Vedeţi, nici dvs. nu vă duceţi la teatru."
(Roberta Levitow, regizor)
"S-a dat drumul" la tineri, spune Dan C. Mihăilescu. Cu îngăduinţă, vîrsta a doua face un pic de loc celor mici, să se-mpărtăşească şi ei din aceeaşi ştafetă dusă mai departe, care schimbă generaţiile fără să-şi schimbe în mod obligatoriu şi substanţa. Pentru că, nu-i aşa?, totul a fost deja inventat. Şi asta pînă şi-n teatru.
E uşor să spui că tinerii regizori sau tinerii dramaturgi au impresia că reinventează apa caldă, roata sau mersul pe jos, trăim într-un "postmodernism" care pe toate le ştie şi de toate s-a săturat. Dar asta înseamnă să nu-nţelegi că ceea ce inventează aceşti oameni nu e apa caldă în sine, ci moduri alternative de utilizare a ei - pentru că ce facem cu şi la ce ne serveşte apa caldă e o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem la fel de des ca şi la ce (ne) foloseşte teatrul.
Sînt în jurul nostru oameni culţi, inteligenţi, inventivi în domeniul lor, dar care continuă să vibreze doar la teatrul clasic, la trăirisme, naturalisme şi simboluri. Oameni pentru care teatrul e o sumă de conserve, de exponate bine împăiate pentru a fi transmise de la o generaţie la alta. Şi e normal să-l vadă aşa. Teatrul, ca şi fotbalul, se joacă după nişte reguli pe care trebuie să le cunoşti ca să poţi privi partida, iar dacă acele reguli sînt de acum 50 de ani, vîrsta asta o are şi privirea spectatorului. Cum poţi aştepta de la un public să-şi caute pe scenă propriile experienţe conservîndu-l în formolul rostirii înalte de filozofii din alte lumi şi alte secole?
Deceniile în care arta era privită ca singura oază de parţială libertate de exprimare, în care lipsa divertismentului lejer împingea lumea buluc în librării, teatre şi cinemateci, iar o "şopîrlă" dintr-un spectacol era transmisă din gură-n gură la interminabilele cozi ca astăzi bîrfele despre vedete, au dat culturii o aură de spaţiu privilegiat pe care cu greu o mai poţi regăsi într-o societate democratică. Iar desprinderea mentală a artistului de ideologia stării privilegiate e un proces îngrozitor de dificil, într-un fel ca vindecarea dependenţilor de droguri, în care cel mai îngrozitor e sevrajul.
De aceea ideea românească despre teatru e în continuare tributară culturii înalte, de al cărei miraj simbolic nu ne putem elibera; avem în continuare actriţe de mîna a doua capabile de orice mîrlănie pentru un rol principal, la care ţin mai mult decît la dublajele de reclame pentru care au realmente vocaţie, fiindcă le dă impresia de a fi cu ceva mai presus de restul muritorilor. Avem actori năruiţi în ei înşişi care insistă să joace cu nădejdea nemărturisită că se vor prăbuşi pe scenă - iar asta va fi privit ca un act eroic, şi avem regizori pentru care a vorbi în teatru despre omul de pe stradă e o blasfemie, cîtă vreme nu e vorba despre străzile Veronei. Modelele teatrului românesc, aceleaşi de cel puţin două decenii, sînt ale trecutului, iar orice analiză asupra peisajului contemporan sfîrşeşte în eterne "zăpezi de altădată": où sont spectacolele lui Ciulei-Penciulescu-Pintilie-Alexa Visarion, unde sînt George Constantin, Ileana Predescu, Eliza Petrăchescu, unde e Valentin Silvestru? Nici o mirare deci că singurele cărţi de teatru care se publică la noi sînt istorie, de preferinţă memorialistică - de ce să ne căutăm viitorul cînd avem aşa un trecut glorios de cultivat?!
Singurul spectacol de teatru social făcut pe o scenă profesionistă de un regizor român (Acasă, la Teatrul Ion Creangă) s-a sfîrşit cu triluri de compasiune, prin ziare, pentru copiii străzii deveniţi actori, cu şampoane, săpunuri, portocale (cum spunea cineva, "dai doi lei şi spui că-ţi pasă") şi cedarea pe trei ani a utilizării unui apartament. A trecut cuiva prin cap că, fără s-o strige la colţ de ţară, Radu Apostol le-a redat spectatorilor o raţiune de a veni la teatru, aceea de a se simţi parte a unei comunităţi responsabile?
Singurul spectacol de teatru politic direct pe un text românesc contemporan (Stop the tempo, de Gianina Cărbunariu) era cît pe ce să fie scos din program din teama că îngînarea imnului naţional ar putea aduce poliţia în Green Hours. Ca şi Acasă, a devenit un succes de critică. Dar, ca şi la Acasă, pe undeva pe drum s-a rătăcit ideea cea mai importantă - că-n aceste spectacole nu e vorba despre o transcendere estetică a limitelor convenţiei teatrale, ci de o modalitate tranşantă de exprimare a unei atitudini etice şi civice, o atitudine declarată faţă de lumea în care trăim noi, acum, aici. Pînă aici merge reinventarea funcţiei teatrului.
Există generaţii de spectatori care nu se pot duce la teatru pentru o întîlnire cu propriul trecut, pentru că nu au încă unul. Se duc la întîlnirea cu prezentul lor, cu un alt concept al utilizării apei calde - dar se duc ei la teatru?
Sînt ursul din container şi filmarea de la revoluţie e de fapt un vers dintr-o poezie de Marius Ianuş reluată de Gianina Cărbunariu în Stop the Tempo. Pentru mine, ar putea la fel de bine să fie manifestul de campanie al unui nou teatru şi al noului lui spectator.
(Articol preluat din Observator Cultural, mai 2004)