Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred că ne aflăm în plină emergenţă a unei noi mentalităţi civilizaţionale globale


Magda Cârneci, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

30.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un fel de Curriculum Vitae
 
Ce ne rămîne dintr-o existenţă mai mult sau mai puţin lungă, după ce imensa realitate cosmică ne-a aruncat în lume, iar lumea ne-a modelat, ne-a formatat, ne-a utilizat, ne-a consumat, ne-a uzat, dar ne-a şi uluit, bucurat, încîntat, ne-a stupefiat? Mă întreb acum dacă are finalmente importanţă faptul că m-am născut într-o ţară balcanică precum România, într-un regim politic rigid comunist, în a doua jumătate a secolului XX, că am copilărit în oraşul Bacău şi am urmat facultatea de istoria şi teoria artei la Bucureşti, apoi am devenit cercetător la un institut de specialitate şi am început să public poezie şi eseu şi critică de artă în revistele culturale din anii '80, pînă a venit revoluţia din decembrie 1989 care mi-a bulversat existenţa şi m-a aruncat în arena publică, m-a obligat la activisme politice şi culturale, mi-a dat şansa cîtorva burse internaţionale de studiu în Europa şi America şi posibilitatea unui doctorat la Paris, apoi m-a obligat să-mi schimb viaţa de cîteva ori şi să oscilez între mai multe ţări şi apartenenţe.
Cred că, dincolo de factologie, din care cu timpul nu mai rămîn decît informaţii fosilizate, importante dintr-o viaţă sînt doar momentele puternice, speciale, care ne-au marcat indelebil, ne-au rămas întipărite în creier prin forţa lor emoţională sau intelectivă, prin surplusul de atenţie, trezie, şi mai ales conştienţă, la care ne-au dat acces. Şi aceste clipe nu sînt foarte multe într-o existenţă obişnuită, dar ele constituie bogăţia noastră ascunsă, perlele noastre interioare, lumina care iradiază în clarobscurul lăuntrului nostru, indicîndu-ne enigmatic ce am putea deveni dacă am fi cu adevărat şi continuu prezenţi şi conştienţi la vieţile noastre.
Oare voi fi capabilă cîndva să-mi memorez toate clipele intense pînă la halucinaţie, provocate de unele chipuri, lucruri, privelişti de o frumuseţe aparte, care m-au trezit temporar la mine însămi, sau toate visele somptuoase, maiestuoase, care m-au programat interior spre căutarea de sine, sau toate lecturile cu adevărat hrănitoare care m-au edificat spiritual, şi cele cîteva întîlniri umane, puţine dar admirabile, care chiar m-au marcat? Ca să răspund întrebării acesteia, ar trebui poate să vorbesc despre şansa de a mă naşte la ţară, într-un sat din Moldova, unde am simţit din cînd în cînd că pămîntul, arborii, rîurile şi norii sînt vii, simt şi visează, ba chiar mă privesc, mă iubesc şi-mi transmit ceva preţios, vast şi nedefinit, ce aşteaptă răspuns. Ar trebui probabil să recunosc oportunitatea de a intra pe scena culturală românească în anii '80, împreună cu o întreagă generaţie de tineri literaţi şi artişti care s-au simţit purtaţi de un puternic suflu inovator, de o nouă paradigmă estetică, pe care am numit-o atunci, probabil prezumţios, "postmodernă", şi pe care am teoretizat-o şi practicat-o cu fervoare. Ar trebui poate să admit că, de-a lungul anilor '80, poezia generaţiei beat americane m-a impresionat la fel de mult ca lecturile din Platon şi Heidegger, din René Guénon şi Carl Gustav Jung, din Simone Weil şi Hannah Arendt sau Simone de Beauvoir, din Mircea Eliade sau Dumitru Stăniloaie şi alţii. În fine, ar trebui să mărturisesc că în ciuda sărăciei, cenzurii şi lipsei de libertate din România de atunci, acel deceniu a fost esenţial pentru mine, prin acumulările lui afective, existenţiale şi intelectuale decisive.
Ar trebui să recunosc şi importanţa extraordinarului decembrie 1989, cînd s-a întîmplat să mă aflu chiar în miezul evenimentelor revoluţionare din Bucureşti, în timpul cărora am avut, direct şi pe viu, gustul Istoriei, al istoriei cu majusculă, sentimentul fizic al contactului cu clipele tari, decisive, ale cursului altfel atît de monoton al timpului istoric curent. Ar trebui poate să adaug deschiderile extraordinare din anii '90, cu activismul lor politic şi social exaltant şi epuizant, cu înfrigurate şi bucuroase lecturi politice şi spirituale din cărţi importante care erau în fine traduse în româneşte, cu bursele de studiu în străinătate care constituiau o provocare continuă pentru mentalitatea mea românească, cu cărţi şi articole publicate în România şi peste hotare, cu numeroase colocvii, seminare şi congrese internaţionale, cu descoperirea unor noi viziuni despre realitate precum transdisciplinaritatea, gurdjevianismul şi mai recent neuroconectivitatea care mi-au lărgit înţelegerea despre creier, conştienţă şi "maşina umană", cu contactele speciale avute cu oameni din cele mai diverse culturi şi cu acceptarea cosmopolitismului ca stil de viaţă dar şi ca putinţă de a te simţi, prin experienţe interioare şi prin responsabilitate exterioară, ca un fel de cetăţean mutant al planetei.
Dar să fac o listă mai precisă mi-ar fi greu. Cunosc sute şi sute de oameni, dar numai cîţiva au contat în evoluţia mea. Am citit sute sau mii de cărţi, dar numai cîteva m-au atins lăuntric profund. Am trăit zeci de mii de momente de timp, dar numai cîteva au provocat în mine trăiri indelebile. Care ar fi numitorul comun pentru aceşti oameni, aceste cărţi şi aceste momente care mi-au devenit preţioase? Poate faptul că în contact cu acestea, o percepţie mai intensă a realităţii s-a putut declanşa, adică o dilatare a înţelegerii la nivele altfel greu de atins, o ieşire din banalitate, din adormirea zilnică şi din automatismul general: sentimentul clar că mă aflu în autenticitate şi în prezenţă la mine însămi, într-un sine mai profund, într-o trăire mai puţin limitată a lumii.
Cred că în intensificarea conştienţei, clipă de clipă şi în tot lungul vieţii, se ascunde evoluţia noastră posibilă, ca indivizi şi ca umanitate. Pînă la urmă, dintr-o existenţă întreagă, ne rămîn doar aceste momente foarte vii şi intense de prezenţă la lume, aceste clipe esenţiale, nu prea numeroase, de conştienţă deplină la realitate, cu care plecăm, îmbogăţiţi şi treziţi, dincolo de neant.
(Magda Cârneci)


Magda Cârneci în 1987 (foto: arhiva personală)

"Cred că ne aflăm în plină emergenţă a unei noi mentalităţi civilizaţionale globale"
Magda Cârneci în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Observ cîteva similitudini frapante între ceea ce aţi spus şi aţi detaliat, pe un subiect sau altul (toate, destul de complicate), şi ceea ce gîndesc eu însumi pe subiectele respective.
Această proiecţie a unei umanităţi globale "pe cale de apariţie", şi care cere un vizionarism pe măsură, i-ar putea speria pe mulţi cititori şi scriitori de bună credinţă, din generaţiile mai vîrstnice, pentru care naţionalul rămîne un termen important.
La finele acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, aş vrea să insistăm asupra acestei probleme. Cum poate fi integrat românescul în global astfel încît nici unul dintre cei doi termeni să nu fie distorsionat, caricaturizat, sărăcit, împuţinat? Ceea ce a realizat echipa H.-R. Patapievici la Institutul Cultural Român ar putea fi un exemplu?
 
Magda Cârneci: Îmi puneţi încă o întrebare interesantă, acum la finalul dialogului nostru întins pe o lună. Am să vă răspund puţin pe ocolite, spunîndu-vă întîi ce cred eu despre condiţia actuală a intelectualului român în general, condiţie care priveşte de fapt o bună parte a cititorilor şi scriitorilor de bună credinţă la care vă referiţi. Apoi vă voi răspunde la a doua parte a întrebării, cea practică.
Am schiţat într-un eseu de acum cîţiva ani ideile ce urmează, dar cum între timp lucrurile nu prea s-au schimbat, le reiau uşor adaptate la momentul prezent. Pe urmele altor analişti ai modernităţii româneşti, cred şi eu că, bîntuit deopotrivă de determinisme socio-politice locale, de condiţionări comuniste, de vechi automatisme tradiţionale, dar asaltat şi de noile aspiraţii, exigenţe şi tentaţii oferite de deschiderea bruscă spre lumea occidentală, intelectualul, omul de cultură român a părut şi s-a simţit multă vreme tensionat interior între două modele culturale şi existenţiale antinomice. Educat în normele culturii moderne occidentale dar trăitor într-o realitate socială fracţionată în diferite vîrste istorice, intelectualul autohton pare că trebuie în continuare să tranşeze între opţiuni total divergente: să aleagă decis între "românismul de grotă" şi "europenismul de nicăieri", între "autohtonism desuet" şi "cosmopolitism bovaric", între modelul "identităţii etnice" şi "cetăţenia universală" etc.
În noile circumstanţe dez-limitate şi globalizante de azi, cred că problema urgentă, reală a omului de cultură autohton nu mai este să opteze şi să elimine, ci mai degrabă să concilieze lucid în el însuşi un model "centrat" de structurare interioară şi exterioară a sinelui şi a lumii, cu un model "des-centrat" al aceloraşi. Să realizeze şi să suporte lăuntric, în faţa complexificării civilizaţionale, logica imanentă a unei ordini a lumii care pare să fi devenit brusc lipsită de centru, sau cu un centru difuz, sau cu centre multiple şi răspîndite. Ar fi vorba de o ordonare a realităţii din aproape în aproape, pe măsură ce înaintează, adaptativă, flexibilă, în cucerirea cunoaşterii, o ordine care să îmbine armonios tropismul centripet, ordonator, cu aspiraţia centrifugă, înglobantă a spiritului.
Altfel spus, problema intelectualului român de astăzi este să realizeze că are datorii şi exigenţe în raport cu patria sa, dar şi în raport cu restul mare al lumii - şi în primul rînd faţă de sine însuşi. Să admită că poate aparţine şi locului de aici dar şi de oriunde; să consimtă că poate fi deopotrivă şi balcanic şi european, şi cetăţean "naţional" şi cetăţean "internaţional". Să realizeze că are libertatea să aleagă raţional (fără constrîngerea "opiniei majorităţii") între surse diferite de înţelegere a trecutului; că are dreptul să selecteze lucid (fără tutelă statală) între modele diverse de rezolvare a prezentului şi de modelare a viitorului, ca să poată să conjuge într-un mod eficace în el însuşi "tradiţia" cu "inovaţia", în vederea unei soluţii realiste şi creative a dilemelor inedite pe care i le ridică actualitatea.
Cred că omul de cultură român - ca şi cel central-european de altfel - ar putea în sfîrşit să se accepte aşa cum este (şi cum l-a fasonat o întreagă constelaţie istorică de determinaţii): de pildă, să-şi asume şi stratul arhaic-folcloric, şi cel medieval-ortodox, şi cel modern-postmodern mai recent: să le conştientizeze pe toate (nu doar unul sau două, cum s-a întîmplat de obicei pînă acum la "tradiţionalişti" ori la "modernişti") şi să încerce eventual să le facă să comunice (toate) între ele, să tenteze sinteza. Altfel spus, el ar avea în sfîrşit dreptul să-şi unifice personalitatea: folosind o comparaţie biologică, are dreptul să-şi integreze "filogenia" culturală irevocabilă în "ontogenia" conştientă, liberă, a propriei sale individualităţi.
La urma urmei, identitatea sa personală pe cît colectivă nu e un dat inexorabil, o fatalitate mecanică într-un univers al formelor fixe: ea e o chestiune de opţiune şi luptă, e o devenire interioară continuă între multiple alternative. Identitatea sa poate fi înţeleasă ca o construcţie activă în cadrul sau în pofida unor multiple sisteme de determinaţii (personale, locale, naţionale, continentale...). Ea poate fi trăită ca o "diferenţă specifică" în interiorul unor reţele plurale (eventual planetare) de identităţi.
Aş zice că intelectualul, omul de cultură român are în sfîrşit putinţa să se definească şi altfel decît etnocentric. "Esenţa" lui nu se află undeva în afara lui, în illo tempore, ci se manifestă în persoana lui, e actualizată în sine însuşi aici şi acum. Fără să-şi renege apartenenţa la spaţiul cultural de origine, el poate să recunoască deschis că nu-l mai interesează să fie doar un scriitor, artist, sociolog, fizician, filosof etc. "naţional", ci intenţionează, doreşte, are curajul să aparţină şi "mediului internaţional" al profesiei sale.
Fie că rămîne acasă, fie că emigrează, fie că face naveta între culturi, intelectualul român are deci dreptul şi posibilitatea să se raporteze direct la o cultură globală, pe cale de survenire. Prin reţelele de instituţii trans-naţionale şi prin social-media care integrează accelerat regiunile lumii, o nouă "piaţă mondială" a ideilor, stilurilor, a formulelor culturale, independentă de guverne şi state, e cea care începe să negocieze şi să impună valoarea reală de schimb, deci universalitatea transfrontalieră a productelor intelectuale locale (asemenea pieţelor financiară, economică, de comunicaţii...). Acest nou fel de universalitate e probabil remediul cel mai eficace împotriva oricărui fel de cultură locală manipulată (cultură oficială, de stat, a unui partid, a unui grup de presă, a unui grup religios etc).
Sigur, asta nu exclude sau împiedică participarea intelectualului român la cultura locală; dimpotrivă, el pleacă din ea spre a se întoarce în ea. Dar, pus în faţa acestei enorme deschideri şi inevitabile integrări transnaţionale, intelectualul autohton are dreptul să afirme acum că tocmai tensiunea dintre cultura naţională şi cultura globală - iar nu, de pildă, antagonismul dintre sat şi oraş, dintre tehnică şi spiritualitate, ori dintre cultură şi civilizaţie etc. - constituie pentru el provocarea cea mai urgentă şi mai productivă. Iar această cultură globală, la care începem încet-încet să ne raportăm, e creată de individualităţi, de creatori, iar nu de naţiuni, e formată din opere individuale, iar nu din culturi naţionale. Operele individuale competitive, cu adevărat interesante pe plan internaţional, nu se creează însă din raportarea autistă la obsesii naţionale, statale sau ideologice deja depăşite, ci prin interiorizarea radicală a problematicii individualităţii în noile circumstanţe. Intelectualul, omul de cultură român are în consecinţă dreptul să se ocupe şi el, ca şi alţi colegi ai săi din părţi de lume mai puţin inhibate, de problematica propriei sale condiţii, în epoca masificării şi nivelării civilizaţionale, fără să mai accepte supus constrîngeri ideologice de tot felul şi fără ruşinea anterioară că nu e în permanenţă util în mod declarat socialului, statului, patriei şi naţiunii.
Poate că misiunea lui actuală cea mai inedită şi mai urgentă este tocmai să exploreze noile aspecte trans-naţionale şi trans-culturale ale unei realităţi umane individuale şi globale pe cale de survenire, aşa cum aceste aspecte afectează individualitatea noastră de aici şi acum, căci, aşa cum spunea încă istoricul Vasile Pârvan la începutul secolului XX, naţionalul nu e ţinta supremă a spiritualizării, ci materialul ei brut. Naţionalul nu trebuie ignorat, ci trebuie integrat în formule de evoluţie umană care-şi asumă acum mai multe straturi identitare decît înainte. Fiecare dintre noi are de fapt o identitate plurală: de sex, familială, socială, religioasă, apoi locală, judeţeană, regională, apoi naţională, continentală şi planetară. Iar aceste identităţi se transformă continuu şi fluctuează. Fiecare dintre noi sîntem cetăţeni naţionali, dar devenim pe zi ce trece, progresiv, ineluctabil, cetăţeni planetari.
Cred că ne aflăm în plină emergenţă a unei noi mentalităţi civilizaţionale globale. Ea presupune un nou comportament cultural - permisiv faţă de toate formulele culturale create de umanitate în spaţii şi epoci diferite, indiferent la monolitisme ideatice tranşante şi radicale, autonom în raport cu puterea politică locală, independent faţă de tradiţie şi de "imperativele naţionale", neinhibat faţă de artificialitatea tehnologică, individualist în plan personal, foarte sensibilizat social în plan comunitar, şi cosmopolit în maniere de viaţă şi în opţiuni spirituale. Trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că generaţiile tinere sînt cele care manifestă inevitabil cel mai evident această nouă stare de deschidere către o civilizaţie planetară. Pe aceste generaţii noi le vizez prin toate ideile şi intervenţiile mele concrete. Dar şi generaţiile adulte şi mature se adaptează din mers.
 
Ca o aplicaţie practică a considerentelor de mai sus, cred că ceea ce a realizat echipa lui Horia-Roman Patapievici la Institutul Cultural Român între 2005 şi 2012 este un bun exemplu pentru posibilitatea de a îmbina cît de cît armonios, şi în orice caz eficace, naţionalul cu internaţionalul, localul cu cosmopolitul, într-o cultură încă marcată de blocaje tradiţionale pre şi post-comuniste. Am făcut parte din această echipă ca director al ICR Paris între 2007 şi 2010, deci vorbesc în cunoştinţă de cauză. Structurat după modelul altor institute culturale naţionale prestigioase şi cu tradiţie, precum British Council, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau Goethe Institut, ICR a reuşit într-un timp scurt să pună cultura română pe o linie de egalitate cu celelalte culturi europene din punct de vedere organizatoric şi al ofertei de produse culturale. Gîndită concurenţial şi ofensiv, strategia ICR din aceşti 7 ani a propus ţărilor în care se află filiale ICR programe cu grad ridicat de integrare în metabolismul cultural european, fără a pierde nici o clipă din vedere dimensiunea naţională, pe care, dimpotrivă, a pus-o mai bine în lumină şi mai inteligent în valoare.
Cred că ne aflăm, ca cultură, într-o fază din ce în ce mai accelerată de sincronizare cu tendinţele artistice internaţionale, dar şi de învăţare a instrumentelor de management cultural după standarde europene. În raport cu strategia culturală europeană, cultura română are destul de dezvoltat aspectul patriomonial, gustul tradiţiei, al păstrării legăturii cu trecutul şi cu obiceiurile locale, mai ales la nivelul mentalităţii colective şi al factorilor decizionali. Pe de altă parte, dimensiunile inovaţiei radicale, ale posibilităţilor alternative multiple, ale creativităţii libere şi "fără frontiere" sînt mai puţin prizate, mai puţin interiorizate, atît la nivelul publicului, cît şi la cel al creatorilor de opinie. Deşi el există într-o oarecare măsură în producţia culturală românească de azi, mai ales la tînăra generaţie, acest element de deschidere către regulile de joc ale ultra şi post-modernităţii culturale trebuie încă încurajat, chiar susţinut instituţional, aşa cum se face de altfel şi în Occident. De ce? Pentru că el reprezintă vectorul de înnoire al unei societăţi din ce în ce mai orientate spre prospectarea necunoscutului, spre inovaţia continuă şi spre colonizarea viitorului. Cred că, din această perspectivă, ICR de sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici a reuşit să pună în funcţiune o strategie culturală inteligentă şi curajoasă, care a dat repede rezultate spectaculoase mai ales pe linia inovaţiei culturale dinamice. Această strategie e păcat să o pierdem printr-o revenire la modele culturale şi instituţionale revolute, ineficiente în noua situaţie culturală globală. Dimpotrivă, trebuie să avem curajul să o recunoaştem şi să o continuăm. ICR trebuie să rămînă antena României pentru integrarea noastră şi ofensivă şi armonioasă în cultura globală.
 
(Fine)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer