Nu avem încă un Nobel, dar am sărit la jugulara singurului autor al nostru nominalizat

... M-am grăbit, într-un fel neînţeles, să mă întîlnesc cu lumea noastră. Nu mi-a folosit la nimic. De atunci, de prea multe ori, deliciul meu nestăvilit de a povesti a fost confundat cu o rîvnă aparte de a vorbi despre mine: nimic mai fals, de aceea nici nu creditez, nici nu-mi asum jurnalele de sertar, povestirile sau romanele la persoana întîi. Dar întîi să explic: că m-am grăbit să mă întîlnesc cu lumea înseamnă că m-am născut pe riviera, într-un oraş cosmopolit, frivol, de la Mediterana, dar a fost numai o întîmplare: tatăl meu, constructor român, ridicase acolo o rampă industrială, iar mama, o femeie mai tînără cu 11 ani, reuşise să primească viza de plecare ca să îşi viziteze soţul, venind din Est, dintr-o ţară "roşie". Mai plecase o dată în Bulgaria, la Ruse. Eram primul copil al familiei, într-o sarcină de abia două trimestre, iar acesta a fost, cred, primul şi cel mai puternic argument pentru ca mamei mele "să i se dea drumul să călătorească în afară", pentru o şedere de trei săptămîni: "e o femeie gravidă, care, după 20 de zile, se va întoarce să nască la casa ei...".
Dar m-am născut lîngă mare, ca şi cum aş fi fost fugărită din burta maică-mii, la doar 6 luni şi 3 săptămîni, pe cînd la Bucureşti era aproape iarnă, de 1 noiembrie, iar bunicul meu, fost preot în Ardeal, deportat de comunişti în Bărăgan şi rămas în cîmpie, a aprins candela, căci era o zi mare, de pomenire a tuturor morţilor, şi s-a rugat să trăiesc şi să ajungem acasă. N-am ajuns prea curînd. După vreo cincizeci de zile petrecute într-un incubator de nou-născuţi prematur, drumul într-un transportor medical a făcut ca acasă să fiu înregistrată "fără şanse", dar, în pofida scepticismului oricui, pînă la urmă le-am avut.
Datorită sosirii mele intempestive, mama a început să creadă în miracole, iar eu m-am deprins să nădăjduiesc că salvarea mea se întîmplă mereu, cu ultima speranţă, pe ultima sută de metri. Chiar aşa a şi fost: cu locul meu de naştere extravagant, am suportat suspiciuni, ironii, interogatorii, nu am fost primită în Partidul Comunist, ca alţi premianţi, dar asta mi-a dat dreptul la revanşă, la ficţiune, am început să inventez oraşele în care mă născusem - cînd eram întrebată -, apoi să le schimb, iar în multe dintre acestea nu am pus talpa nici azi: Reşiţa, Babadag, Dorohoi, Sînnicolau Mare.
Am fost la grădiniţă, la şcoală, copilăria mea e o ţară tăcută, la 6 ani am văzut Apus de soare, cu Calboreanu în rolul voievodului, şi tata a trebuit să iasă cu mine, în plin spectacol, pentru că mă jeleam disperată, cerînd să nu moară Ştefan cel Mare. Îmi plăceau diafilmele, bunicul îmi proiecta nenumărate, pînă cînd oboseam amîndoi şi ne dureau ochii. Aveam o jucărie preferată, un arlechin, apoi am avut un Pinocchio de latex, destul de penibil, dar pe care îl duceam cu mine în ghiozdan.
Bunicul era veteran de război, rănit grav la Oarba de Mureş, avea o cicatrice de glonţ care arăta ca o scobitură, mi se părea că e ca suportul de ou, de la micul dejun, şi îi ceream cu cruzime, din cînd în cînd, să mi-o arate. Primul meu vis a fost despre un cîine ciobănesc al vecinilor, care, în somnul meu, vorbea ca oamenii şi, la un moment dat, chiar a rîs în hohote, ceea ce mi s-a părut nemaipomenit. Am absolvit un liceu de filologie-istorie, unde erau 30 de fete şi doar patru băieţi, în concluzie, nu m-am îndrăgostit nici la 16, nici la 17 ani... Ceva mai tîrziu, m-am căsătorit cu soţul meu, pentru că mi-a plăcut cum tăcea şi înţelegea totul cu ochii. Cred despre el nesmintit, şi acum, că e un artist al imaginii, de aceea îl iert că nu spală vasele şi că îndură la nesfîrşit să îi citesc cîte o frază genială, cînd mi se pare că am scris-o.
La un moment dat am fost trei, cu Marte, care era o ţestoasă de Florida, a trăit cu noi 12 ani şi am iubit-o nespus. S-a gîndit să moară tocmai anul trecut, cînd a fost suprimat Culturalul, pe care eu l-am crescut şi l-am vegheat pas cu pas... Uneori reuşesc să mă întreb cum, din viaţa mea previzibilă, se pot naşte tristeţi atît de profunde. Pînă în 2007, cînd am hotărît brusc să mă duc în Africa şi să văd deşertul, am fost o sedentară de vocaţie. Din pricina descinderii mele atît de grăbite, am avut prea mult timp o prezenţă fragilă şi aproape bolnăviciosă. De aceea, tot ce aş fi dorit: să alerg, să dansez, să mă dau cu patinele, a fost pus totdeauna sub interdicţii suave, dar castratoare: "da, însă ştii că nu poţi...".
