Despre vîscozitatea narcisică a ecranelor tactile (o paranteză dezvoltată)

(Notele care urmează reprezintă dezvoltarea schiţată a unei paranteze dintr-un eseu mai amplu despre "excepţia culturală", în curs de apariţie în Dilema veche.)

În spatele discuţiei, a diferendului SUA-UE (Franţa) despre "excepţia culturală" se află, de fapt, tehnologia, cultura tehnologiei unificatoare, prin ale cărei vene trebuie să circule aceleaşi "conţinuturi" adaptate, aliniate, standardizate (adică produse de aceeaşi tehnologie), producătoare de habitUS mondial. Iar dacă în spatele discuţiei despre cultură stă, de fapt, tehnologia, aceasta marchează, poate, un "excepţionalism" american.
 
Produsele audio-vizuale sînt decisive ca mărfuri industriale în momentul de faţă tocmai pentru că planeta este acoperită, practic, de reţele virtuale de terminale individuale, aproape fiecare individ al planetei dispunînd, sau visînd să dispună de cel puţin una dintre aceste tejghele la purtător care sînt micro-ecranele care ne obsorb într-un "comerţ" cultural global de clipă cu clipă: o fi murit televiziunea, cum se spune, dar pentru ca mai abitir noi să consumăm audio-vizual, pînă la adicţie!
 
Cu căştile şi cu ochii şi ambele mîini pe ecranele tactile care ne prind, ne acaparează, ne leagă, simbolic, ambele membre ale acţiunii şi ale producţiei, trecem somnambulic unii pe lîngă alţii, preferînd să "comunicăm" obiectivîndu-ne, expunîndu-ne informaţional.
 
Europenii au dreptate pentru că americanii au dreptate. Ambele logici aflate în conflict pot duce la devitalizatea culturii dacă una triumfă asupra celeilalte, adică rămîne singură, dominantă. Cultura poate, încă, părea un domeniu suplimentar, parazitar, secund. Dar americanii ştiu că dominaţia politică şi supremaţia economică globală trec prin semne, şi că dresajul (unii ar zice bruiajul) audio-vizual trebuie să fie un continuum, un fond, un fundal al lumii actuale, mai ales pentru noile generaţii deja hibridate tehnologic.
 
Micro-ecranele tactile sînt, prin urmare, vîscoase, sînt caracterizate de un grad ridicat de vîscozitate: îţi cheamă, îţi atrag mîinile ca să ţi le prindă, îţi prind deci mîinile, te apucă de mîini, te trag şi te înghit, asemenea unor sorburi, unor mici găuri negre infernale, pe de-a-ntregul, te ab-sorb.
 
Micro-ecranele tactile sînt, apoi, de fapt, nişte tatuaje, nişte tehno-tatuaje, şi aceasta nu doar pentru că stau alături, că merg împreună, pe aceleaşi corpuri, cu tatuajele, ci pentru că reprezintă nişte adevărate grefe - tot mai reuşite - pe corpul uman. Un corp uman tot mai multilateral "augmentat".
 
În sfîrşit, deşi, cu toată fiinţa înghiţiţi, absorbiţi şi lipiţi de "telefoanele inteligente" (de fapt, "deştepte", "dăştepte"), noi părem a exista, deja, pe cealaltă lume, aşteptînd mesajul salvator, emailul mîntuitor, deja post-apocaliptic, bunăvestirea ieşirii din criză, din Criza-Capital sau din Criza-Societate, Criza-Lume, Criza-Om, aceste tele-tatuaje joacă un puternic rol narcisic: în ele, prin ele, noi ne căutăm ca Altul, "corpuri glorioase" (de slavă), dorim să ne regăsim pe noi înşine dar altfel, ca alţii, schimbaţi: nu alţii cu adevărat, cine ştie ce străini, ci noi înşine, tot noi înşine, dar gata mîntuiţi, gata salvaţi, trecuţi peste, supra-vieţuitori glorioşi.