Am încredere în spiritul adaptativ, creativ şi deschis al noilor generaţii

Daniel Cristea-Enache: Aş vrea să revenim asupra momentului în care aţi semnat, alături de alţi 17 tineri scriitori, o scrisoare de protest împotriva regimului Ceauşescu. Vă mai amintiţi detaliile acelui gest? Le puteţi evoca?
V-aţi imaginat, atunci, un viitor al nostru fără familia domnitoare Ceauşescu?
Pe de altă parte, ce anume din felul în care v-aţi reprezentat un alt tip de societate nu s-a "potrivit", după 1990? În ce puncte modelul dvs. asupra societăţii româneşti şi societatea românească însăşi, în ultimii douăzeci de ani, nu s-au suprapus?

Magda Cârneci: De fapt, socotindu-i acum mai atent, îmi revin în minte numai 16 tineri scriitori. Îmi amintesc cu unele goluri contextul dificil şi tensionat al anului 1989, în care se simţea în aer că ceva trebuia să se întîmple, să se schimbe, să explodeze, mai ales în a doua parte a anului, deşi semne premonitorii apăruseră încă din primăvară. Viaţa devenise prea grea, controlul politic prea apăsător, iar atmosfera generală era aproape irespirabilă în România acelui an, finalmente mirabil. Blocajul social a provocat în cele din urmă o conştientizare acută şi nevoia de a reacţiona. Ca tineri scriitori, ne întîlneam pe la unii şi alţii acasă ca să dezbatem şi să punem ţara la cale, ascultam Radio Europa Liberă împreună, ne împrumutam reciproc cărţi de ştiinţe politice din Occident, sau fotocopii abia lizibile, executate pe sub mînă şi circulate ilicit. Între altele, îmi amintesc acum că mă întîlneam cu Stelian Tănase la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, unde el mi-a indicat cîteva titluri utile şi subversive... Şi tot el a fost cel care a avut, în toamna lui 1989, ideea unei scrisori de protest a tinerilor scriitori, care să vină după scrisoarea deschisă a celor 6 activişti importanţi ai PCR şi după scrisoarea deschisă a 7 intelectuali români, ambele din luna martie, ca şi după articole şi pamflete publicate în Occident peste vară de cîţiva scriitori şi disidenţi români. Ne indignaseră atunci măsurile poliţieneşti luate împotriva lui Mircea Dinescu, arestat la domiciliu, şi cele, ceva mai uşoare, împotriva lui Andrei Pleşu, Dan Deşliu, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei şi alţii. Îmi amintesc de discuţiile inflamate din septembrie 1989 în grupul nostru de tineri scriitori optzecişti şi de planurile pe care le făceam atunci pentru anul 1990, cum să rezistăm şi să reacţionăm eficace contra presiunii tiranice din jur. Într-o zi, spre finele lui octombrie dacă nu mă înşel, după o discuţie decuseară cu Ioan Buduca şi alţi colegi la traducătorul Aurel Covaci acasă, Stelian Tănase a venit la mine cu o scrisoare de protest împotriva vexaţiunilor la care erau supuşi Mircea Dinescu şi ceilalţi scriitori români. Era o scrisoare adresată lui Ceauşescu şi-mi aduc aminte că am fost prima care am semnat-o, cu o mînă, e drept, tremurîndă. Apoi scrisoarea a circulat şi la alţi scriitori, eu însămi am dus-o la mai mulţi, dintre care numai unii au vrut s-o semneze. Trebuie să vă imaginaţi atmosfera de ilegalitate şi de frică în care avea loc o asemenea iniţiativă...
Lista celor care au semnat finalmente scrisoarea este următoarea, în ordine alfabetică: Călin Anastasiu, Dan Arsenie, Radu Bercea, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Dan Ciachir, Andrei Cornea, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Cristian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu şi Anca Vasiliu. Pe listă se mai afla şi Angela Marinescu, care apoi şi-a retras semnătura pentru că trebuia să ajungă, după mulţi ani de aşteptare, în sfîrşit la Paris. De aceea în mintea mea există un joc între cifrele 16 şi 17.
Dactilografiată în mai multe exemplare, scrisoarea a fost dusă de mine împreună cu încă cineva la Dumitru Radu Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România. Dar mai ales, prin relaţiile lui Stelian Tănase, scrisoarea a fost transmisă pe diferite canale în Occident - şi îi amintesc aici pe Coen Storck, ambasadorul Olandei, pe Agota Kuperman de la ambasada USA şi pe ambasadorul de atunci al Franţei la Bucureşti. La Paris, Angela Marinescu a transmis printre emigranţii români informaţia despre existenţa scrisorii, care apoi a fost citită la Radio Europa Liberă în luna noiembrie. Dar tot în noiembrie a avut loc şi al XIV-lea congres al PCR şi-mi revine în minte atmosfera lugubră din acele zile din Bucureşti, unde zona din centrul oraşului în care se găsea sediul Comitetului Central al PCR era pur şi simplu înconjurată de tancuri care blocau străzile de acces, ca în stare de război... În acest context tensionat, marcat şi de ceea ce se întîmpla deja în ţările comuniste din jur, tinerii scriitori semnatari ai scrisorii cu pricina au devenit şi ei încă o problemă politică urgentă şi-mi amintesc de şedinţele de înfierare şi de măsurile corecţionale, la locul de muncă, luate împotriva mea şi a colegilor mei de Organizaţia de partid a municipiului Bucureşti, spre finele lunii noiembrie. Din fericire, situaţia noastră dificilă nu a durat mult pentru că pe 16 decembrie a început revoluţia la Timişoara şi valul ei ne-a prins imediat pe toţi. Dar despre participarea mea la revoluţia din decembrie de la Bucureşti voi vorbi altădată.
Ulterior, în consemnarea actelor de rezistenţă sau de reacţie împotriva opresiunii comuniste, mi s-a părut că scrisoarea celor 16 tineri scriitori a fost uitată sau trecută uşor cu vederea de comentatori şi istorici, poate şi din cauză că a fost prea aproape de evenimentele din decembrie 1989. Dar chiar în vria revoluţionară din decembrie, despre scrisoare au vorbit la Radio Europa Liberă Emil Hurezeanu şi alţii, la BBC Stelian Tănase şi Alin Teodorescu intervievaţi de Traian Ungureanu, iar eu am vorbit pentru RFI. Despre scrisoare a scris Stelian Tănase în cărţile sale Acasă se vorbeşte în şoaptă şi în Ora oficială de iarnă. Mărturii despre scrisoare se află şi în jurnalul Monicăi Lovinescu din 1989, în cartea despre România semnată de Jessica Douglas-Home şi în cea de mărturii a lui Coen Stork.
Dintre semnatari, au murit între timp Cristian Popescu şi Mariana Marin, unii au plecat în străinătate, iar alţii au ieşit din viaţa publică. Tinerii scriitori semnatari de atunci au devenit, mulţi dintre ei, intelectuali cu cariere solide. În ce mă priveşte, am intenţionat de mai multe ori să scriu despre această scrisoare, care mi se pare cel puţin un fapt de sociologie literară pasionant, şi încă nu am apucat. Intenţionez totuşi să scriu cîndva o relatare amănunţită. Destule elemente de fineţe încă îmi scapă, pe unele le-am uitat, dar sper că le voi recupera de la colegii mei cosemnatari, pe care îi rog să mă scuze deocamdată pentru imprecizia unor detalii. Informaţii inedite bănuiesc că trebuie să se afle la CNSAS.
Pe vremea scrisorii, înainte de decembrie 1989, mulţi ne imaginam un viitor fără cuplul prezidenţial Ceauşescu. Cei doi erau atît de detestaţi de populaţie, încît, în afară de bancurile politice care-i ridiculizau teribil, au existat momente în care ne închipuiam în massă că Ceauşescu era bolnav incurabil sau că va fi eliminat de cineva din preajma lui. Speranţa în Occident, apoi în Gorbaciov, eşuase. La un moment dat, a existat un exerciţiu de imaginaţie sau de concentrare mentală colectivă în care mulţi ne-am gîndit în acelaşi timp la dispariţia fizică a lui Ceauşescu, dar fără nici un efect. Personal, îmi spuneam că dacă aş afla că sînt bolnavă incurabil de cancer, m-aş sacrifica încercînd să-l ucid pe tiran, şi sînt convinsă că şi alţii au gîndit la fel ca mine. Dar era o formă de reverie neputincioasă, de fugă în imaginaţie.
Ar fi fost mult mai bine dacă mai multe grupuri socio-profesionale ar fi gîndit împreună şi realist la un mod de răsturnare prin acţiune, prin faptă, a dictaturii. Dar condiţiile interne şi cele externe au fost cele care au fost în tot blocul estic, iar disidenţa şi rezistenţa politică din România a rămas un fenomen social restrîns, din cauze pe care le-am amintit în runda noastră de săptămîna trecută. Îmi aduc aminte că spre finele anilor 1980 regretam că nu sînt poloneză şi că nu am în preajmă modele intelectuale radicale de urmat, ba chiar am reproşat acest lucru unui critic literar cunoscut, care mi-a răspuns că cea mai înţeleaptă formă de disidenţă rămîne totuşi rezistenţa prin cultură. Pe termen lung cred că avea dreptate, dar în prezentul dur de atunci am suferit de această lipsă de dorinţă de acţiune politică imediată. În aprilie 1989, în cadrul unei teribile şedinţe de partid, m-am opus totuşi, împreună cu Anca Oroveanu, la excluderea lui Andrei Pleşu din PCR. Nu mi-a fost deloc uşor, dar nu a fost imposibil. Şi m-am întrebat ulterior de ce nu am fost în stare de mai multe asemenea gesturi de curaj, eu şi alţii, şi de ce a trebuit să aşteptăm luna noiembrie 1989 ca să semnăm o scrisoare publică de protest...
A-ţi imagina o lume fără Ceauşescu nu era atît de greu, a-l elimina mental din realitate era un joc cu satisfacţie fictivă imediată. Dar a concepe realitatea ulterioară dispariţiei lui constituia un joc mult mai dificil, mult mai serios. Cred că puţini dintre români în general, şi dintre intelectualii români în particular, şi-au imaginat în mod consistent cum ar putea sau ar trebui să fie realitatea post-ceauşistă. Poate cu excepţia lui Mihai Botez şi a cîtorva politologi şi economişti români din străinătate, prea puţin cunoscuţi atunci de mulţimea românească. Exista şi încă există un deficit de gîndire prospectivă la noi care e adesea uluitor sau înspăimîntător - şi în orice caz e teribil de contraproductiv şi auto-torpilant.
Revoluţia ne-a prins nepregătiţi pe cei mai mulţi dintre noi. Lipsa unei tradiţii sociale ofensive şi apolitismul inculcat cu forţa de comunism n-au constituit cele mai bune premise pentru explozia socială, fie ea şi manipulată politic, de atunci. Luaţi de valul evenimentelor, intelectualii culturali s-au străduit să facă faţă situaţiei, au manifestat, au luat poziţie, au dezbătut, s-au implicat direct în instituţii existente şi au fost la originea multor forme de organizare care au devenit ulterior forme curente, profesionalizate, de la sine înţelese, de acţiune în social.
