Copiii din miez de poveste

Din O mie şi una de nopţi.
 
Da, probabil că aşa aş fi răspuns de unde vine Harun, din Harun şi Marea de Poveşti. Din O mie şi una de nopţi.
 
Vine şi nu vine de-acolo. Rushdie povesteşte că legenda indiană de secol XI, preluată în O mie şi una de nopţi, din care se înfiripă romanul e numai îmbrăcămintea livrescă a unei cărţi care, înainte de a fi pentru copii, a fost pentru un copil. Harun e cel de al doilea nume al lui Zafar, primul fiu al lui Rushdie, căruia tatăl lui obişnuia să-i spun poveşti seara, nu la culcare, ci la baie. Imaginea copilului bălăcindu-se în cadă şi a poveştii care inundă încăperea a fost cea în jurul căreia au prins contur Raşid Khalifa şi Soraya, peştiiposaci, Grădinarii Plutitori şi Flota Gupilor.
 
Zafar Rushdie nu e singurul copil stăpân pe un tărâm al imaginaţiei părinţilor râvnit, în timp, de generaţii întregi.
 
Winnie the Pooh, celebrul urs de pluş şi de poveste creat de A.A. Milne în 1926, l-a avut ca model pe Growler, o jucărie blănoasă din arsenalul băieţelului acestuia, Christopher Robin (da, acelaşi cu băieţelul din poveste), născut în 1920, stăpân şi peste toate celelalte jucării din carte: Purceluş, Bufniţă, Kanga şi Roo, Tigru şi măgăruşul Aiurel.
 
Peter Pan, băieţelul care pleacă în Ţara-de-Nicăieri ca să rămână de-a pururea copil, pare să fi fost inspirat de o tragedie - fratele lui J.M. Barrie, David, a murit la vârsta de paisprezece ani într-un accident stupid de patinaj. El e, mai mult decât copiii adoptaţi de Barrie în urma morţii Sylviei Llewelyn Davies, mama lor şi prietena autorului, băieţelul din spatele personajului devenit sinonim cu o copilărie eternă, scutită de griji şi impregnată de şotii al căror farmec se transformă, cu puţin praf de zâne, ce-i drept, în magie.
 
Ann, Martin, Rose şi Peter, personajele care ancorează în realitatea londoneză lumea fantastică din Narnia, aşa cum a imaginat-o C.S. Lewis, au, şi ele, expresii, temeri şi naivităţi care au aparţinut, la un moment dat, unor copii reali: Mary, Katherine şi Margaret - trei fetiţe refugiate, în timpul celui de-al doilea război mondial, în apropierea reşedinţei lui C.S. Lewis de lângă Oxford, pentru care autorul, copleşit de compasiune şi de adierea unei duioşii paterne, a imaginat un regat ţesut ca din basme, ascuns în spatele uşii unui şifonier.
 
Sunt mulţi copiii reali ţintuiţi într-un titlu sau lăsaţi să zburde liberi în pagini de poveste: Alice Liddel, fetiţa care i-a inspirat-o lui Lewis Carroll pe Alice în Ţara Minunilor; Christopher Tolkien, fiul plecat pe frontul din Africa de Sud pentru care Tolkien scrie o mare parte din Stăpânul inelelor, metonimie a unui public pentru care mitologia şi fantasticul sunt singura scăpare din lumea care-l apropie, cu fiecare zi, de întâlnirea cu moartea; Dorothy Louise Gage, nepoata lui Frank L.Baum, fetiţa îndelung plânsă de el şi de soţia lui la dispariţia ei vremelnică şi transformată în personajul care ţopăie pe Cărarea Galbenă, la braţ cu Leul cel Laş, Sperietoarea de Ciori şi Omul de Tinichea, în direcţia Oraşului de Smarald.
 
Se scrie puţin despre ei. Aproape de loc. Şi e, cumva, bine că e aşa. Ei sunt intimi cu povestea. Personaje şi destinatari primordiali. Fiecare dintre ei a fermecat un mare scriitor şi ne-a primit, apoi, pe noi toţi, într-o carte care a fost, mai întâi, doar a lui. Sunt marii magicieni, acrobaţi, exploratori, aventurieri, piraţi, eroi ai ficţiunii, pentru care părintele poveştii luptă cu dragoni, îmblânzeşte furtuni, domoleşte urgii, reînvie prinţi şi prinţese din trecut, se ia la trântă cu uriaşi, vrăjitoare şi balauri, însufleţeşte jucării, vorbeşte pe limba fiarelor. Adică, una peste alta, cam tot ce am face şi noi, părinţii obişnuiţi, fără operă şi renume, pentru o privire care surâde lacom şi cucerit, sorbind fiecare milimetru de împărăţie fantastică, fiecare cuvânt în care se deşteaptă unicorni şi adorm mezine de crai.
 
Există vrăjitori cu puteri tainice şi depline peste sufletele oamenilor. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt cu mult mai mari decât tine.