Resurecţional-insurecţional (imaginea, arta)

Pornind de la nişte sugestii "non-filosofice" (care vor trebui, desigur, analizate pe larg şi pentru sine) ale lui François Laruelle, din Teoria generală a victimelor^*, încep (încerc) să înţeleg de ce scriu cum scriu, ce vreau, ce vizez gîndind şi operînd astfel, de ce rezist, deci ce interes "operaţional" (adică etic) poate avea ce şi mai ales cum fac eu.
 
Numesc (să zicem) textimagine nu, desigur, interesul poetic, prea poetic, omenesc, prea omenesc pentru "imaginea poetică" privită ca trop literar, ci a scrie cu forţa unei adevărate imagini.
 
În legătură cu imaginea de adevăr, adică imaginea adevărată ca adevărată imagine (adevărul fiind vizarea şi operîndu-se, azi ca întotdeauna, azi mai mult ca oricînd, prin eliminare, prin ce faci cu tehnologia, nu ce laşi tehnologia să facă cu tine şi din adevăr, arta din această perspectivă fiind tehnica operării cu tehnologia, meta-tehnica tehnicii, adică mai mult o etică decît o estetică: o contra-politică), este clar că imaginile operează, în banalitatea şi trivialitatea lor cotidiană, în mod resurecţional-insurecţional.
 
Mai mult: imaginile adevărate (adică operate potrivit vizării adevărului) săvîrşesc însuşi miracolul (!) cristic: resurecţia unor conţinuturi trăite, care abia astfel revelate şi comunicate pot deveni experienţe (adică memorie, cultură, istorie), transmiţîndu-se prin resurecţie. Imaginile operează resurecţii, reînvieri de conţinuturi trăite (vécus), "materie" uman-trăită care abia astfel, imaginal-resurecţional, prin operări-imagine ca Înviere, devin experienţă.
 
Dacă, aşa cum spune Laruelle, victima e resurecţională pentru că e insurecţională, simetric poate, "în oglindă", în cazul a ceea ce, didactic-ideologic, ne-am obişnuit să numim receptare, ordinea se reproduce în sens invers, resurecţia avînd menirea de a "trezi", de a opera insurecţii.
 
Recţie, erecţie, direcţie, resurecţie, insurecţie: Ră-Scularea!
 
Re - In.

^* "Distingem [...] două tipuri de victime, două deveniri capabile să le afecteze indiferent de cauza morţii lor, victima repetată sau supravieţuitoare şi victima reînviată ca un corp glorios [de slavă]. Pe de o parte, [victima] aşa cum este ea interpretată de către lume şi care, chiar vădit moartă, e condamnată la supravieţuire, supravieţuirea memorială fiind maximum a ceea ce filosofia şi religia pot să ofere, uneori sub masca materialistă a logicii şi a matematicii, este în realitate o moarte continuată sau o victimizare în-lume. Pe de altă parte, victima interpretată în funcţie de esenţa ei generică, dacă nu repetată, măcar reînviată  sau «trezită», adică salvată de la victimizarea continuată. Opoziţia nu mai este, aici, doar între imanenţa ştiinţei filosofice şi repetiţia existenţială ca la Kierkegaard, ci între toate formele de repetare a transcendenţei şi în transcendenţă şi resurecţia care este mai mult o relansare a trăitului [vécu] generic ca un corp glorios decît o repetiţie ca reproducere a corpurilor. [...] Prin realul său intrinsec în-persoană, victima este contra-martorul nihilismului, ca şi, de altfel, contra-exemplul creaţiei ex nihilo. Ea aduce cu sine resurecţia sau mai curînd insurecţia ante-primă împotriva dialecticii fiinţei şi neantului care nu are niciun sens real sau trăit. Victima este o putere [capacitate] de «trezire» sau de «reluare» în ordinea conţinuturilor trăite [vécus] opusă simplei repetări dialectice sau diferenţiatoare a supravieţuirii. Supravieţuirea este o întărire a transcendenţei, un act pentru a depăşi moartea sau persecuţia, pentru a prelungi lumea, pe cînd insurecţia care se află la rădăcina resurecţiei slăbeşte sau coboară această transcendenţă a lumii la strarea de trăit [vécu]. Trezirea invocată de gnostici corespunde tocmai acestei experienţe a unei insurecţii care vine de mai departe decît din viaţa victimelor strivite de greutatea lumii. Victimele nu supravieţuiesc trecînd de la viaţă la trăitul-fără-viaţă. Moartea vechiului corp individual normat şi instituit de către filosofia şi religia reunite, garantat de inserarea lui în lume, este în acelaşi timp, dar în mod unilateral şi complementar, prilejul trezirii insurecţionale şi efectul acestei insurecţii care transformă corpurile. Acesta este pentru noi-gnosticii şi pentru noi-genericii rolul intelectualului: să ajute victimele în această răscoală, să o imite şi s-o prelungească în dimensiunile umane ale gîndirii" (François Laruelle, Théorie générale des victimes, Paris, Mille et Une Nuits, 2012, pp. 72 85).