Personal, am optat destul de repede pentru o viziune liberală asupra societăţii, chiar dacă nu m-am implicat decît indirect în politică, liberală sau altfel. Dar am ieşit din comunism şi cu un gust al justiţiei sociale mai degrabă de stînga, dezvoltat, datorită sejurului meu prelungit în spaţiul francez, înspre egalitate şi fraternitate, locală şi internaţională. Asemeni lui Kolakowski, pot să observ şi eu în mine, ca la atîţia intelectuali central-europeni, un cocktail de opţiuni politice divergente, în funcţie de domeniul lor de aplicaţie: sînt mai degrabă de dreapta în economie, mai degrabă de stînga în ce priveşte protecţia socială, cu tendinţe de (ultra, post)modernism în cultură, combinate contradictoriu cu tuşe de conservatorism în ce priveşte cutumele şi spiritul locului...
Modelul meu de societate românească merge totuşi decis înspre opţiunea europeană. Aşa cum am scris în cîteva eseuri, între cele două tendinţe care au disociat în trecut şi încă mai polarizează cîmpul ideologic românesc, între identitatea etnică şi cea spirituală, între centrarea naţională şi ex-centrarea internaţională, între patriotismul local şi universalitatea transnaţională, pe scurt între provincialism şi cosmopolitism prefer în mod constant a doua tendinţă, acceptînd totuşi necesitatea asimilării primeia, ca pe o etapă istorică inevitabilă, integrabilă.
Cred că în noile circumstanţe rapide, complexe, imprevizibile ale existenţei noastre colective supuse fluxurilor europenizării şi globalizării în curs, provocarea pentru un intelectual român şi european pur şi simplu nu mai este să opteze tranşant între poziţii ideologice radicale, ci să concilieze conştient acele elemente din ambele tendinţe care să permită o ajustare inteligentă la realitate şi, în cele din urmă, o sinteză personală de evoluţie în interiorul evoluţiei colective.

Societatea românească din ultimii 23 de ani a fost destul de dezamăgitoare pentru mine prin inerţia şi lentoarea ei în faţa schimbărilor necesare şi inevitabile, prin ataşamentul prea mare faţă de un trecut nu întotdeauna stimabil şi prin ponderea prea grea a tradiţiei nu întotdeauna preţioase în întregime, printr-un haos al tatonărilor din aproape în aproape în lipsa unei viziuni mai curajoase şi mai generoase asupra viitorului comun dezirabil.
Există o doză destul de mare de pasivitate, de negativitate şi de defetism la români, există mult individualism mărunt şi lipsă de coeziune colectivă pentru marile cauze sociale, toate astea provenite probabil dintr-o istorie dificilă sau induse de comunismul recent, care au frînat o evoluţie mai raţională şi un ritm mai alert al tranziţiei post-comuniste în România. Peste această pasivitate s-au suprapus mai recent aviditatea, amoralismul şi mercantilismul care fac ravagii în clasa politică şi cea antreprenorială, cele care dau tonul în actuala fază socio-politică din România. Peste tot, în toate domeniile societăţii româneşti, pare că starea de spirit care domină nu este cea de a reforma cu adevărat sistemul "post-totalitar-neo-liberal" apărut în aceşti ultimi 23 de ani avuţi în vedere, ci mai degrabă de a "manageria" un amestec inextricabil de elemente noi şi vechi divergente şi de a prezerva un sistem de avantaje şi privilegii, fie ele vechi sau recente.
Totuşi, cred că sînt destul de lucidă ca să nu confund dorinţele mele, poate idealiste, cu putinţele colective şi cu constrîngerile realităţii de fapt, mult mai complexe decît vrem să acceptăm şi să credem. Îmi spun că finalmente capitalismul, ca şi democraţia, se învaţă, constituie împreună un mod de fiinţare flexibil şi ameliorabil, cel mai puţin rău, cum s-a spus. Şi cred că ţine de noi, de fiecare în parte, să le înţelegem pe amîndouă din ce în ce mai bine şi să le aplicăm mereu mai abil, mai inteligent. Fiecare dintre noi se află, cum spuneam, într-o continuă evoluţie, pe plan individual şi colectiv, interior şi exterior, într-un ritm mult mai rapid ca înainte. Şi mai ales, mai ales, am încredere în spiritul adaptativ, creativ şi deschis al noilor generaţii!