Mahalaua Plevnei

Bunica era înaltă şi voinică. Bunicul era slab, piele şi os, şi cam scund, îi ajungea bunicii până la umăr.
- Ce zici, Babicule? M-am mai îngrăşat şi io ninţel?
- Mai întrebi? Eşti gras dă-ţi curge untura pă cur. Ce dracu, Vergile, tu nu te vezi cât eşti dă sighinaş? Fenda atârnă mai greu ca tine la cântar. Şi io crez că are şi minte mai multă.

Fenda era pisica bunicii. Deşi era bătrână - avea vreo doisprezece-treisprezece ani, cine mai ştia precis?-, aci te trezeai că mai trânteşte câte-un pui, cât o sărmăluţă. Bunica îi păstrase pe toţi, că era miloasă -nu se îndura să îi înece la gârlă, cum o îndemna bunicul- şi-i botezase Tuţa, Marinică şi Roşioara. Niciodată nu se pomenise să se aşeze bunica la masă până nu le dădea întâi de mâncare pisicilor -era lege!- şi le striga, cu glas ascuţit:
- Piiis, pis, pis, pis, pis, pis, pis...

Ele apăreau imediat de prin grădină şi se năpusteau pe castronul cu mâncarea gata pregătită (castronul era din tablă, alb, cu smalţul sărit aproape pe tot fundul). De-abia apoi punea bunica mâncarea în farfurii şi-l chema pe bunicul.
- Vergile, treci că-i gata masa. Hai, că ţi să răceşte ciorba şi pă urmă mă bodogăneşti pă mine că nu-ţi place sleită.

Ciorba era nelipsită de la masă, bunicul o mânca fierbinte-fierbinte, chiar şi în toiul verii, când afară ardea soarele ca un cuptor încins; îi plăcea cu ardei iute, rupt proaspăt din grădină.
- Aoileooo, ce arde giuşca asta, arde rău, zicea bunicul, şi se mai oprea din mâncat din când în când ca să-şi şteargă lacrimile şi năduşeala de pe faţă. Fufff... arde rău! Da’ ce bună eee... Babicule, gustă şi tu, să vezi bunătate ce n-ai mai văzut pă faţa pământului, dă când eşti tu pă lumea asta!
- Nu-mi trebuie mie iuţeala aia, să-mi ia gura foc şi să nu mai simt gustu’ la mâncare.

În fiecare sâmbătă, bunica intra dis-de-dimineaţă în curtea de păsări şi aţinea calea unei găini; o alegea din ochi, să fie grasă, dar să nu fie din cele care dau ouă multe, şi să nu fie nici porumbacă sau cheală -că astea îi erau ei foarte dragi-, o prindea de aripi, în timp ce penele şi fulgii săreau în toate părţile, într-un vacarm de cotcodăceli şi cârâituri. În timpul ăsta, bunicul ascuţea cuţitul, iar pisicile, cum auzeau "hârşt, hârşt, hârşt, hârşt" zgomotul cuţitului pe piatra de polizor, se adunau iute, ăsta era semnalul că era rost de înghiţit maţe proaspete, calde. Bunicul reteza căpăţâna găinii cu o mişcare repezită, scurtă, după care înfigea iute cuţitul în pământ, să se scurgă sângele, ca să-i fie iertat păcatul că a omorât o vietate. Corpul găinii mai sărea de câteva ori în sus, se zbătea din ce în ce mai încet, până rămânea trântit pe pământ, mai zvâcnea de câteva ori, fără putere şi râmânea nemişcat. De cum lua bunicul găina tăiată de jos, pisicile începeau să miorlăie asurzitor şi să-şi unduiască cozile.
- Zzzzît, lighioanilor! Neamuri proaste mai sunteţi! Babicule! Treci dă ia găina d-aci, că al’fel o face astea praf şi pulbere! Ieşiţi d-aci, fir-aţi ale dracului, c-aveţi burţile mai mari ca popa Negoiţă!

Bunica vâra găina în apă clocotită, ca să-i desprindă cu uşurinţă fulgii, o jumulea şi apoi o pârlea la flacăra mare a aragazului; o spinteca în jurul pieptului, îi smulgea maţele, din care ieşeau aburi, alegea dintre ele ficatul şi pipota, iar restul le arunca pisicilor, care mârâiau şi se războiau între ele; Fenda, lacomă din cale-afară, câştiga mai totdeauna, apuca din morman cel mai mult, şi fugea să se îndoape, ascunsă cine ştie pe unde. După ce tăia găina bucăţele, bunica făcea două feluri de mâncare: din copane şi piept făcea pilaf sau tocăniţă; din gâtlej, spinare cu târtiţă cu tot, căpăţână, aripi şi gheare -de pe care desprindea o pieliţă subţire, gălbuie şi zgrunţuroasă-, făcea ciorbă acrrră-acră.
- Vergile, du-te la borş, că noi nu mai avem, tre’ să-l umplu iar, cât dă curând, c-avem o grămadă dă tărâţe, păcat dă ele. Da’ să iei dă la Lenuţa lu’ Savu, că-i curată, nu dă la Ciunga! Ai auzit? Ia coalea sticla şi doi lei, şi du-te mai repede, că-i gata ciorba, s-a fiert şi carnea, şi zarzavatu’, mai trebuie să-i pun doar leuştean şi să dea un clocot-două cu borşu’. Hai, du-te, ce mai aştepţi?
- Ei huo, că mă duc, ai răbdare. Ce? Arde undeva? Da’ tocana-i gata? Să pui pătrunjel mult, că ştii c-aşa-mi place mie!
- Hai odată, vorbă lungă! Ce-ţi mai place să trăncăneeeşti... mai abitir ca o muiere. Vezi, poate te-ntâlneşti cu d-alde Chiştoc sau cu Murătură şi să mai vii tocma’ la miezu’ nopţii.
- De ce ţi-o fi plăcând ţie, Babicule, să insulţi omu-aşa, degeaba, din chiar Doamne?
- Eteee, te-am insultat, ce să-ţi spui. Te-am călcat pă bombeu, ă? Colo când te-njuri cu Chiştoc şi cu Murătură, pă terasă la Dunărea, aia nu te mai deranjează. Şi io, trebuie să mă port cu tine ca cu ou’, că te ofensezi imediat, din nimica.
- Ai tu ce-ai cu Chiştoc şi cu Murătură... Ce ţi-or fi făcut şi cu ce ţi-or fi greşit ţie oamenii ăştia? Te tot iei dă ei, aşaaa... fără nici un motiv.

Chiştoc era mărunţel -de-aia îl şi poreclise lumea aşa- şi rotofei şi era veşnic îmbrăcat cu un costum ponosit, bej-gri, cu dungi verticale, subţiri, negre. N-avea gât deloc. De-o parte şi de alta a cheliei mai avea câteva fire de păr, albe, pe care şi le pieptăna toată ziua, cu un pieptene mic, negru, pe care îl ţinea în buzunarul de la piept. Avea o mustăcioară sud-americană -cum îi plăcea lui să spună-, care-i contura subţire-subţire buza. Stătea pe aceeaşi stradă cu bunicii, doar la vreo patru-cinci case distanţă de ei. Nu avea copii, nevastă-sa era bolnavă de ani de zile şi nu muncea, aşa că doar el câştiga bani, şi tot el făcea şi treaba în curte şi în casă, Dumnezeu ştie când, pentru că, într-adevăr, bunica avea dreptate, Chiştoc era mai toată ziulica pe terasă la Dunărea.

Sandu Murătură umbla mereu nebărbierit şi netuns, deşi era frizer. Nevastă-sa, Valeria, de două ori cât el, vindea lumânări la biserică şi lumea vorbea că se avea bine cu ţârcovnicul, Tibere, care o ţinea pe Afroada. Când a aflat Valeria că umblă asemenea scorneli despre ea, s-a făcut foc şi pară de supărare şi i-a drăcuit şi i-a măscărit pe toţi de pe stradă, vinovaţi sau nu. Stătea la poartă la ea, cu mâinile-n şolduri şi striga cât o ţinea gura, drăcuind şi înjurând mai ceva ca un birjar, fără nici o sfială, cum îi venea la gură. Prima dată s-a luat de Chinţoaica şi, după ce a făcut-o cu ou şi cu oţet, a trecut mai departe, la Marinca şi Gelu, apoi la Oiţa, şi tot aşa, la rând, toată partea stângă de stradă, apoi a trecut pe partea cealaltă, n-a iertat pe nimeni, toate femeile erau curve, şi toţi bărbaţii erau nişte beţivi şi neisprăviţi. Cu chiu cu vai a băgat-o Sandu în curte, după ce s-a rugat de ea cu cerul şi cu pământul să tacă din gură, să nu mai facă atâta scandal, că se uită lumea ca la urs şi e mai mare ruşinea.

Murătură era prieten bun cu bunicul, mai cu seamă că lucrau la aceeaşi frizerie. Toată ziua umblau amândoi; la prânz închideau frizeria şi traversau vizavi, la Dunărea, să ia un mic cu muştar şi-o halbă de bere; seara, după program, la fel. Bunica se mai supăra câteodată -destul de des-, şi-o auzeai:
- Nu puteţi unu’ fără altu’, ă? Sunteţi la toartă ca doi însurăţei, te ţii dă el ca musca dă căcat. Tusea şi junghiu’...
- Hai, Babicule, taci, că te-aude copiii-ăştia. Barem vorbeşte şi tu mai frumos.
- Ce să tac, Vergile? De nu ţi-oi găsi tu calabalâcu’ la poartă, gata făcut, uite-ncoa la mine. Nu mă face-a dracului, că cu mine nu-ţi merge, auzi? Ori te faci om dă omenie, ori te muţi la Murătură, să-ţi spele el şi să-ţi dea să mănânci. Păi ce, vii acasă doar mosafir? S-a găsit hoţu’ cu prostu’?
- Hai, Babicule, nu mai căta cearta cu lumânarea, lasă...
- Ce să las? Ce să las?

Bunica nu tăcea cu una, cu două. Începea să povestească iar -a câta oară?- toate câte şi le aducea aminte că i le făcuse bunicul.
- Iar o iei de la Adam şi Eva, Babicule?
- Da, o iau. Şi ce? Te pomeneşti că n-ai chef să-ţi aduci aminte? Mai ştii când ai umblat zăpăcit cu Murătură, tocma’ pă la Malu, şi-aţi venit acasă dimineaţă, vaaai dă lume, pă şapte cărări? Ca să nu mai zic dă Vulpea...
- Nu ţi-a trecut nici acu’ dă Vulpea, Babicule? Parcă ziceai că n-o să mai pomeneşti niciodată dă ea...
- Iete că nu mi-a trecut. Dă iertat, te-am iertat! Da dă uitat... nu uit nici când oi închide ochii! Asta-i dă uitat, Vergile, asta-i dă uitat? zicea bunica, dând încet din cap şi făcând ochii mici-mici.
- Ce te uiţi aşa chiorâş la mine? Mi-o fi frică...
- Frică nu ţi-o fi, da’ ruşine tre’ să-ţi fie, dacă mai ai niţel obraz.

Vulpea era sora Valeriei, care avea casa chiar lângă a bunicilor. Fusese mare scandal, cu mulţi ani în urmă, când Vulpea, venită în vizită la soră-sa, se trezise că vrea s-o tundă bunicul. Se nimerise ca bunica să nu fie atunci acasă şi, când s-a întors, a găsit-o pe Vulpea în furou, tolănită în pat, în timp ce bunicul tocmai se îmbrăca.
- Fir-ai a dracului să fii dă dezmăţată, haimanaua dracului, nu ţi-ar fi ruşine, curviştină ce eşti! striga bunica, scoasă din minţi, de se-auzea în toată mahalaua.

Şi-a târnuit-o pe Vulpea de păr, până la poartă, cărându-i la pumni şi la şuturi, unde se nimerea. Toată lumea ieşise la porţi şi se uita curioasă să vadă ce s-a întâmplat.
- Ce vă uitaţi ca la felu’ paişpe? N-aveţi treabă? zbiera bunica.

Vulpea, dezbrăcată, doar cu furoul pe ea, şi desculţă, a alergat la soră-sa. Bunica a drăcuit-o ca la uşa cortului şi, într-un târziu, i-a aruncat ţoalele peste gard, în curtea Valeriei. Bunicul nu s-a zărit şi nu s-a auzit deloc toată seara, pe când gura bunicii a mers necontenit, a ocărât neobosită, până s-a înnoptat.
- Barem dacă era dracului una mai dă soi.... Da’ cu aia? Cu haita aia, pă care a-ntins-o toţi? Ruşşşine!
- Mi-e ruşine, Babicule, mi-e ruşine. Şi? Ce vrei acu’? Să-mi caut pă una mai dă soi? Sau să-mi pun ştreangu’ dă gât? Ce preferi mai bine?
- Da, să-ţi pui ştreangu’ dă gât, să scap odată, că mi-ai mâncat sufletu’ din mine! Lasă, că Dumnezeu e deasupra şi le vede şi le judecă pă toate. Am să te-ngrop ca p-un câine, fără slujbă şi fără cruce! De-abia nu mai cheltui banii pă lumânări şi pă colaci...
- Păi la cât eşti dă zgârcităăă... asta-i maaare bucurie pentru tine...
- Dă ce sunt zgârcită, mă? Că nu dau toţi banii pă rachiu? Crezi că eşti mai breaz dacă eşti mână spartă colo, la Dunărea?
- Tu nu eşti mână spartă, Babicule, tu eşti chivernisită, că-i dai lu’ popa Negoiţă, să facă burdihanu’ cât un bivol! Mai are niţel şi plesneşte de-atâta crăpelniţă câtă bagă-n el.
- Îîîu, îîîu, păcătosule ce eşti! Ai s-ajungi în iad, în cazanu’ cu smoală ferbinte! Cum dă nu ai tu nici un pic dă frică dă Dumnezeu?
- Frică dă Dumnezeu’ meu, am, Babicule! Da’ să-i pup io mâna lu’ popa Negoiţă şi să-i înfunz banii în buzunare când îmi trage cu busuiocu-n cap, n-ai să vezi vreodată dă la mine, câte zile-oi avea pă pământ!


- În Iordaaan botezându-Te Tu, Doaaamne, închinaaarea Treiiimei s-a arătaaat, cânta popa Negoiţă, cu o voce spartă şi plictisită, iar guşa îi tremura ca o piftie. Tibere, dascălul, îi ţinea, fals, un fel de ison, dar de fapt cânta în legea lui, din când în când chiar mai tare decât popa, care se uita urât la el, să-i mai domolească din avânt. Tibere se mai potolea, dar curând uita de mustrarea furişă a popii şi iar începea să-şi dea drumul la glas şi să se audă doar el.
Popa Negoiţă avea o faţă grasă şi roşie, şi nişte ochi vioi, albaştri, care, poate pentru că erau mici-mici, păreau vicleni şi iscoditori, câteodată chiar duşmănoşi. Mergea greu, nu atât de bătrâneţe -n-avea şaizeci de ani-, cât pentru că se îngrăşase rău în ultimii ani, din cauză că era bolnav, zicea el. Pe lângă el, dascălul era pirpiriu şi sprinten; era linguşitor, că aşa văzuse că îi intră în voie cel mai bine popii şi că asta era calea cea mai bună să primească şi el cât mai mult din plocoanele adunate pentru biserică.

Când trebuia să intre în câte-o curte, popa dădea un brânci la poartă şi-aşa o lăsa, făcând iute ochii roată, să nu fie vreun câine dezlegat, să sară pe el. I se întâmplase o dată, mai demult, când fusese în curte la Tache Gologan, şi Dulău -o corcitură de lup cu maidanez- îi cam sfârtecase anteriul pe poale. Apucase să-l vadă venind înspre el şi, de frică, încremenise. Disperat, nu-i dăduse prin cap decât să-l cheme mieros "Cuţu, cuţu, cuţu, cuţu", doar-doar l-o potoli, dar "cuţu" -coşcogeamite namila- nu se lăsase păcălit şi tăbărâse pe bietul popă într-o frântură de clipă. Tibere, speriat şi el, scăpase aghiazmatarul şi fugise înapoi în drum, şi, uitând de popă că-i la ananghie, trăsese şi poarta după el, ca să nu cumva să iasă dihania din curte şi să-l muşte. Popa striga cât îl ţinea gura, dând cu piciorul în câine, întărâtându-l şi mai tare:
- Maaarş, maaarş, fir-ai al dracului cu cine te-a lăsat slobod! Maaarş, Cristoşii şi Dumnezeii mamii voastre, lua-v-ar dracu să vă ia pă toţi dă proşti şi dă nemernici!

Dulău nu-l muşcase, dar prinsese straşnic un colţ de anteriu şi tot trăgea de el, în toate părţile, mârâind. Auzind zarvă, Tache Gologan ieşise şi gonise câinele dar, în loc să-şi ceară iertare şi să se căiască, cum se aşteptase popa Negoiţă, el râdea şi-şi bătea joc de spaima bietului om:
- Ţi-a cam terfelit fusta, părinţele, ă? Şi-ai tras şi-o sperietură zdravănă! Ei, ce să-i faci? Să mai întâmplă şi daraveri d-astea...
- Vorbeşte gura fără tine, măi Tăchiţă. Mai lasă băutura, măcar azi, că-i Sfântă Zi de Sărbătoare. Gândeşte-te la Dumnezeu, închină-te şi roagă-L să-ţi mai ierte din păcate, că multe şi straşnic de repede le mai aduni... Şi leagă câinele, tu nu vezi că se dă la oameni? Are să muşte vreun copil, Doamne fereşte.
- Lasă, părinte, nu mai duce mata grija, că Dulău e deştept, să dă doar la musafirii nepoftiţi.

Popa înghiţise jignirea, fără să mai lungească vorba; şi-aşa îi părea rău că-şi dăduse drumul la gură şi drăcuise câinele, noroc că nu îl auzise nimeni. Acum voia să pară iertător şi împăciuitor, chiar dacă pe dinăuntru spumega de mânie şi-i venea să sară pe Gologan, să-l ia la pumni, să-l calce în picioare şi să îl facă una cu pământul.

Şi uite-aşa, de-atunci, popa Negoiţă nu mai intra în nici o curte fără să se uite scrutător în stânga şi-n dreapta, să nu-l pască vreo primejdie. Începea cântarea de la poartă, glăsuia cât putea el de tare, ca să-şi anunţe venirea, iar când ajungea în casa omului lăsa cântecul mai încet, scutura busuiocul în fiecare cameră, de câte trei ori, apoi îl mai înmuia niţel în aghiasmă şi dădea tot de câte trei ori în capul fiecărui ins, după care întindea mâna şi icoana la pupat şi, taman bine, chiar atunci sfârşea şi cântarea:
- Ceeel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi luuumea ai luminat, slavă Ţiiie...

Enoriaşul nu mai prididea cu închinatul, îi punea repezit în palmă câte zece-douăzeci de lei, ba alţii chiar mai mult, după cât era de pricopsit fiecare. Dascălului, care târa după el o paporniţă cât toate zilele, îi dădea colaci sau cozonac, colivă, copane prăjite sau vreo halcă de carne friptă şi băutură. Pe urmă ieşeau amândoi grăbiţi -că doar mai aveau o grămadă de creştini de blagoslovit-, popa înainte şi dascălul -care mai întârzia căznindu-se să închidă cataramele paporniţei ce se umfla văzând cu ochii, de la o casă la alta - în urma lui.

Erau şi câteva case în care mergeau fără să capete nimic -fie că erau oamenii prea copleşiţi de nevoi, fie că erau bătrâni neputincioşi, rămaşi singuri-, aşa că popa isprăvea una-două cu binecuvântarea.

Baba Siţa, care avusese cândva o gospodărie de toată frumuseţea, ajunsese acum să fie singură -îşi îngropase bărbatul şi singurul băiat- şi trăia de pe-o zi pe alta, dintr-o pensie mică, de urmaş, că ea nu muncise niciodată, şi care se ducea mai mult pe medicamente. Nu îi mai era aminte de viaţă, nu-şi mai dorea decât să moară, dar ştia că asta numai bunul Dumnezeu putea să hotărască. Doctorul o mai vizita din când în când -că ea nu mai putea să ajungă până la dispensar- şi o consulta, îi mai prescria câte un medicament pentru vreo durere nou apărută:
- Domnule doctor, reomatismu’ ca reomatismu’, nu mai scap dă el. Da’ ce fac, că iar am dureri d-alea dă burtă, cum am mai avut şi luna trecută? Mai daţi-mi o raţetă, să mai iau nişte buline.
- Lasă, tanti Siţo, că îţi dau iar să iei supozitoare şi alea îţi iau durerea cu mâna.
- Îuuu, domnule doctor, iar îmi daţi supozitoare? D-alea ca ceara aşa, şi lunguieţe? Nu mai îmi daţi, vă rog io frumos, că e greţoase rău, de-abia le-am înghiţit!
- Cum, tanti Siţo, ai înghiţit supozitoarele? Păi nu ţi-am explicat ce să faci cu ele?
- Mi-oţi fi esplicat dumneavoastră, da’ io sunt femeie bătrână, ce mai ştiu io ce mi-oţi fi spus?

Baba Siţa nu mai avea altă dorinţă decât să se întâlnească mai repede, pe lumea cealaltă, cu bărbatul şi cu băiatul ei. Casa începuse să se dărăpăne, vopseaua de pe ea se coşcovise, azi îi mai cădea un burlan, mâine îi mai crăpa un pic tencuiala şi, uite-aşa, puţin câte puţin, ajunsese să arate tare rău. Igrasia invadase pereţii, cercevelele se curbaseră de la atâta umezeală şi nu se mai închideau bine, gardul începuse să se aplece, iar scândurile nu prea mai aveau vopsea pe ele şi arătau, multe din ele, putrezite, iar coteţele în care altădată guiţau porcii şi cotcodăceau găinile, erau acum pustii, intrate în paragină. Mai trecea pe la ea câte-o vecină, îi mai aducea de mâncare sau îi făcea un pic de ordine, că baba Siţa nu se prea mai putea da jos din pat, o chinuia rău reumatismul, avea cioturi pe la toate încheieturile şi gemea întruna de durere, mai ales când era vreme rea. Se cocârjase de tot, era slabă uscată, zbârcită, iar dinţi nu mai avea deloc. De tânără fusese credincioasă, respecta sărbătorile, ţinea posturile, se ruga şi se închina necontenit, în faţa unei icoane mari, cu Maica Domnului şi cu pruncul Isus în braţe, o icoană veche-veche, cu ferecătură de argint, pe care o avea de la bunicii ei şi pe care popa ar fi vrut-o în biserică dar, cu toată credinţa ei, baba Siţa îi spusese că nu se îndură să i-o dea, dar că o s-o lase bisericii după moartea ei. Tare mult şi-ar fi dorit şi ea să poată să mai meargă la biserică, să aprindă lumânări şi să sfinţească colive, ori la cimitir, să tămâieze mormintele şi să pună flori, dar, pentru că nu putea, cu atât mai mult o bucurau vizitele popii.

Într-o toamnă, de Ziua Crucii, popa venise la ea şi cânta umblând dintr-o cameră într-alta:
- Mântuieşte Doaaamne poporul tăăău şi binecuvânteaaază moştenirea Ta...

Când să tragă aer în piept ca să cânte mai departe, baba Siţa îl întrerupsese:
- Părinte, dacă tot te plimbi mata prin casă, dă şi mie o cană cu apă.

Popa se gândise că biata femeie s-a smintit de la atâta boală şi singurătate, aşa că luase o cană de tablă de pe masă şi dăduse s-o vâre în găleata cu apă, aflată alături, pe un scaun, când baba Siţa îi zisese:
- Părinte, dar dacă tot eşti aci, nu-mi aduci mata şi-o găleată cu apă rece de la cişmeaua de lângă şopron? Că asta e stătută de vreo trei zile...
- Eeei, tanti Siţo, hai că am treabă, n-am eu timp de adus apă. Ia şi bea d-asta dacă ţi-e sete.

Tanti Siţa băuse cu silă apa veche -ce era să facă şi să mai zică?- şi se cam mirase în sinea ei că părintele se oţărâse aşa la ea, în loc s-o ajute, că era şi ea suferindă şi fără nici un sprijin la bătrâneţe. "Dar aşa... rămneşte la icoana mea de argint..." îşi zisese ea, dar numaidecât îi păruse rău de asemenea gând necurat şi se închinase repezit, rugându-se să fie iertată de Dumnezeu.
- De ce nu te duci la azil, nu vezi cât de greu ţi-e singurică?
- Nu mă duc, părinte, la azil, nici nu mă gândesc. Ce? Crezi că acolo mi-ar fi mai uşor? Nu. Vreau să mor în casa mea, fie ce-o fi. De-aci, din curtea mea, nu plec decât în coşciug.

Tot aşa, popii îi mai era silă să meargă la nea Oprea şi la alde Ochiverzi.
Nea Oprea avea o droaie de copii şi tot atâtea nevoi. Banii, puţini, şi-i scotea din tăiatul lemnelor; avea un motor -aflat pe un cadru de fier ruginit, cu patru roţi metalice, cu spiţe- pe care îl trăgea un măgar, Mihai. Lateral, pe o plăcuţă de metal, era scris "Timpuri Noi". În fiecare dimineaţă, ştia toată mahalaua că pleacă nea Oprea la lucru, că i se auzea mai întâi glasul, îndemnând măgarul să pornească:
- Iiiiiii, Mi’aaai...
După care se auzea zgomotul puternic al roţilor de metal pe caldarâmul pietros al străzii.

Când tăia lemnele, motorul duduia, ţiuia, se zgâlţâia din toate încheieturile, iar nea Oprea îi regla turaţia dintr-o rotiţa alămită de el, pe care o fixase pe carburator. Îl ajutau doi copii de-ai lui, mai măricei, care luau fiecare butuc la mână, şi îl băgau sub lama ascuţită a ferăstrăului. Nea Oprea veghea turaţia, mai stropea cu o biuretă cu ulei rotiţele de la motor şi îşi tot ştergea mâinile pe o cârpă unsuroasă, plină de pete maronii.

Nu stătea prea mult la tocmeală, el era bucuros să aibă cât mai mulţi muşterii:
- Cât îmi iei, nea Opreo, pentru lemnele astea? O mie de kile...
- Nu-i o mie, e mai multe. O sută dă lei, e bine?
- Hai cu nouăzeci, bre!
- Hai!
Şi băteau palma.

Alde Ochiverzi erau ţigani romanizaţi şi stăteau undeva în marginea mahalalei, după casa lor nu mai era decât câmp. El era şofer pe vidanjă, iar ea făcea acadele, pe care le vindea cu un leu -dacă erau subţiri şi albe, sau cu trei lei -dacă erau roz, groase şi răsucite. Casa lor era din chirpici, mică şi amărâtă, iar pe bătătură nu creştea nici un fir de iarbă, şi nici picior de găină sau altă orătanie nu vedeai. Aveau şi ei o liotă de copii, negricioşi şi slăbănogi. Popa Negoiţă îi binecuvânta pe toţi din prag, îi era scârbă să intre, dădea repede din busuioc, îngâna ceva acolo şi se şi întorcea iute spre poartă, să plece mai departe.

În schimb, popa mergea cu mare drag la domnul Mişu, contabilul, a cărui soţie era asistentă medicală. Erau oameni cu stare şi, pe lângă alte lighioane pe care le aveau în curte, mai creşteau şi păuni.
- Chiop, chiop, chiop, făceau păunii, iar copiii se adunau deseori la gardul de sârmă şi priveau prin plasa cu ochiuri mari la păsările atât de frumos colorate, ale căror pene luceau sidefiu în soare.

Domnul Mişu îl punea la masă pe popă, îl omenea cu ceva gustări şi îi turna un păhărel de rachiu, apoi unul de vin roşu, făcut chiar de mâinile lui, din strugurii de la via pe care o moştenise de la părinţi şi care se întindea pe dealul de la marginea oraşului, aproape de cimitir.

Tot aşa de bine tratat era popa şi la domnul Sterea, doctorul, care avea o casă mare-mare, în care stătea singur cuc, pentru că soţia îi murise, iar copiii erau căsătoriţi, fiecare la casa lui, unul la capitală, inginer, iar altul într-o comună apropiată, medic veterinar. Domnul Sterea, de când rămăsese singur, îşi găsise sprijin doar în credinţă; citea tot felul de cărţi bisericeşti şi, de câte ori avea ocazia, vorbea despre Evanghelii, despre Iuda şi Patimile lui Isus, despre mântuire. Duminica se ducea la biserică, învăţase toate cântările bisericeşti şi rugăciunile.
- Părinte, mi-am găsit liniştea şi împăcarea. Omul, cât e pe pământ, are doar o singură cale bună de urmat: cea a lui Dumnezeu. De ce nu am aflat asta mai în tinereţe? Altfel mi-aş fi orânduit viaţa...
- Nu e târziu niciodată pentru credinţă, zicea popa molcom, mestecând la mezelicuri. Amintiţi-vă de făcătorii de rele răstigniţi odată cu Isus. Celui care s-a căit pentru fărădelegile făcute şi s-a îndreptat în ultima clipă a vieţii sale pe calea cea dreaptă a credinţei, Isus i-a zis: "Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai."

Pe drum, copiii se ţineau după popă şi după dascăl, cântând schimonosit:
- Doamne miluieşteee, popa prinde peşteee...

Popa Negoiţă nu îi băga în seamă, se prefăcea că nu îi aude, era sarcina dascălului să îi pună pe fugă, dar, săracul, n-o scotea la capăt cu ei, degeaba se chinuia să îi gonească. Încerca să-i ia mai întâi cu vorba bună, zicându-le cu blândeţe, cu o voce înceată şi tărăgănată:
- Măi, copii, vă spun cu frumosu’, fiţi respectoşi cu oamenii în etate, şi mai ales cu părintele, cu biserica, cu cele sfinte. Hai, nu mai vorbiţi prostii...
- Doamne miluieşteee, popa prinde peşteee... Să ne taie tata popa limba, să ne taie tata popa limba...

Dascălul îşi pierdea în scurt timp cumpătul şi dădea frâu liber mâniei, luându-i la ocări, iute şi piţigăiat:
-E, staţi aşa, împieliţaţilor, că pun io mâna pă voi acuş’! Şi se făcea că se repede înspre ei, să-i prindă şi să-i chelfănească, ba se mai apleca să ia şi câte-o piatră s-o azvârle după ei, să-i izgonească.

Dar tot fără vreun folos. Ştrengarii o ţineau pe-a lor, se maimuţăreau şi se hlizeau, născoceau tot felul de rime, spre ciuda popii, care mergea ţanţoş înainte, deşi îi stătea pe limbă să-i ia şi el la sudălmi şi să-i alerge niţel, doar cât să-i sperie şi să-i pună pe fugă.

Bunicul n-avea ochi să-l vadă pe popa Negoiţă, nici pe dascăl nu putea deloc să-l sufere, chit că nici unul, nici altul, nu-i făcuseră vreodată vreun rău.
- Ce te-ai dichisit aşa, Babicule? Vine popa să te peţească? Hopaaa, şi-ai dat şi cu parfum prin casă...
- Auzi, Vergile? Ia taci tu din gura aia spurcată, că acu-ţi zic vreo două!
- Păi, m-aş mira să nu-mi zici. Că doar de ce te-ai canonit atâta să ţii postu’, nu? Ca să te ierte Dumnezeu pentru toate câte le zici...
- Vezi c-ai deranjat cuvertura aia şi-acu’ intră părintele.
- Aşa şi? Unde vrei să şed, dacă nu pă pat? N-a mai văzut părintele cuverturi deranjate? N-ai tu grijă... ehei... numai’ el câte cuverturi a deranjat la viaţa lui... Hă, hă, hă...
- Ia, taci!... Parcă s-a auzit portiţa?

Bunicul, care nu voia cu nici un chip să dea ochii cu popa, cum auzea scârţâitul porţii însoţit de glasul bisericesc, ieşea din casă şi o tulea în grădina din fundul curţii. Bunica, în schimb, îl primea pe popă închinându-se cu smerenie în faţa lui, stătea cu ochii plecaţi până se sfârşea cântarea, pupa de trei ori icoana, a cărei sticlă era înceţoşată de atâtea pupături prin câte trecuse, şi tot de-atâtea ori pupa cu mare respect şi mâna pe care i-o întindea popa, iar la uşă îi strecura în palma dospită ca o cocă o hârtie de cincizeci de lei şi-i mai dădea şi-un pacheţel cu bunătăţi, pregătit cu grijă dinainte.
- Să fie pentru biserică, săru’ mâna, părinte, săru’ mâna.

După ce erau sfinţite şi binecuvântate toate sufletele parohiei, popa era sătul de gustări şi ameţit de băutură, iar paporniţa era rotundă de atâta burduşit într-însa bucate şi sticle de vin şi de rachiu.


De cum venea miros de primăvară şi dădea un pic soarele, terasa Dunărea se umplea de muşterii. Era mare aglomeraţie, iar când se lăsau căldurile înăbuşitoare ale verii, nu aveai loc să scapi un ac. Fumul se înălţa rotocoale-rotocoale din grătar, năvălind în stradă şi ameţind trecătorii cu mirosul de mici, halbele din sticlă groasă clincheneau vesel şi zumzăiala taclalelor răzbătea până hăt departe. Mai pe seară apăreau şi lăutarii, patru la număr: o vioară, un ţambal, un acordeon şi un clanaret. Polizu, pe lângă vioară, ştia să le mai zică frumos de tot şi din gură; când nu avea de cântat nici cu vocea, nici la scripcă, dădea din arcuş şi din cap, câteodată cu ochii închişi, şi-i dirija pe ceilalţi muzicanţi: Năsturică ţambalagiul, Niţă clanaretistul şi Papurică acordeonistul.

Bunicul era prezent pe terasă zi de zi, dimpreună, fireşte, cu Chiştoc şi Murătură. Ca să ajungă acolo, nu îi lua, de-acasă, mai mult de cinci minute: cum ieşea pe poartă mai făcea doi paşi pe Plevnei şi o cotea pe strada Vulturului, trecea de dispensar şi, ca să scurteze calea, o lua apoi printr-un gang care îl scotea drept în bulevardul mare, cea mai importantă stradă a urbei. Terasa era mare, împrejmuită cu stuf des, avea mese multe, joase, acoperite cu pânză în carouri mici, albe şi roşii. Taraful cânta numai vara, iar muzica răsuna până târziu, spre miezul nopţii.
- Polizule, ia zi-o mă p-aia a lu’ Fănel Vrăjitoru’: "Foaie verde măr domneeesc..."

Înainte de a începe cântarea, lăutarul mai dădea cu un pic cu sacâz pe arcuş, apoi îşi acorda vioara, trăgând arcuşul pe câte două strune deodată, iar când ceva nu îi suna bine, răsucea de cuiele negre, aflate în capătul viorii, şi le învârtea când în sus, când în jos, până potrivea sunetele cum ştia el că trebuie să se audă. Când era gata, cu o mişcare scurtă a capului, de jos în sus, îi pregătea pe lăutari să înceapă cântecul. Vocea lui era puţin răguşită, iar pe alocuri suna ca un cimpoi. Sunetele înalte le lua cu voce de cap, încruntându-se şi ridicând sprâncenele:
Foaie verde măr domneeesc,
Am iubit şi-am să iubeeesc...
- Ahhh, se trezea vorbind nea Filipache Dedu, aş da ş-o sssută dă lei, s-o mai văz o dată pă Maria...
- Da... da’ s-o vezi goală, că al’fel ce folos atâta cheltuială, nea Filipache?
- Eheeei, vă râdeţi voi, da’ n-aveţi dă unde să ştiţi: ochi negri ca ai Marii şi sprâncene mai frumos desenate, n-am mai văzut şi nici nu cred să mai văd vreodată...
- Asta e. Ce să-i faci? Ţi-ai trăit traiu’, ţi-ai păpat mălaiu’... Bine că măcar ai la ce te gândi...


Într-o zi, spre prânz -era pe la jumătatea lui aprilie-, lumea ieşise din curţi şi se adunase la colţul străzii unde, un reprezentant de la Consiliul Judeţean tot explica ceva, dând din mâini. Oamenilor nu le venea să creadă o asemenea veste şi, uluiţi de ce le auzeau urechile, strigau toţi deodată, de nu se mai înţelegea nimic.
- Staţi, oameni buni, întâi ascultaţi şi pe urmă, dacă nu înţelegeţi ceva, mă întrebaţi pe rând.
- Ba de înţeles, am înţeles. Doar că nu e posibil aşa ceva, se ridicase un glas tunător din mulţimea buimacă.
- V-am spus, aveţi timp destul. Într-o lună, poate chiar o lună şi jumătate, trebuie să vă mutaţi lucrurile. Vi s-au repartizat locuinţe la bloc, cu baie, cu apă caldă, tot confortul... O să primiţi în curând şi înştiinţare scrisă.
- Cum, dom’le? Să ne lăsăm casele, munca de-o viaţă şi să ne cocoţăm la bloc?
- Şi cu păsările, şi cu porcii, ce facem?
- Da’ livada mea? Ce-o să se-aleagă de ea? Nu-i păcat să doboare atâţia pomi la pământ?
- Nu se poate, aşa ceva nu se poate, strigau toţi.
- Ia, faceţi puţină linişte. Eu nu am cu ce să vă ajut, am venit doar să vă anunţ. Hotărârea vine de sus şi nu i se poate opune nimeni, ştiţi foarte bine. Mahalaua trebuie demolată, toate străzile astea de case trebuie să dispară. Aici vor fi construite blocuri, oraşul trebuie să se dezvolte, să se modernizeze. Trebuie să înţelegeţi...
- Ce să înţelegem? Asta e de înţeles? Să ni se ia casele, şi curţile, şi grădinile? Iar noi să stăm cu mâinile în sân? Să ne plimbe ei ca pe nişte oi?
- Aveţi grijă ce vorbiţi. V-am spus, o să primiţi locuinţe şi o să fiţi şi despăgubiţi cu sume frumuşele. Vă puneţi banii la CEC, vă luaţi maşini, treaba voastră, totul este spre binele vostru, al tuturor. O să vedeţi.

Consilierul s-a desprins cu greu din mulţime, dar oamenii au stat toată ziua pe la porţi, vorbind despre vestea ce căzuse ca un trăsnet peste ei, cutremurându-i, tulburându-le vieţile pentru totdeauna. Femeile plângeau, iar bărbaţii înjurau, dar cu toţii ştiau că, în cele din urmă, trebuie să se supună hotărârii.

După vreo săptămână, începuseră să apară şi înştiinţările scrise. În fiecare zi umblau din casă în casă funcţionari de la primărie şi de la consiliu, să-i urnească pe oameni să se mute. Nimeni nu se lăsa convins uşor, toţi sperau la o minune, însă, în cele din urmă, încet-încet, unul câte unul, începeau să îşi strângă lucrurile, să le încarce în camioane şi, în final, să plece. În urma lor rămâneau brazde săpate, pregătite de pus arpagic şi usturoi, coteţe goale, case părăsite, cu uşile şi ferestrele vraişte, lăsând să se vadă sobe de teracotă, mobile şi alte lucruri abandonate, sârme întortocheate, atârnând din tavane, după ce lustrele fuseseră smulse. Vântul plimba dintr-o parte într-alta fotografii, multe din ele vechi, cu chipuri zâmbitoare sau serioase.
- Vergile, ce fac io cu pisicile? Pe Fenda o luăm cu noi, fără ea nu plec d-aci.
- Babicule, nu cumva te-ai scrântit? La pisici ţi-e ţie gându’ acu’? Io sunt supărat catran şi ţie îţi arde de Fenda.
- Păi că doar n-o să aştept să vină miliţia să mă ia legată. Cu ei nu te pui. Vrei să-nfunzi puşcăria? Ai văzut bine că toată lumea pleacă... Lasă, că ne-om obişnui şi-acolo. Doar n-om muri...
- De murit, n-om muri noi. Dar nici oameni întregi la cap şi la suflet n-o să mai fim... Mare nenorocire... Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta? Auzi! Să te oblige să-ţi laşi casa şi să te muţi în loc străin, laolaltă cu atâţia necunoscuţi.
- Roagă-te la Dumnezeu, să ne ajute şi să ne ţină sănătoşi.
- Mdaaa...

Oamenii nu apucaseră să se mute cu totul, când începuseră să apară muncitori, îmbrăcaţi în salopete noi, albastre, care smulgeau gardurile şi le stivuiau peste narcise şi lalele înflorite, bătătoreau cu cizmele lor pământul de-abia săpat şi greblat, încărcând în camioane lemne, ţevi, tot felul de ciorcioboate. La câtva timp apăruseră şi buldozerele, care fărâmau într-o clipă ziduri întregi, prefăcându-le în moloz şi praf.

Mai erau câteva case în picioare când veniseră doi bărbaţi s-o ia pe baba Siţa la azil, dar nimeni nu ştia nimic despre ea, pur şi simplu dispăruse.
- O fi luat-o vreo rudă? Dar nu mai are pe nimeni... Sau poate vreun vecin? Dar cine se încumeta să îşi ia pe cap o bătrână neputincioasă? Mai căutaţi încă o dată în toată casa şi dacă nu e nicăieri, lăsaţi să intre buldozerul...

Baba Siţa nu era de găsit. Casa fusese făcută pulbere, toate lucrurile erau una cu pământul. Buldozerul tocmai intra peste şopron, când, printre norii de praf, agăţată de o grindă, spânzura baba Siţa, care îşi ţinuse cuvântul şi nu voise să iasă din curtea ei decât în coşciug.