Exemplul Sunita

Citiţi un fragment din această carte.


Am fost de două ori la New Delhi şi o dată la Calcutta. Nu mi-au plăcut mai deloc: sărăcia extremă din afara cartierelor rezidenţiale, traficul oribil, arta greu de înţeles, mâncarea, ce să mai zic. În plus, jena teribilă că vin dintr-o lume mai bună şi că nu pot nici ascunde, nici uita acest lucru. În celălalt talger al balanţei, Gandhi şi Nehru, ba chiar şi entuziasmul lui Mircea Eliade, atârnau parcă mai puţin. Am ezitat de-aceea când am fost întrebat dacă vreau să scriu câteva rânduri despre această carte. Ce putea fi ea altceva decât o nouă idealizare, prin spiritualitate, a unei lumi insuportabile?

Din fericire însă, am citit-o şi am descoperit cu totul altceva. Mai întâi, ea nu este o carte de turism, deşi cuprinde numeroase informaţii de acest fel, de mare valoare, greu de găsit în ghidurile propriu-zise. Cartea nu este nici un roman reflexiv despre ţări îndepărtate, cum scrie, de exemplu, Daniela Zeca. Mai mult, Daniela Ţane evită toate capcanele în care cădem cu toţii, cum am căzut şi eu, când ajungem în lumi necunoscute: exotismul, contrastul imaginat între lucruri (rele) şi oameni (buni), înălţimea reflecţiei morale a localnicilor drept scuză a sărăciei ori drept recompensă a îndurării ei, natura ca balsam social şi, adesea, reamintirea lumii de acasă ca fiind, "totuşi", mai evoluată ("noi nu suntem chiar aşa!"), în ciuda criticilor exprimate acolo. În al doilea rând, autoarea vorbeşte despre sine, ca româncă şi europeancă, dovedind o lipsă de prejudecăţi dezarmantă şi o decenţă remarcabilă: nu pretinde nici a se fi asimilat locurilor, nu se erijază în ghid superior şi nu opune ignoranţei cititorului nici informaţie savantă, nici experienţă matură. Scrie ca şi cum le-ar povesti unor prieteni, într-o seară, ce a văzut, foarte simplu, fără a-şi asuma niciunul dintre rolurile obişnuite povestitorilor reveniţi din ţări îndepărtate. Nu am cunoscut-o pe Daniela Ţane înainte de-a pleca în India, dar impresia pe care o dă cartea ei este că a rămas neschimbată, doar cu un mare plus de reflecţie personală, subtilă, adesea dureroasă şi cu o deschidere a spiritului pe care doar marile spaţii străbătute în Asia şi în Africa i-o puteau dărui.

Autoarea a fost în India, din Tibet până în Ceylon, în Cambodgia, Nepal şi Etiopia, pe parcursul a vreo 7-8 ani, lucrând pentru Ambasada României, Crucea Roşie ori alte instituţii internaţionale, rezistând unor mari eforturi fizice, unor condiţii climaterice şi alimentare extrem de aspre şi unor dificultăţi de serviciu abia sugerate. "Cred că am suflet de nomad... Bucuria călătoriilor face parte din categoria privilegiilor aparte - e un dar al existenţei care nu trebuie lăsat să-ţi scape" (p. 137). Nimic picant însă despre persoanele întâlnite, oameni extrem de diferiţi, dar prezentaţi doar ca părtaşi, preţ de câteva zile, la cutare acţiune, fără vreun comentariu despre trecutul lor ori despre ce au devenit mai târziu. Cartea nu este scrisă de un memorialist care extrage dintr-o întâlnire cu cineva sau dintr-o participare la un eveniment ceva important pentru "formarea" sa. Daniela Ţane este de o discreţie desăvârşită, de o eleganţă aparte în a dezvălui despre oameni şi întâmplări numai ceea ce este esenţial, semnificativ în acel moment, nimic în plus. Povestitoarea îşi tratează personajele, toate evident reale, ca şi cum ar fi imaginare, adică invers decât romancierul care ni le prezintă pe cele fictive ca fiind în carne şi oase. Nimic intim nu răzbate din povestire, niciun adjectiv nu este în plus, niciun gest nu este deplasat. Când un bărbat dintr-un autobuz spre Bundi, plin ochi ca IRTE-ele din copilăria ei (p. 121), vrea să profite de înghesuială, este pus la respect tot discret, dar eficient (p. 122). Nici "turismul sexual" din Ceylon nu este altfel tratat (p. 175). Schiţe în cărbune ne prezintă "mediatorii" dintre povestitoare şi lumile străbătute, părtaşi discreţi la aceeaşi fervoare: Bob, un prieten american, Samuel şi Nikhil, Suren Goyal, un maestru spiritual care fusese ani de zile în România, prin anii optzeci, profesorul Madavane de la Universitatea Jawaharlal Nehru, Côme Carpentier, un erudit dintr-o veche familie aristocratică franceză, cu care călătoreşte în Cambodgia, portughezul Rohan de Silva, militarii români din misiunea ONU pentru Nepal, şi mai ales Roshan, "unul dintre colegii mei nepalezi, în chip de ghid, translator şi partener de călătorie" (p. 208).

Daniela Ţane scrie cu rezervă britanică, dar şi cu multă căldură românească, ambele epurate şi de-o distanţă şi de-o apropiere excesivă, pe un ton mereu just şi mereu elegant, chiar când din străfunduri răzbat întrebări dureroase şi reproşuri amare pentru ce a făcut sau nu a făcut, prin anumite decizii personale.

Mai ales locurile o fascinează, deşi evită, cu aceeaşi fineţe, orice indiscreţie ziaristică de genul scormonirii în vizibil pentru a desvălui ceea ce acesta ţinea învăluit, indiferent din ce motiv. Nu ştiu dacă indianul, cambodgianul sau etiopeanul întâlnit în diverse împrejurări vorbea despre sine ori despre viaţa altora cu lipsa de rezervă a românului sau a spaniolului, cu ironia francezului, ori laconismul olandezului. Personajul narator va fi auzit ori intuit multe, dar autorul nu transmite decât ceea ce a constituit un moment trăit ca moment deosebit. Nu extraordinar, în sensul de sursă a unei înţelepte concluzii, ci doar deosebit, ca intensitate a emoţiei de-a fi fost exact acolo, exact în acel moment.

Da, cartea este o suită de momente care se constituie într-un tot desăvârşit: ele nu duc nici la regretul amar că au trecut, nici la îndoieli cu privire la vreun efect în viitorul propriu ci, simplu, la bucuria de-a le fi putut trăi în consistenţa lor. Momentele nu se adună într-o naraţiune continuă în sensul că ar conduce unul la altul, deşi sugerează uneori un frumos halou nespecificat, nespus. Poate că Daniela Ţane va reveni asupra lor şi va extrage din ele o substanţă narativă codată într-un roman sau o nuvelă. Sau poate că nu, nu va reveni la ele pentru că, într-un fel de care nu este conştientă sau de care nu vrea să ne spună că este conştientă, ea a atins, traversând aceste lumi, o anumită înţelepciune suficientă sieşi în forma de acum, o seninătate netradusă în reflecţii explicite despre lume - dimpotrivă, atunci când se referă la cea modernă, este foarte critică - ci o alta, implicită, greu de definit, un anumit calm în faţa marelui spectacol al lumii, astfel înţeles numai când ieşi din îngustimea Europei în nesfîrşitul Asiei şi al Africii, cred...

"Iubesc prea tare acest pământ şi, dacă am ezitat până acum să scriu despre el, a fost din prea mult respect şi de teama de a nu-l trăda. Deşi i-am consacrat ani de zile, călătorind şi studiind, iar sufletul îmi este plin de amintiri, nu am îndrăznit să aştern mai nimic pe hârtie. India nu poate fi cuprinsă în câteva pagini. Acest jurnal va fi, cel mai probabil, o suită de imagini, de impresii şi de portrete. Şi o înşiruire de reflecţii. Despre India, poate că mă voi încumeta să scriu mai târziu" (p. 77). Şi mai departe: "India uimeşte, fascinează sau dezgustă, însă nu te poate lăsa indiferent. Nu e şi nu poate fi «călduţă». India este o avalanşă de senzaţii care zgâlţâie în fiecare clipă fiinţa, repoziţionându-i cel mai adesea raportarea la lume dintr-o perspectivă nouă, revitalizantă, îmbogăţită. Este o sursă permanentă de perplexitate, de întrebări şi nelămuriri" (p. 115).

Un cuvânt care revine des în text este "conectare", precum în acest pasaj chiar de la început: "Numai odată ajuns pe malul Gangelui călătorul reuşeşte să se conecteze la farmecul locului, să-i simtă inexplicabila magie". De fapt, întreaga carte rezultă din asemenea "conectări". Autoarea prezintă, într-adevăr, "farmecul locului": ea nu descrie peisajul în sine, ci evocă ce a simţit traversându-l, ori efectuând o acţiune anume, fără a se opri la explicaţii superflue ori amănunte anoste. Pentru mine, sau oricare alt cititor necunoscător al acelor locuri, tocmai această simplitate emoţională are efect.

Intervine însă şi o dublă atitudine explicită. Mai întâi, distanţarea, cum spuneam, adesea foarte critică, de "individualismul rece al Occidentului" (p. 26), de comercializarea unor zone precum Rishikesh, din nordul Indiei, încă paşnic tradiţională când a vizitat-o Mircea Eliade, la sfîrşitului lui 1930 şi începutul lui 1931, sau în multe alte contexte, de distrugerea ecologică a planetei. Este o atitudine desigur îndreptăţită, deşi uneori cam tăios exprimată în raport cu tonul obişnuit ponderat al textului. Ea mi se pare justificată în raport cu ce observă dar, prin implicaţie, şi în raport cu Occidentul, deşi acolo distrugerile sunt în mare măsură controlate, sau cu ce-şi va fi amintit că se întâmplă la noi în ţară, în pădurile invadate de murdărie, în "codrul frate cu Românul", ori în "jungla de asfalt" a Bucureştiului, de care nimeni nu se sinchiseşte. De altfel, rezerva faţă de ce se întâmplă în ţară este mult mai adâncă. Fără a intra în vreun comentariu politic concret, autoarea deplânge în genere, dar vehement dureros, faptul că "Poporul român post-revoluţionar" se lasă "mânat, dus de nas, manipulat şi umilit de o mână de lichele infectate de febra câştigului fără limite şi a puterii fără margini. Indivizi fără morală, fără trecut - sau cu unul dubios -... care, în mod normal, nici nu ar fi trebuit să existe pe harta trecerii noastre prin istorie, dacă noi, românii, nu le-am fi dat voie, dacă nu ne-am fi lăsat călcaţi încă o dată în picioare - a câta oară? - de propria noastră laşitate, de răbdarea imensă, de speranţele deşarte pentru o ipotetică şi îndepărtată, iluzorie viaţă prosperă" (p. 103). Aceste critici sunt reluate în capitolul despre Etiopia.

A doua atitudine explicită este însă cea care deplânge murdăria ori lipsa de igienă endemică din locurile vizitate.

"Călătorul este surprins în primul rând de aglomeraţia îngrozitoare de pe străzi, de zgomot şi poluare, de omniprezenţa vacilor, până şi pe arterele cele mai circulate din oraşul nou, de maldărele de gunoaie şi de furnicarul uman care sufocă majoritatea cartierelor şi întregul oraş vechi. Când să mai apuce să priceapă ceva sau să se conecteze la spiritul siluetelor din gresie roşie, elegante încă, în ciuda trecerii secolelor, care mijlocesc pătrunderea dintr-o lume în alta?" (p. 78). Căci impresionantă nu este "sărăcia de care se plâng mulţi în Europa sau în Lumea Nouă, ci mizeria aceea totală, absolută, din care omul nu evadează decât în moarte" (p. 85).

"Trebuie să fiu nefericită ca să pot scrie... să fiu, într-un fel, asemenea lor, să sufăr, să urlu în interior, altfel nu pot simţi cuvintele, nu le pot sorbi trecerea prin mine, în marele neant de unde au venit. Însă nefericirea mea, comparată cu a lor,

e mult mai abstractă. În ochii miliardelor de dezmoşteniţi ai soartei, eu fac parte dintre aleşi, am tot ceea ce lor le-a refuzat existenţa" (p. 86).

Remarcabilă este exact simultaneitatea acestor două atitudini, pentru că ea vădeşte spiritul lucid, modern al unui vizitator care rezistă "magiei" Gangelui, deşi o resimte atât de puternic şi îi vede contextul social fără, totuşi, să-l părăsească indignat. Este o simultaneitate a contrariilor care exprimă exact natura dublă a călătorului, imersat în lumea prin care trece şi totuşi ieşind mereu la suprafaţă, lucid, deşi emoţionat, respectuos, precum Mircea Eliade, faţă de spiritul ireductibil al locului, dar mai critic decât el, cred, în faţa pasivităţii ori nepăsării locale. Autorul este fidel personajului călător, îi consemnează reacţia, dar şi reflectează asupra ei, la rece, atunci când scrie. Sau, invers, când povesteşte, precum în primul capitol, despre yoghinii locali, unii contrafăcuţi, alţii indefinibili, alunecă în propriile reflecţii şi încheie astfel: "Când, într-un târziu, clipesc, trezindu-mă din căderea în mine însămi, prin tunelul timpului, văd, la câţiva paşi, cocoţată pe o stâncă, silueta imobilă a unui yoghin în robă galbenă. Pare una cu piatra. Nu respiră, nu se mişcă, pentru că - absorbit în contemplaţia divinului, contopit cu divinul - a reuşit să abolească timpul. Şi trecerea. Pentru el toate acestea sunt cuvinte fără noimă. Căci vălurile - sau valurile - Māyei şi-au pierdut consistenţa..." (p. 30). Privitorul intră în imaginea privită, o înţelege dinăuntru. Cum citim însă noi o asemenea imagine, cei care nu am văzut-o? Convenţională, incredibilă, convingătoare? Greu de răspuns. Problema este că trebuie s-o fi văzut ca s-o înţelegi şi că orice concluzie, în absenţa experienţei directe, este hazardată. Daniela Ţane a văzut-o şi a spus, simplu, ce a văzut, încheind fraza cu ambigue puncte de suspensie. Semn că nu vrea să convingă, ci doar să arate o lume.

La Palatul Shey, din Kaşmirul Indian, peşti uriaşi o privesc din lacul alăturat. Nimeni nu-i prinde pentru că sunt consideraţi sfinţi. "Am sentimentul că mă aflu într-un timp mitic", spune autoarea. Omul modern a uitat astfel de atitudini, fiind interesat doar de bani. "Mă simt, dintr-odată, vinovată pentru lumea din care vin... şi mă întreb dacă mai poate fi salvat ceva..." (p. 59). În alt loc, face fotografii "ca un turist profan ce mă aflu, dar cu nespusă vinovăţie" (p. 60).

Povestirea detectivistică despre căutarea, în 2001, a caselor în care a locuit Mircea Eliade în Calcutta la începutul anilor treizeci este emoţionantă, mai ales pentru mine, deoarece am întreprins-o şi eu, prin 2007, cu ocazia colocviului româno-indian despre Eliade pe care îl pomeneşte Daniela Ţane la pagina 48. Poarta de fier vopsită portocaliu, a pensiunii doamnei Perris, din Ripon Street 82, a rămas şi pentru mine închisă, iar căutarea casei lui Dasgupta a dus la vizitarea uneia greşit considerate a fi cea bună, prin încurcături şi coroborări de informaţii la fel de confuze şi absurde în 2001 şi 2007. Daniela Ţane descoperă astfel că bătrânul Dasgupta care interzisese, indignat, căsătoria dorită atât

de fiica lui, Maitreyi, cât şi de Eliade, avea să provoace un scandal şi mai mare, câţiva ani mai tîrziu, având o legătură extramaritală într-o altă casă din cartier! În cele din urmă, perseverenţa extraordinară a Danielei şi a prietenilor ei duce la descoperirea adevăratei case a familiei, nu însă şi la fixarea unei plăci memoriale. Placa nu a fost instalată nici în 2007 şi, foarte probabil, nici astăzi, dacă mai există acea casă. Dincolo de încăpăţânarea ori incompetenţa autorităţilor ambelor ţări, inexistenţa marcării ca atare a singurului spaţiu indian locuit vreodată de un mare român, are ceva... eliadesc. Acest spaţiu se închide peste ce a fost odată, impenetrabil, iar dramele care au fost se retrag în marea lui istorie secretă. Noi, de cealaltă parte, profană, a evenimentelor, nu avem nicio putere asupra lor. Misterul textelor se extinde asupra oraşului "real", medierea eşuează, nesfârşitele eforturi ale căutătorului modern se izbesc ca de poarta închisă a casei Zerlendi, din finalul nuvelei Secretul doctorului Honigberger. Şi nu duc, astăzi, decât la ţeserea în continuare, deşi fără voie, a acelei lumi.

Spiritul profund critic, necruţător în ce priveşte insuficienţele ambelor lumi, cea din care vine şi cea în care se află, nu se poate de fapt regăsi pe sine decât în momentele cele mai intens trăite în Asia şi Africa. Precum în Cambodgia: "Timpul curge, trece, devorează, rămânând în acelaşi timp etern, nemărginit şi impasibil. A fost gândul care m-a cutremurat în faţa edificiilor de la Ta Prhom. Templele cresc parcă din pădure, sunt una cu pădurea, ea le este sevă, elixir de nemurire şi vitalitate. Simbioza elementelor atinge o asemenea perfecţiune, încât trunchiurile şi rădăcinile copacilor par că au devenit una cu monumentele străvechi. Orice încercare de a le desprinde ar crea răni adânci, imposibil de vindecat. Construite în mijlocul junglei, cucerite de aceasta, îmbătate de verdeaţă luxuriantă şi de zumzet de lăcuste, templele de la Ta Prhom impresionează tocmai prin modul cum natura s-a insinuat în creaţia umană" (p. 190).

Dar cartea atinge sublimul în capitolul "Solukhumbu: Sunetul tăcerii sau calea către Sine", datat 20-26 aprilie 2008. Crucea Roşie Internaţională îi încredinţează misiunea de-a căuta în Himalaya familia unei adolescente de 16 ani, Sunita, pierdută de aceasta în mijlocul unor nesfârşite războaie civile dintre maoişti şi regalişti, câştigate de primii, care şi devin după aceea, spre mirarea autoarei cu încă proaspete amintiri româneşti, principalul partid politic din Nepal. După ce făcuse un alt tur de forţă, mergând absolut singură prin circuitul Annapurnei, care includea înălţimi de 5 400 de metri, Daniela Ţane porneşte acum la drum însoţită doar de ghidul Roshan şi cu Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade în rucsac, dar fără şerpaşi. Are timp doar o săptămână, inclusiv întoarcerea. În nemărginirea munţilor, Daniela găseşte familia cu pricina, se întoarce la timp şi o salvează astfel pe Sunita, ba chiar şi pe tatăl ei, bolnav, coborât mai târziu de pe munte, de alţii, pe braţe, şi operat într-un spital din Kathmandu. S-o ascultăm: "Tăcerea purifică şi înalţă. Coborându-te în tine însuţi, ea îţi deschide porţile cerului. Călătoria mea a fost deopotrivă una în timp, experimentând un mod de viaţă de acum un secol, dar şi în spirit. O meditaţie activă, care îţi purifică fiinţa, deschizând-o către univers. Un abandon întru dumnezeirea din fiecare frunză, copac, fulg de nor sau pumn de ţărână. O incursiune înspre esenţe, mijlocită de profunda simplitate a Vieţii.... În acelaşi timp, cealaltă fiinţă a mea, de oase şi carne, a suferit crunt. Osteneala drumului, urcuşul greu, care-mi tăia pe alocuri răsuflarea, rucsacul devenit brusc piatră de moară, sfâşiindu-mi nemilos umerii, hrana sumară, spălatul pe sponci, paturile de scânduri, toate acestea au făcut parte din sacrificiul necesar al călătoriei. Pe drumul de întoarcere, articulaţiile genunchilor îmi erau atât de slăbite, încât picioarele îmi tremurau. Reuşeam anevoie să păşesc păstrându-mi echilibrul pe drumul pietros; fiecare pas era o tortură, săgeţi de foc îmi treceau prin oase, aducându-mi lacrimi în ochi. În câteva ocazii, aş fi vrut să mă aşez pe jos, în mijlocul potecii şi să nu mă mai mişc cu orele, pentru a pune stavilă supliciului. Dar a merge înainte face parte din destinul călătorului, cu asumarea deopotrivă a bucuriilor şi a durerilor" (p. 226).

Aproape că nu ştiu cum să comentez nici acţiunea, nici simplitatea cu care este povestită. Aş adăuga doar că, pentru mine, este punctul culminant al unei cărţi, poate şi al unei vieţi. Ca într-o boltă gotică, aici se adună toate liniile de forţă a ceea ce am citit până acum: critica faţă de cinismul contemporan, din India până în România, pasiunea pentru culturile locale asiatice, admiraţia unor oameni şi marea singurătate personală în mijlocul lor. Este meritul Crucii Roşii de-a întreprinde salvarea Sunitei, dar numai curajul ieşit din comun al Danielei duce la reuşita acestui plan. Neasistată de nimeni, în afară de Roshan, singură între Himalaya şi cer, departe de toate lumile prin care trecuse vreodată, permanent în primejdia de-a nu se mai întoarce de acolo niciodată, Daniela găseşte, aşa cum spune, graţie "sunetului tăcerii", "calea către sine".

Acest capitol este o povestire exemplară cum rar mai întâlneşti astăzi. Aproape că mi-e jenă să folosesc superlative, faţă de simplitatea ei. Ar trebui totuşi subliniate astfel de gesturi eroice, făcute de unul singur. Dar cum? Cu siguranţă, nu altfel decât în stilul în care a fost realizat. Nimic politic, nimic religios, nicio promovare personală, nicio publicitate: doar salvarea unei necunoscute. Aş afirma, de aceea, numai că Daniela Ţane a descoperit, dincolo de cele două atitudini dificil de reunit, respectul pentru Asia ori Africa, şi refuzul mizeriei de acolo, a localnicilor şi a comercianţilor, o a treia valoare, supremă: forţa morală.