Dacă într-o zi se va spune că am fost un jurnalist bun, dar un scriitor şi mai bun?

Daniel Cristea-Enache: Cum reuşeşti să te împarţi între literatură şi jurnalism, fie el şi cultural? Ai ambiţia de a face performanţă în ambele, şi încă simultan, ceea ce este extrem de dificil. Trebuie să fii "în priză" (rezumă puţin, dacă nu eşti superstiţioasă, ce vrei să faci în cartea despre talk-show-ul de televiziune la care scrii acum); şi totodată trebuie să ai respiraţia amplă şi calmă a romancierului.
Această evoluţie pe două planuri nu te-a obosit, nu te-a uzat? Îi sfătuieşti pe tinerii jurnalişti să fie şi scriitori, dacă pot? Ori le recomanzi specializarea? Specializarea Danielei Zeca îmi pare multiplă. Chiar este?
 
Daniela Zeca: Dragă Daniel, aflu, întîi de toate, că ai fi devenit vegetarian, fapt care va avea efecte în ordinea literaturii: ai să începi să mănînci carne de autor. Poate de aici şi întrebarea ta cu jurnalismul cultural şi partea mea de scriitor, pe care mi-a adresat-o toată lumea în ultimii 10 ani, doar că tu o lansezi mai perfid, invocînd respiraţia amplă şi calmă a romancierului. Bine spus, fără îndoială, aş respira doar în acest Olimp prezumtiv al prozei, dacă aş putea trăi doar din cărţi... Dar pot? E tot atîta retorism în mirarea mea cît e şi în provocarea la care mă supui, punîndu-mă să aleg, ca la jocurile-concurs ale televiziunii: jurnalist sau scriitor? Ca şi cum nu am şti fiecare dintre noi doi că tu însuţi eşti şi ziarist uneori, eşti şi critic, iar a despărţi radical cele două profesii, în care se exercită adesea acelaşi spirit şi temperament, înseamnă a nega, practic, ultimii două sute de ani din cultura română, unde asemenea exemple sînt ilustre.
Personal, nu numai că nu fac o excepţie, dar, cînd trebuie să cîntărim cu justeţe lucrurile, e uitat foarte des faptul că timp de 9 ani, mai exact între romanul de debut, Îngeri pe carosabil (2000) şi prima ediţie a Istoriei romanţate a unui safari (2009), nu am mai publicat o pagină de beletristică, exact din convingerea şi spaima că nu se pot face foarte bine, simultan, două lucruri. Aşadar, a fost cel puţin un deceniu al vieţii şi carierei mele în care am acordat exclusivitate jurnalismului cultural, încît doar fotografiind peisajul de la distanţă s-ar mai putea spune că mă împart în mod egal între presă şi proză, între roman şi ecran, cum mi-a spus cineva, odată, făcînd o rimă.
În plus, pentru mine, mai e o problemă de viziune: consider că jurnalismul e o profesie, pe cînd a fi scriitor e un dat şi, în măsura în care pe acesta din urmă îl respecţi şi îl conştientizezi - o misiune. La un moment anume, în urmă cu 20 de ani, cînd am început să fac jurnalism, cred că aş fi putut la fel de bine să fiu medic sau avocat, dacă îmi acordam perseverenţa necesară şi specializările pe care le-am învestit, pe rînd, în opţiunea de a lucra în presă. Cu siguranţă, aş fi fost un jurnalist mai bun, dacă nu m-aş fi simţit dintotdeauna scriitor. Dar să facem lucrurile mai clare: nu îmi reproşez nimic în felul cum mi-am asumat şi am practicat, în ultimele două decenii, profesia mea de om de televiziune. Cred că am ocolit compromisurile şi chiar mi-am văzut de treabă. Dar, dacă nu aş fi dus cu mine rîvna şi convingerea că aparţin literaturii, aş fi stăruit să devin corespondent de război, precum colegii mei Cristina Liberis şi Adelin Petrişor, aş fi dorit să fiu corespondent în Europa de Est al unor publicaţii internaţionale de mare tiraj sau, concret spus - aş fi contrazis repetat cunoscuta regulă a proximităţii, care face funcţia de agendă în jurnalismul de ştiri, în favoarea extensiei şi a privirii largi către ceilalţi - gest pe care l-am împlinit însă cu frenezie în romanele mele, dînd libertate convingerii că, de vreme ce eşti cetăţean al Lumii Noi, globale, problemele şi interesele tale nu rămîn la graniţa spaţiului în care trăieşti. Este şi acesta un motiv pentru care de multe ori m-au uimit şi cîteodată chiar m-au enervat etichetările superficiale ale celor grăbiţi să spună că reinstaurez moda orientalismului şi a literaturii exotice sau de evaziune...
Apoi, mai e un aspect pe care nu îl putem ocoli în discuţia noastră: dezordinea şi tabloidizarea jurnalismului din România recentă (deşi această răsturnare a afectat deontologia tuturor, în grade diferite, indiferent că vorbim despre Europa sau despre America); şi, în acest caz, aducem un afront literaturii şi scriitorilor în general, considerîndu-i în rivalitate sau comparîndu-i cu practicile sau prestaţiile obscure din noul mod de a lucra pentru presă, în special dacă e vorba despre televiziune. Peste acest simptom global să suprapunem o particularitate românească: la noi, mai mult decît oriunde, jurnalismul cultural e socotit marginal, neglijabil, oricînd de înlocuit. Ca să înţelegem viteza cu care s-au deteriorat lucrurile, să ne gîndim că în aceeaşi ţară în care, în urmă cu 15 ani, Iosif Sava devenea primul ziarist postdecembrist cu o statuie într-un scuar din centrul oraşului, un canal tematic al serviciului public de televiziune, precum TVR Cultural, e suprimat cu o uşurinţă incredibilă, doar două generaţii mai tîrziu, nu sub decizia vreunui lider supravieţuitor al vechiului regim, ci în aplauzele şi cu eroismul unor manageri ocazionali, din afara profesiei, dar pe care nu i-am fi putut bănui de nostalgii centraliste.
Am să-ţi relatez o întîmplare nu doar tristă, ci încărcată de cinism şi condescendenţă la adresa jurnalismului cultural: în vara anului 2012, după suprimarea canalului TVR Cultural, nu doar că managerul general al serviciului public de televiziune a mers la un talk-show al unui post concurent - Antena 3 - şi a dat explicaţii pentru gestul său hazardat, dar a şi lansat informaţii complet eronate despre bugete şi costurile de producţie ale defunctei nişe tematice. A doua zi am ripostat prompt, împreună cu alţi jurnalişti care cunoşteau şi trăiseră realitatea bugetelor modice pe care superiorul nostru ierarhic le gonflase peste noapte, şi am cerut un drept la replică, în cadrul principalului jurnal TVR al zilei, aşa cum mă obliga poziţia mea de ziarist al trustului public şi de manager al canalului recent desfiinţat. Mi s-a trimis o echipă de filmare, am citat din documente interne cifrele reale. Nu numai că replica nu a fost difuzată la ora 20, aşa cum cerusem şi ni se promisese, ci la jurnalul de la ora 13 - dar ea a fost şi cu toate cifrele suprimate. În concluzie, fusese transmisă o "ştire" absurdă, fără miză, în care se vedea flagrant foarfeca cenzurii. Producătoarea respectivei ediţii de jurnal a dat din umeri şi s-a scuzat înfricoşată: "mi s-a impus". Caseta cu înregistrarea brută a rămas undeva, camuflată, în redacţia de ştiri de atunci, de unde a recuperat-o Moise Guran, colaborator al TVR, care aflase incidentul, un jurnalist cu care eu personal nu vorbisem niciodată. Lui îi aparţin probitatea şi reparaţia morală de a fi difuzat în aceeaşi seară, pe TVR2, în emisiunea lui, Ora de business, materialul integral, aşa cum fusese înregistrat. Or, în aceste condiţii, mă provoci să vorbesc, totuşi, despre criterii şi specializări?
Să povestesc azi, din nou, cu ce efort şi prin ce robinsonadă, timp de 8 ani, am construit, din aproape nimic şi cu o echipă foarte mică, TVR Cultural, care cheltuia 1,6 la sută din bugetul total al instituţiei şi asigura prestigiul şi o bună parte din misiunea serviciului public de televiziune, ar fi o vitejie penibilă, clamată la un an după război. Televiziunea e un mediu expus şi transparent, ceea ce spun aici sînt fapte care s-au "văzut pe sticlă" şi au putut fi judecate la timpul lor. Mai mult decît atît, în vara acestui an, 2013, după un program de divertisment-maraton, foarte scump, Vara pe val, care a invadat prime time-ul principalelor canale, TVR1 şi TVR2, s-a demonstrat cîtă economie s-a făcut prin suprimarea unei nişe tematice care "cheltuia prea mulţi bani".
Mai multe voci m-au întrebat de ce nu m-am îndreptat către o altă televiziune, în condiţiile în care s-a aflat repede că primisem două oferte importante. Răspunsul e unul singur: nu mi-am dorit niciodată să lucrez pentru un post comercial. În plus, în pofida tuturor dificultăţilor, a aberaţiilor, a politizării, serviciul public îi deţine încă pe cei mai mulţi specialişti. Lîngă cei mai cunoscuţi dintre ei m-am format, lîngă alţii am irosit o energie extraordinară, care se va întoarce cîndva, ca poveste, în romanele mele. Le vorbesc continuu studenţilor mei despre jurnalismul de calitate. Încă sper că pot să fac asta, fără a fi deturnată de simpla incompetenţă sau de interesele conjuncturale ale unora. Insişti să întrebi dacă specializarea mea e multiplă? E mai bine să nu răspund tot eu însămi la asta, nici să mă laud, nici să mă lamentez. Da, recunosc că a fost un drum foarte lung, de-a lungul căruia oboseala mi-a devenit, uneori, a doua natură. Dar asta m-a şi ajutat ca literatura să rămînă viaţa mea secretă şi de preţ, nu refugiul, ci compensaţia faţă de renunţări, de nesomn şi de sacrificii pe care nu le-am regretat nici o secundă. Dacă într-o zi se va spune că am fost un jurnalist bun, dar un scriitor şi mai bun? Chiar am credinţa asta şi o aştept să se întîmple.