Statui-păpuşi, imagini ca nişte saltele cu bani (traseul modernităţii)

Dintre evenimentele expoziţionale de primăvară-toamnă 2013 (ca în fashion...) din Paris, cel mai important, în sensul de emoţionant, de remanent, de marcant, nu este, pentru mine, nici marea expoziţie Roy Lichtenstein sau marea expoziţie Simon Hantaï (ambele de la Centrul Georges Pompidou) şi nici marea expoziţie (cu dublă expunere: Muzeul de Artă Modernă şi Centquatre) Keith Haring (despre a cărui "Linie politică" nu voi putea să nu vorbesc) sau "intervenţiile", intruziunile Giuseppe Penone (Castelul Versailles) sau Michelangelo Pistoletto (Muzeul Luvru), ci o mică, dar impozantă expoziţie Ron Mueck (organizată de Fundaţia Cartier) şi o recuperare istorică Tamara de Lempicka (Pinacotecă), pe care am apucat s-o văd mulţumită unei întîrzieri de o zi.
 
La Ron Mueck am fost chiar de două ori. Acesta, fost meşteşugar de păpuşi, asta continuă să facă şi ca (Young British) Artist, cu o halucinantă artă a detaliilor, realizînd còpii perfecte, sculpturi (mulaje) hiperrealiste ale corpului omenesc, sculpturi pictate, statui colorate, aşa cum erau cele greceşti, antice. Hiperrealismul halucinant al statuilor colorate este însă de-jucat de către Mueck prin jocul cu scara, oamenii înfăţişaţi, copiaţi, reproduşi fiind cînd mai mari, cînd mai mici decît în "natură" şi, mai ales, meniţi a susţine, a prezenta, a expune detalii relaţionale (sociale) misterioase, intim trăite, fie prin privirile aţintite într-un munct misterios, care pare a-i absorbi şi a-i bloca (primul spectator uluit, de sine însuşi şi de propria situaţie, e personajul însuşi, statuia însăşi), fie prin situaţii sociale şi politice trăite printr-o suspendare şi o monumentalizare a fragilului care le proiectează, pe buza grotescului, în poetic şi metafizic. Artă cu mari pretenţii, în cea mai mare parte realizate.
 
Mueck măreşte ca să vedem, ca să se vadă detalii, de multe ori prezente, discret, cu timiditate şi chiar pudoare, la spate, pudoarea fiind, tocmai, marea calitate care reuşeşte să ţină la distanţă, să blocheze pe buza invaziei distrugătoare obscenul. "Statuile" sau, mai exact, păpuşile lui Mueck sînt fotografii nu doar mărite, ci redate 3D.
 
La Tamara de Lempicka, surpriza, consumată, istorică, este alta. Aceasta pictează de fapt manechine. Imediat după principalele avangarde istorice (futurism, cubism, Dada, suprarealism), artificialitatea şi, mai ales, mecanomorficul par a fi deja incluse, nu mai sunt epatante, expuse, spectaculare, ci s-au resorbit în însăşi natura umană. De la cubismul viziunii se ajunge, astfel, în tablourile Tamarei de Lempicka, la "cubizarea" realităţii umane însăşi. Futurismul (ca mişcare imprimată formelor, care marchează formele) este, la rîndul lui, corporalizat. După avangarde, artificializarea deja operată, realizată, împlinită a realităţii, a omului. Cubism realizat, organicizat, pictura redînd mecano-statuaritatea corpurilor (de unde impresia de "clasicism" degajată de această pictură). Formele umane sînt deja "Picasso" şi "Brâncuşi". Dar mai cu seamă Dada, nu oricare însă, ci Dada Berlin.
 
E normal, iniţiatic, exemplar, implacabil ca scenariu(-catastrofă) al modernităţii trecerea (acestei artiste) de la avangardă la fashion spre Hollywood: femeia-robot, mecano-femeia corporal-artificială devine imagine pură, apoi semn, sex-appeal semiotic, simbol suprem al mărfii-imagine: corp-robot, fetiş, artificiu, adică devenirea modern-postmodernă a capitalismului. Uitaţi-vă la aceste femei ca manechine perfecte, făcute pentru a fi văzute, cu ochii lor sticloşi, opaci, goi, care nu văd: femei-corpuri imagine şi obiect, fără subiectivitate, fără chip (Young Lady and a Square Column, 1931, de exemplu).
 
Şi o părere despre Art Deco, care pentru mine e un pre-Pop Art, o iritare, o isterizare a modernismului, un sincretism kitsch care urăşte, la fel ca burghezia căreia îi e adresat, golul, şi care transformă totul în ornament şi decor fără stilizare, prin umplere, viaţa-arta-imaginea ca umplutură. Aceleaşi imagini pline, umplute ca nişte saltele cu bani. Roy Lichtenstein mînă în mînă cu Tamara de Lempicka.