţei profesionale" există o scală cu multe trepte pe care nu e întotdeauna uşor să te situezi. Adesea e greu să găseşti justa măsură între postura de "spectator angajat" a lui Raymond Aron sau cea de "păzitor al valorilor" a lui Julien Benda, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cea de "luptător pentru idei" de care vorbea Sartre, sau cea de purtător al unei "conştiinţe critice active", de care amintea Camus, sau chiar de "activist anarhist", ca la Chomsky. De fapt, cred că forma de angajare publică a unui intelectual constituie, într-adevăr, o ecuaţie complicată şi mai ales personală, în care intră multe ingrediente.
Trebuie să ai un anume temperament combativ, o anume doză de ambiţie extrovertă, o anume rezistenţă morală şi chiar fizică la uzura spaţiului public - şi nu toţi le avem. Trebuie să-ţi găseşti un ritm propriu al raportului între exterioritate şi interioritate, un echilibru între diverse constrîngeri (profesionale, creative, sociale, familiale), pe care nu toţi îl găsim. Trebuie să-ţi găseşti o modalitate de a nu depinde material de jocul cîmpului politic de forţe ca să poţi să-ţi păstrezi o oarecare autonomie, dacă nu chiar independenţă de gîndire şi judecată. Trebuie să ai forţa de a nu-i imita prea tare pe ceilalţi: dacă cei mai mulţi intelectuali români nu sînt angajaţi în politic sau măcar în civic-social, de ce aş face-o eu? îşi spun mulţi dintre noi.
Şi mai trebuie să ştii să-ţi gestionezi bine energia şi timpul. Ca să rămîi şi un profesionist şi să fii şi un intelectual angajat, ai nevoie să procedezi abil şi flexibil, uneori prin "salturi înainte", alteori prin "retrageri", prin perioade mai active profesional sau prin perioade mai implicate civic şi public, în funcţie de circumstanţe - iar circumstanţele sînt adesea neaşteptate, dramatice. Şi de fapt, există azi din ce în ce mai multe feluri de a fi angajat în viaţa publică şi de a fi solidar social: poţi să iei atitudine punctuală într-o publicaţie cu ocazia unei polemici culturale sau a unei crize sociale anume care vizează cîmpul valorilor comune, poţi fi activ într-una sau mai multe asociaţii civice, profesionale, umanitare, poţi să semnezi petiţii pentru diverse cauze colective, locale sau internaţionale, poţi să participi la o dezbatere publică pentru o situaţie urgentă, sau poţi să te foloseşti de noile social-media ca să-ţi faci cunoscute opiniile.
Uneori implicarea publică e la vedere. Alteori e vorba de o angajare socio-civică mult mai discretă dar mai consistentă, mai de durată. Cred că există argumente rezonabile şi pentru o poziţie şi pentru cealaltă, ambele au partea lor de îndreptăţire şi de utilitate. În ce mă priveşte, în afara ocupaţiilor mele profesionale, m-am simţit întotdeauna obligată să mă implic şi în alte tipuri de "activism": membră fondatoare (şi actualmente preşedintă) a Grupului pentru Dialog Social, publicistă în revista "22", preşedintă în funcţiune a PEN Club România şi membră în atîtea jurii şi board-uri, "comite şi comiţii" civice şi profesionale, apoi organizatoare de dezbateri şi colocvii româneşti şi internaţionale... Toate acestea reprezintă modalităţi de "muncă pentru societate", unele sub formă de pur voluntariat, în ideea de a transpune în ţesutul colectiv anumite valori şi o anume energie creatoare... Am încercat în felul acesta să îmbin "acţiunea politică" cu "acţiunea poetică", de care vorbeam în prima noastră "rundă", ca doi poli care mă caracterizează în egală măsură, chiar dacă ei par multora atît de îndepărtaţi.
Nu eludez prin această înţelegere largă sensul mai precis al angajamentului intelectual, de o parte sau alta a spectrului ideologic. Dar după mai mult de două decenii de oscilaţii, confuzii şi amestecuri improbabile între toate componentele spectrului politic, cred că e dificil, mai ales în România, să te declari pur şi simplu numai de stînga sau numai de dreapta. Aşa cum partidele actuale din România poartă etichete confuzionante şi-şi schimbă numele şi programele politice (dacă le au) de la o guvernare la alta, cred că şi intelectualii români ajung să aibă vederi şi de stînga şi de dreapta în funcţie de circumstanţe şi de domeniile de aplicaţie, deşi fiecare dintre ei are în mod bazal o sensibilitate socială mai degrabă de stînga sau mai degrabă de dreapta, chiar dacă tindem toţi, nu-i aşa, către centru...
E adevărat că există momente în care angajarea civică devine dramatică. Să ne amintim de criza politică din vara anului trecut, 2012, care a divizat tranşant "clasa intelectuală" română. Pusă din nou în faţa opţiunii între "statu quo" şi "lovitură de stat", intelectualitatea română s-a despărţit în grupuri tranşante, ocazie cu care am pierdut o serie de prietenii. După un an de la acea schimbare bruscă de eşichier politic, rezultatele discutabile ale unui an de nouă guvernare mă fac să cred că poate mi-am recîştigat unele dintre acele prietenii, căci în faţa labilităţii principiale, dar mai ales morale, a politicului, intelectualii merită să se recunoască între ei ca purtători-mărturisitori ai acelor valori stabile şi mai înalte ale acţiunii noastre în lume.
Ca să conchid, ar trebui poate să nu uităm, ca intelectuali, şi să ne aducem aminte periodic, că politizarea imediată a oricărei problematici umane de importanţă, formularea ei în funcţie de interese tactice şi partinice punctuale, trebuie depăşită, trebuie transfigurată.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer