Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Umanitatea globală pe cale de apariţie are nevoie de vizionarismul nostru vertiginos


Magda Cârneci, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

26.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Magda Cârneci în 1980 (foto: Florin Iaru)

"Umanitatea globală pe cale de apariţie are nevoie de vizionarismul nostru vertiginos"
Magda Cârneci în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: Încrederea în noile generaţii şi în spiritul lor "adaptativ, creativ şi deschis" este necondiţionată? Cum vă raportaţi la componenta conflictuală a unei generaţii tinere, dincolo de personalitatea poate mai paşnică a unui component al ei?
Mă gîndesc că dvs. sînteţi un model de civilitate şi politeţe în relaţiile sociale, iar în poezie, viziunea pe care o percep e mai degrabă una a convergenţei, a completitudinii şi "totalităţii" spirituale.
Aţi fost totuşi obligată, prin simpla încadrare în "optzecism", să vă raportaţi polemic la o altă generaţie literară? Au tinerii scriitori de azi un tip de determinare generaţionistă care i-ar obliga să rupă cu predecesorii?
 
Magda Cârneci: Încrederea mea în tineri priveşte nu doar scriitorii ci are un caracter mai general, despre care voi vorbi la urmă. Cum ştiţi, orice generaţie literară debutantă vrea să-şi sublinieze diferenţa de cea care o precede, prin gesturi de separare, conflict, negare sau ruptură, în efortul de a-şi defini cît mai precis noutatea, originalitatea presupusă, şi de a ocupa cît mai repede, dacă se poate, scena publică. Există un element instinctiv şi unul deliberat în această postură mai mult sau mai puţin normală, mai mult sau mai puţin agresivă. Deşi sînt o fire care evită conflictul şi caută armonia, pot înţelege inevitabilul acestei reactivităţi juvenile care e o formă de a-ţi găsi şi afirma identitatea. De altfel, am avut şi eu momente de radicalism estetic în articole "de direcţie" publicate în revistele studenţeşti de la începutul anilor '80.
Cum se ştie deja, optzecismul s-a opus teoretic şi stilistic mai ales generaţiei '60, considerată prea oficializată şi total acceptată, integrată de puterea comunistă la începutul anilor '80. Între altele, îmi amintesc de negaţia furioasă împotriva lui Nichita Stănescu, pe care şi noi îl adoram ca om, ca personaj, dar pe care îl negam virulent ca poet şi efigie naţională. Personal, am scris chiar un poem contra lui în volumul meu de debut Hipermateria din 1980. Ulterior mi-am reconsiderat poziţia şi am recunoscut în Nichita un mare poet, nu doar la nivelul dicţiunii poetice ci şi la cel al gîndirii metafizice despre poezie. Dar mulţi dintre congenerii mei au rămas pe vechea poziţie...
Însă optzecismul s-a opus mai ales promoţiei literare imediat precedente, cea a anilor '70, pe care a considerat-o ca prea cuminte continuînd modernismul clasicizat al anilor '60. Şi aici, tinerii optzecişti au fost nedrepţi, există poeţi excelenţi în această promoţie literară mai discretă dar şi mai rafinată, care şi-a confirmat vîrfurile cu o anumită lentoare, o anumită întîrziere recuperată abia în anii '90 şi 2000. Considerîndu-se o generaţie care aduce o ruptură, o schimbare de paradigmă culturală, optzecismul şi-a căutat predecesorii, "strămoşii totemici", mai degrabă într-o altă generaţie radicală, cea a avangardismului interbelic, cu care are destule afinităţi de sensibilitate estetică şi de atitudine teoretică.
Accept deci şi radicalismul de principiu al promoţiilor care au venit după optzecism, cu observaţia că înclin să fiu de acord cu teoria lui Ion Bogdan Lefter cum că în ultimii 30 de ani s-a manifestat de fapt o singură generaţie literară dpdv al premiselor estetice şi al stilismului cultural, generaţie feliată în 3 promoţii distincte. Din acest punct de vedere, mi se pare că tinerii scriitori ai anilor '90 au preluat cam mecanic reţeta de succes a optzeciştilor, permutînd formulele acestora, adîncindu-le, fără a aduce o noutate reală de limbaj şi viziune. Iar poeţii douămiişti au dus pînă la extrem o anumită direcţie cotidianistă din programul estetic optzecist, făcîndu-l să cadă, în opinia mea, într-un mizerabilism derizoriu. Chiar dacă au adus un aer proaspăt în poezie prin integrarea elementelor banale ale vieţii de zi cu zi, pe urmele modelului american, optzeciştii au ştiut să menţină un echilibru necesar între elementele vitale şi cele estetice, între ingredientele realist-brutale şi cele intertextual-rafinat-culturale ale textului, fără a pierde nici radicalismul, nici sinceritatea şi nici dimensiunea profundă a dicţiunii, zicerii, mesajului. Mi se pare că într-o parte a poeziei douămiiste se ajunge la "trash", la gradul cel mai de jos al banalităţii şi vulgarităţii, ceea ce devine extrem de plictisitor - şi de fapt aliterar, antiliterar, nonliterar. Uneori, cînd citesc unele volume de poezie douămiistă de un nihilism irespirabil, îmi vine să scriu manifeste fulminante împotriva reducerii omului la funcţiile lui digestive, maladive, sexuale, excretoare, ca să le aduc aminte tinerilor poeţi de azi că poezia înseamnă şi amplificare a fiinţei, dilatare a cuprinderii senzoriale a lumii, intensificare emoţională în sus nu în josul trăirii, "viziune şi rugă" cum spunea Dylan Thomas. Chiar dacă viziune înseamnă acum integrarea realistă, precisă, lucidă, a cotidianului, ea mai înseamnă şi transfigurare, adică tatonare a unui sens, a unei direcţii de depăşire sau de transformare a limitelor noastre omeneşti evidente, prea evidente. Uneori mi se pare că se petrece o sărăcire sau o brutalizare teribilă a trăirii umane în poezia românească tînără de azi, ajunsă în unele cazuri la un prozaism total, care după mine e un impas. Din fericire, cîţiva poeţi tineri adevăraţi pe care i-am depistat scapă din închisoarea unei asemenea ideologii constrîngătoare, care nu e decît proiecţia în poezie a unei stări de fapt civilizaţionale, materialiste şi nihiliste, care ne pune în faţă o mare provocare, o mare încercare. Dar poeţii nu sînt obligaţi să se plieze acestei stări aparent generale şi nici s-o accepte fatalist, depresiv şi servil, ci ei pot şi trebuie să reacţioneze, să i se opună, şi să lărgească breşa de nonconformism din fiinţa umană. Rolul lor, cum spunea încă Rimbaud, este să provoace şi să cultive acea "cantitate de necunoscut" din psihologia umană prin care noul şi evoluţia intră în lume. Altfel rămînem prizonieri ai "grotei" noastre modern-postmoderne nu întotdeauna confortabile.
Cînd vorbeam de încrederea mea în noile generaţii şi în spiritul lor "adaptativ, creativ şi deschis", trebuie să recunosc franc că nu mă refeream la poeţi. Poeţii sînt doar o nişă din generaţia tînără, care cuprinde multe alte feluri de oameni şi de ocupaţii, poate mai îndrăzneţe şi mai inovative decît poezia. Cred că trebuie să depăşim nombrilismul nostru poetic, şi chiar mai general literar, şi să tragem cu ochiul la zonele unde se întîmplă cu adevărat noutatea şi creativitatea în umanitatea globală de azi, acolo unde se manifestă noi forme de inteligenţă şi de conectivitate umană, în vederea unei mai umane vieţuiri pe pămînt, şi dincolo de pămînt, în spaţiul cosmic. De cînd internetul a pus la dispoziţia tuturor oamenilor o cantitate incredibilă de cunoştinţe, de fapt toată cunoaşterea umană de pînă la noi, cred că şi creativitatea e mult mai accesibilă decît înainte şi mult mai echitabil distribuită între diversele sfere de activităţi.
Dacă există o determinare generaţionistă pentru tinerii poeţi de azi care i-ar obliga să rupă cu predecesorii, cred că ea ar trebui să meargă nu în josul curbei individualiste şi "concretiste", ca să zic aşa, a sensibilităţii noastre actuale, ci mai degrabă în susul ei ascendent şi integrator. Cum scriam într-o scrisoare deschisă adresată editorului Gérard Pfister şi publicată în 2009, într-o realitate ca a noastră, în care sîntem supuşi unei complexităţi tehno-civilizaţionale din ce în ce mai mari şi mai dificil de stăpînit mental şi psihic, poezia (şi literatura în general) ar trebui să palpeze şi să exprime tocmai posibilitatea depăşirii limitărilor noastre actuale, fie ele individuale sau colective. Poezia poate fi poarta întredeschisă spre o altă inteligenţă (sau o supra-inteligenţă), unită cu o altă sensibilitate (sau o supra-sensibilitate), în vederea apariţiei unui alt tip de trans-, supra- sau meta-înţelegere, într-o formă nouă, neancorată în religios, dar totuşi unificatoare, vie, integratoare şi la îndemîna tuturor.
Aceasta este singura modalitate în care poeţii tineri ar putea să mai deţină un rol viitor, cît de cît necesar, în sînul umanităţii globale pe cale de apariţie şi care nu mai are nevoie de micul nostru sentiment, ca să spun aşa, ci de vizionarismul nostru vertiginos. Altfel, poeţii tineri riscă să rămînă în viitor locuitorii discreţi ai unei nişe bizare din trecutul evoluţiei speciei noastre care tinde astăzi, cred, spre o nouă etapă de conştienţă.
Anexez aici textul integral al scrisorii mele deschise, care este de fapt un manifest.
 
(va urma)
 
****
 
Despre poezia viitorului.
Scrisoare deschisă domnului Gérard Pfister
 
Am să încep printr-o mărturisire. De curînd am cumpărat antologia dumneavoastră Poezia este altceva. 1001 definiţii ale poeziei[1], şi trebuie să spun că m-am desfătat din plin de varietatea şi mai ales de frumuseţea citatelor despre actul poetic pe care aţi ştiut să le uniţi cu ingeniozitate între coperţile acestei cărţi. Simpla lectură a acestor citate din poeţi ai tuturor timpurilor şi locurilor poate să-ţi procure o exaltare în sine, chiar un vertij de natură poetică, pentru că încărcătura emoţională încapsulată în cuvinte e atît de consistentă, ca efect al experimentării unei "realităţi mai adevărate" oferite de poezie, după cum singur o spuneţi în comentariile dumneavoastră, încît provoacă în mod firesc un frison mental şi o vibraţie emoţională ieşite din comun.
Citindu-vă cartea, m-am simţit spontan "acasă", în sînul acelui "trib poetic etern" căruia îi aparţine orice pasionat al poeziei, sau, altfel zis, am regăsit acel spaţiu psiho-mental unde se manifestă tot ceea ce experienţa poetică are mai specific, mai entuziasmant şi mai ireductibil, un altceva indicibil şi dicibil în acelaşi timp, sublim şi aproape "sacru", "divin", prin accesul la un nivel mai intens sau mai înalt al făpturii noastre terestre. Sublim, sacru, divin, iată concepte pentru experienţe mental-emoţionale pe care aproape că mi-e jenă sau frică să le numesc şi să le scriu, într-atît au ajuns să fie dificil de mărturisit ori de declarat în ziua de azi, dar ele aproximează acele momente cînd trăirea poetică se încumetă să depăşească un anume prag al sensibilului, să parvină la o intensitate care depăşeşte limitele ştiute şi acceptate de simţul comun, să acceadă deci la viziune.
Ajung astfel la ceea ce voiam să vă comunic prin această scrisoare. Citind frumoasa antologie alcătuită de dumneavoastră şi gîndind la poeţii pe care aţi ales să-i citaţi cu reflecţii despre esenţa poeziei, am ajuns la concluzia că uneori pare să fie mult mai uşor să scrii despre darurile excepţionale ale poeziei decît să produci tu însuţi efecte ieşite din comun prin dicţiunea şi muzica versurilor. Mi-am zis că, adeseori, poezia de astăzi comunică nu atît experienţa rară, aparte care i-a dat naştere, ci mai degrabă un comentariu al ei: amintirea mai mult sau mai puţin îndepărtată, urma aproape ştearsă, resturile conceptualizate ale acestei experienţe puţin obişnuite. Toate acestea se găsesc formulate căldicel, banalizat sau neutru, spre a fi servite convenabil, fără pericol de contaminare, mentalului standardizat şi "raţionalizat" predominant astăzi în rîndul cititorilor occidentali cultivaţi.
Mi-am zis că, adeseori, poeţii preferă să transmită un fel de rezumat sau de concluzii decantate de pe urma aventurii eruptive care este poezia, actul poetic, o realitate evanescentă prin definiţie: trăită iniţial ca survenire inefabilă, dislocantă, surprinzătoare, ea se găseşte ulterior transpusă în armătura sonoră, fixă şi strîmtă, a poemului. Este o încorsetare inevitabilă, o ştiu bine şi o admit, date fiind limitele limbajului nostru terestru. Însă, mai mult decît atît şi mai grav, mult mai grav, mentalitatea pragmatică şi materialistă de astăzi este cea care-i constrînge pe poeţi să-şi interzică ei înşişi experienţe interioare majore, fulgurante şi să se mulţumească cu puţin şi cu derizoriu: să se limiteze la experienţe banale, furnizate de trăirea cotidiană imediată şi livrate într-un mod la fel de banal, de "democratic", spre a nu-şi şoca publicul cititor cu stări depăşind rutina existenţei minimale, simţul comun simplificat, sau judecata măruntă dar majoritară... Iar cînd poezia ia totuşi o alură inversă, cînd se opune şi se revoltă împotriva acestei nivelări aparent inevitabile, atunci ea devine agresivă şi provocatoare, teribilistă şi mizerabilistă, la limita pornografiei sau scatologicului - dar este vorba, de fapt, despre exacerbarea aceleiaşi teribile, terifiante banalităţi, aceleiaşi teribile absenţe de înălţime...
Aşa se face că prea puţine dintre poemele scrise astăzi reuşesc să treacă dincolo de constrîngerile gîndirii "rezonabile", ajunse aproape un reflex inconştient; prea puţine dintre poemele scrise astăzi reuşesc să transmită experienţa unei existenţe "veritabile", cum singur o spuneţi, adică extrem de intense, a unei realităţi "mai adevărate", a unei realităţi "mai reale", căci trăite cu o inteligenţă emoţională mai profundă decît de obicei şi înţelese cu o raţiune hrănită din alte dimensiuni decît cele comune, dimensiuni existente latent în structura noastră psiho-cerebrală încă prea puţin cunoscută... Şi atunci, la ce bun să deplîngem presupusa opacitate a publicului, dacă nu-i oferim decît mici şi călduţe aventuri interioare - umane, desigur, poate chiar/doar prea umane -, la care alte limbaje, cum ar fi cel romanesc sau cinematografic, îi pot da mult mai lesne acces? Şi apoi, experienţa poetică pretinde o anume stare sufletească sau spirituală pentru care oamenii de azi, grăbiţi, stresaţi şi prea puţin profunzi, nu au nici educaţia, nici timpul, nici gustul necesare. Şi de asemenea, forma poemelor suferă adesea de o aşezare în pagină fie eliptică, fie pretenţioasă, fie narcisistă, în orice caz, nu tocmai favorabilă pentru producerea unei stări "altfel", unei "stări de graţie", cititorului.
Lipsa de apetit pentru poezie este astăzi dramatică, împărtăşesc şi eu această opinie. Însă cred că vina, dacă o fi vreuna în afară de "aerul timpului", le aparţine în egală măsură poeţilor. Pentru că poeţii nu se simt, nu se mai simt vizaţi de sarcina de a furniza vreo "stare aparte", o "cale de acces" la o realitate intensă şi deosebită. Poeţii s-au resemnat să accepte ei înşişi "vulgata raţională" şi materialistă a epocii lor şi s-au plecat, mai mult sau mai puţin resemnaţi, în faţa idiosincraziilor, a scepticismului şi a nihilismului specifice mediului în care le este dat să existe. N-au ştiut să reziste la enorma presiune a "gîndirii dominante" de astăzi, modelate de intelectualii şi jurnaliştii întru totul subjugaţi de realitatea pragmatică, socio-politico-economico-mediatică.
Prin urmare, poeţii au renunţat la ceea ce le era mai propriu, la "supra-emoţia" şi "supra-raţiunea" lor, de teamă să nu treacă drept obscurantişti sau - Doamne fereşte! - drept mistici, sau chiar de-a dreptul săriţi de pe fix. Poeţii au sfîrşit prin a accepta să se lase castraţi, multilaţi de ceea ce constituie darul lor cel mai de preţ, capacitatea lor înnăscută şi mai ales rolul lor necesar în reglarea metabolismului de ansamblu al umanului: anume accesul spontan la stări interioare mai fine, mai intense şi mai elevate decît media curentă, şi de a le face să se (re)producă prin forţa, precizia dar şi "graţia verbului" şi la cei care-i citesc, împingînd astfel puţin mai departe limitele capacităţilor noastre de dezlimitare personală spre o zonă depăşind achiziţiile senzitiv-emoţional-raţionale ale individului uman standard de astăzi.
Căci nu cumva, mă întreb, poeţii vizionari, teologii subtili, misticii de odinioară şi nebunii dintotdeauna au tatonat şi tatonează cu toţii, în felul lor, anumite daruri umane abia bănuite de unii şi de alţii, încă insuficient dezvoltate şi adeseori delăsate la cei mai mulţi dintre noi? Şi nu cumva experienţa religioasă, mistică, poetică sau a nebuniei au în comun tocmai sîmburele şi mugurele unei "alte" gîndiri, ai unei "alte" intelecţii, mai ample şi mai vertiginoase? O gîndire alta sau altfel, aflată în legătură simultană cu toate nivelurile făpturii umane - niveluri actualmente înţelese şi practicate de regulă separat, disociativ: ar fi vorba, cu alte cuvinte, de o gîndire integrală şi integrativă, aptă să ne pună în contact cu întregul complicat care sîntem şi cu inteligenţa globală, universală. Şi nu cumva experienţa poetică, precum orice experienţă veritabilă a fiinţei noastre, este tocmai apropierea ezitantă, aproximată şi asimptotică, de miezul cel mai profund al creierului nostru? Această "sfîntă a sfintelor" iradiantă şi indicibilă din centrul minţii noastre, unde se concentrează totalitatea arborescenţelor noastre neuronale, şi deci a cunoştinţelor noastre senzoriale, afective şi intelective, unde se sublimează toate pragurile de percepţie existente şi toate nivelurile de înţelegere precedente, unde se cuibăreşte, încă înfăşurat în sine însuşi, întregul potenţial al gîndirii noastre totale - o gîndire dezlimitată, cuprinzătoare, aptă să ne conecteze cu iuţimea fulgerului la întreaga lume însufleţită şi la enigma vibrantă a universului.
În fond, dacă în acest "miez ascuns" rezidă poate sensul ultim, experienţa "centrală" de care vorbeşte dintotdeauna poezia veritabilă, acest adevăr ar trebui să transgreseze cuvintele şi să se facă simţit în freamătul senzorial, emoţional şi intelectual declanşat de poem: ar trebui să se facă simţit în deschiderea lui sensibilă către spiritual. Pentru că spiritualul, astăzi atît de evitat în literatură, nu e un spectru de factură religioasă, nu e un concept rezidual-dubios provenit dintr-o fază culturală vetustă, anacronică, nu e o vorbă goală, demonetizată, ci este experienţa concretă şi vie a captării simultane a conexiunilor multiple dintre senzorial, emoţional şi raţional - dimensiuni ale mentalului nostru, armonizat subit şi deschis spre un nivel al său încă prea puţin cunoscut, prea rar accesat. Spiritualul reprezintă probabil etapa următoare din traseul umanului - după epoca emoţiei şi a credinţei, dezvoltate în evul medieval, după epoca raţiunii practice, precise şi experimentale a modernităţii. Spiritualul reprezintă, poate, epoca integrării tuturor experienţelor fragmentare ale fiinţei noastre, copleşită de o realitate complicată, multiplă, greu asimilabilă interior. Spiritualul reprezintă promisiunea unei integralităţi existenţiale depăşind existentul actual - haotic, confuz şi copleşitor - spre a regăsi, pe un alt palier de funcţionare lăuntrică, un existent de alt ordin, subtil, coerent, integrator, însă nu mai puţin terestru, mundan. După religiile de tot soiul şi practica lor conformistă sau fanatică, după ideologiile şi agnosticismele de tot felul, generatoare de autoritarisme şi simplificări sărăcitoare pentru gîndirea umană, ar trebui să pregătim măcar poetic epoca integrării tuturor dimensiunilor individului într-o unitate nouă, armonioasă şi vibrantă, o unitate spirituală.
Poezia poate juca un rol în acest proces. Fiindcă ea va fi presimţit demult această nouă şi necesară etapă din modul nostru de a fi în lume, ea l-a presimţit alături de religii şi de experienţele mistice sau de altă natură. "Poetul îşi aminteşte de viitor", mărturisea cu bună ştiinţă Jean Cocteau. Într-o lume ca a noastră, unde religiile au fost relativ eliminate sau castrate, iar experienţa mistică a fost pur şi simplu excomunicată, poezia poate juca rolul de a ţine trează amintirea unui "dincolo" necesar în interiorul facultăţii noastre de înţelegere formatate în sens contrariu, şi de a hrăni tenace, continuu, presentimentul unei posibile depăşiri a constrîngerilor mentale actuale. Poezia poate fi poarta întredeschisă spre o altă inteligenţă (sau o supra-inteligenţă), unită cu o altă sensibilitate (sau o supra-sensibilitate), întru apariţia unui alt tip de trans-, supra- sau meta-înţelegere (şi deci a unei meta-fizici), într-o formă nouă, neancorată în religios, dar totuşi unificatoare, vie, integratoare şi la îndemîna tuturor. Căci a scrie e un act religios în afara oricărei religii, cum afirma Georges Perros.
Aceasta este singura modalitate în care poeţii ar putea să mai deţină un rol, unul necesar şi nu iluzoriu, în sînul "umanităţii integrale" a cărei gestaţie se pregăteşte acum, pe bazele civilizaţiei actuale. Însă pentru acest rol aparte, poeţii contemporani ar trebui să se pregătească intens, ar trebui să aibă curajul de a-şi mărturisi mai liber propriile experienţe singulare. Ar trebui să se i-limiteze pe ei înşişi: să se pună în cauză, să se lase tentaţi de experienţe adevărate, să practice o "metafizică experimentală" mai întîi (pe) ei înşişi. Şi, mai ales, ar trebui să dovedească forţa de a comunica cu o mai mare intensitate acest "freamăt al treziei" prin verb - în sensul în care René Daumal vorbea despre "poezia albă" sau despre "poezia obiectivă", cea care ne-ar putea schimba într-adevăr făptura interioară. Este freamătul fiinţei intensificate şi purtate pînă dincolo de ea însăşi, pe care îl aşteptăm, de fapt, cu toţii şi fiecare în parte.
Altminteri, poeţii de azi şi de oriunde riscă să rămînă doar nişte vestigii ciudate, bizare din trecutul istoriei omeneşti, pe drumul ei dificil şi tenace spre constituirea unui individ uman cu adevărat viu, conştient, integral.
 
(Versiunea în franceză a acestui text a fost publicată în 2009 pe internet, pe site-ul asociaţiei Confluences Poétiques din Paris, apoi în revista "NUNC", Paris, Editions de Corlevour, nr. 19, septembrie 2009. Versiunea românească a apărut în "România literară", nr. 22, iunie 2012.)


[1] La poésie, c'est autre chose, Paris, Arfuyen, 2008.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer