Studenţii mei nu ar lansa niciodată ştirea: Patapievici şi-a cumpărat pămînt la Roşia Montană, fără să o verifice din trei surse

Daniel Cristea-Enache: Ai şansa de a fi profesor - o meserie prost plătită în România de azi, dar care, probabil, îţi aduce destule satisfacţii intelectuale. Faţă de studenta care ai fost (la Filologie), cum ţi se par studenţii tăi de azi (de la Jurnalistică)?
În primul rînd, ce aveţi în comun, pe deasupra diferenţelor de regim politic şi de epocă istorică? Iar apoi, care sînt diferenţele cele mai semnificative între un student de elită de la finele anilor '80 şi unul de astăzi?
 
Daniela Zeca: Am avut noroc să fiu profesoară unde şi cînd mi-am dorit. Adică la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele comunicării, unde de 12 ani sînt titularul cursului de genuri de televiziune şi al unor module de master. În toamna anului 1991, imediat după ce am absolvit Filologia (azi - Facultatea de Litere din Bucureşti), am dat admitere la recent înfiinţata "şcoală a lui Coman", cum îi spunea toată lumea, fără să mă gîndesc pe atunci că voi deveni la un moment dat colegă de catedră cu mulţi dintre profesorii mei. În prezent, după ce am văzut mai multe facultăţi de profil din Europa şi nu numai, am convingerea că mă aflu într-o instituţie de elită, întru totul compatibilă cu altele similare, iar această evidenţă îmi îngăduie să uit aproape totdeauna că banii pe care îi primesc de aici nu mi-ar permite să trăiesc ca o persoană care îşi mai cumpără şi cărţi ori se mai duce şi la cîte un concert sau îşi pune benzină în rezervor - dacă aş face numai profesorat.
În plus, din cauza acestui parcurs cu sens dublu - şi televiziune, şi catedră - am ajuns ca un spin în călcîi pentru numeroase persoane ale anturajului meu, fiindcă la Universitate sînt privită uneori ca o intrusă care a venit să uzurpe locul altora, iar la Televiziunea Română - ca un producător atacat de intransigenţele teoriei, adică lipsit de obedienţa celor care s-au reciclat la locul faptei, prin ani lungi de rutină, ori s-au "vedetizat" peste noapte, prin supraexpunere la cîte o emisiune de divertisment.
Dar faptul că cele 3 cărţi despre televiziune pe care le-am scris figurează în bibliografiile de specialitate şi sînt citate în disertaţii şi în teze de doctorat şi, peste toate - încrederea studenţilor mei - îmi dau o satisfacţie unică, deşi îmi adaugă o importantă responsabilitate în plus. Le datorez enorm tinerilor cu care mă întîlnesc în sălile de curs. Prin ei, rămîn conectată la spiritul timpului, oricît de pompos sau previzibil ţi-ar suna asta. Televiziunea e un mediu artificial şi intens, creează în jurul celor din interiorul ei un halou hipnotic, destul de otrăvitor pe termen lung, e precum vălul Mayei cînd îl laşi să te mintă. Personal, reuşesc să mă sustrag din această seducţie confruntîndu-mă cu întrebările, controversele şi dorinţa de nou a studenţilor mei. Faptul că îi tratez ca pe nişte egali le dă libertatea să rămînă curioşi şi polemici, ceea ce face ca seminarele, examenele sau discuţiile noastre să fie foarte efervescente. Ceea ce mă uneşte cu ei, în pofida cronologiilor personale atît de diferite, este o fraternitate de breaslă, pe care încerc să le-o dezvolt pas cu pas şi să îi fac conştienţi de ea, pentru că, vrînd-nevrînd, după întîlnirile noastre, vor ieşi ca şi mine în cîmp larg, într-o lume concurenţială şi necruţătoare, în care îţi e de ajutor să ai informaţii exacte şi camarazi de nădejde, din profesia ta.
Apoi, ne mai uneşte o legătură ştiută de fiecare profesor în parte şi încă nedezminţită de graba sau de ingratitudinile lumii contemporane: alianţa pe care o ţese încrederea, de fiecare dată cînd un senior şi un discipol se pun împreună la lucru, respectînd aceleaşi reguli şi crezînd în aceleaşi cauze. De aceea sînt sigură că studenţii mei nu ar fi lansat niciodată o ştire ca asta: "Patapievici şi-a cumpărat pămînt la Roşia Montană" - care, neverificată şi neacreditată de trei surse credibile, se transformă rapid în pură calomnie.
Deşi jurnalismul tabloid ne acaparează, iar promisiunile lui de glorie facilă îi ademenesc pe tineri ca sirenele lui Ulise, cred în probitatea şi în energia pozitivă a studenţilor mei, care vor schimba pînă la urmă în mai bine lumea presei româneşti. Am mai spus-o şi o voi repeta oricînd: studenţii de azi, aspiranţi la cea mai solicitantă, dar şi mai interesantă profesie, care e jurnalismul, nu trebuie să fi trăit restricţiile obscure şi lipsa de demnitate a comunismului românesc ca să aibă discernămînt, spirit critic sau putere de înţelegere. Studenţii mei de azi sînt mai adaptabili şi mai pregătiţi pentru realitate decît era, în urmă cu un sfert de veac, generaţia mea. Vorbesc, fireşte, de tinerii implicaţi şi motivaţi pentru alegerea profesională pe care au făcut-o.
Trebuie să se ştie că mai tinerii mei colegi de la Universitatea din Bucureşti sînt persoane care circulă, în vacanţele de vară trec Oceanul, în programele "Work & Travel", caută în biblioteci europene, se duc la burse, sînt minţi libere, astfel încît distanţa dintre un student eminent al anului 2013 şi un student strălucit al generaţiei mele, de pildă, rămîne, orice am face, aceea dintre o excepţie crescută într-un laborator, în penumbră, şi firescul oricărei păsări care îşi întinde aripile şi, pur şi simplu, zboară!