Fiindcă nu mi-am dat timp să fiu leneşă, am ajuns mai neliniştită decît aş fi vrut. Bărbaţii familiei mele s-au stins prea repede, dar am avut două bunici longevive şi atît de interesante ca personaje, încît nici literatura mea nu le-ar fi făcut, astăzi, să devină mai izbutite. Bunica mea paternă era o femeie îndîrjită, care potcovea caii ca un bărbat. La 76 de ani stătea dreaptă în şa şi străbătea cîmpul - o văduvă neagră, care îşi număra loturile retrocedate, pe care le dăduse cu ură colectivizării forţate. Soţul ei, crescător de cai, sosit din Sicilia prin luncile Dunării, după ce îşi mînase mai întîi hergheliile, era frate de tată cu Ferdinand Zecca, mort în Franţa, în 1947, deşi el, bunicul, abia de ştia să se iscălească. Nevasta lui aprigă părea creierul, iar el - biciul aceluiaşi călăreţ. În anii '50 ai unei Românii tot mai contorsionate, a scos puşca de vînătoare şi, în grajduri, şi-a omorît bidiviii, ogarul, şi ar fi vrut să se împuşte el însuşi, pentru ca nimic de al lui să nu mai încapă viu în mîinile altora. Dar, în ultima clipă, uşa coşmeliei de lemn s-a deschis şi a apărut capul aceluiaşi trup care avea două inimi, iar femeia l-a întrebat: "Dar pe mine cui ai de gînd să mă laşi?...".
Douăzeci de ani mai tîrziu, acelaşi bărbat, care se mai împuţinase, dar avea tot aproape doi metri, mi-a spus ruşinat de propria lui spovedanie: "pe lîngă că era un păcat să-mi fac felul, după ce omorîsem caii, m-am uitat la bunică-ta şi-am gîndit că ochi de-ăştia, ca murele ude, poate nu găsesc nici în iad...".
De bunica paternă îmi era frică şi o vizitam rar, pe bunica din partea mamei o veneram în secret şi doream să semăn cu ea. Dar nici eu şi nici una dintre fiicele două care i-au mai trăit după deportare nu am luat nimic de la ea. Era o femeie cu piele de înger, alb-albastră-trandafirie, şi cu ochii verzi-galbeni, şerpeşti. Cînd o supăram şi era mînioasă, mă feream să-i îndur privirea, fiindcă mă oţelea. Avea mîini subţiri, transparente, ca făcute din apă, deşi muncea dur, în bucătărie, în casă, dar purta mănuşi pentru muncile grele, iar afară nu îşi arăta mîinile decît învelite în fir de mătase şi, iarna, în piele de căprioară. Iubea perlele şi mirosea într-un fel prăfos şi copleşitor, a lemn şi a foiţă de carte veche, în care ai pus ierburi să se usuce. Mă ameţea şi-mi venea să dorm, cînd intram în salonul ei, care era o odaie rotundă, cu multe dulapuri şi lăzi încuiate. Îi plăceau covoarele, lîna, pînzeturile uşoare, brodate, care sclipeau ca albuşul de ou bătut. Erau lucruri pe care anii de plastic şi de vîscoză le-au făcut inutile şi demodate.
Ea a fost cea mai elegantă femeie pe care am văzut-o de aproape şi căreia i-am pîndit un cusur în toţi anii în care am mai putut s-o privesc. Ducea o eleganţă a rasei, a stirpei ei de femei-regine, care se găteau cu un singur inel, care preţuia cît o lume. Cînd a trebuit să plece în cîmpie, doar cu hainele de pe ea şi cu plozii de gît, şi-a tras singura bijuterie pe care i-am văzut-o pe degete şi şi-a pus-o sub limbă. Îmi spunea tot timpul, cît am crescut, povestea asta cu inelul sub limbă şi, chiar cînd o învăţasem de-a-ntregul, mai întrebam: "cum vorbeai, bunico, cu inelul sub limbă?"; "Păi, nu mai vorbeam, mă făcusem mută... Dar, cînd ţii o nestemată sub limbă, cei care îţi calcă pe urme vor vorbi clar şi vor vedea cu limpezime...".



Daniel Cristea-Enache: Revin la necunoscuta din ecuaţia succesului tău. Succesul este vizibil, cuantificabil, poate fi măsurat, se observă cum stîrneşte invidii. Dar el are o necunoscută: munca asiduă şi neştiută de alţii. În lume, ai o figură zîmbitoare şi relaxată. Ascunde ceva zîmbetul?
Te invit să faci un "desfăşurător" al unei zile tipice dintr-o săptămînă de lucru. Munceşti, desigur, şi în vacanţe, dar mă interesează desfăşurătorul unei zile de septembrie/ octombrie, atunci cînd încep toate - deodată.

Daniela Zeca:... Spui că succesul meu e cuantificabil. Ei bine, aici păşim împreună pe un teren de-a dreptul minat, fiindcă în lumea românească actuală nu mai e un secret nici pentru învingători, nici pentru învinşi: nu avem o tradiţie a meritocraţiei, succesul cuiva nu înseamnă nimic mai mult decît un pretext nou pentru a insinua, pentru a cîrcoti sau a contesta fără argumente. Ca să vorbim despre succes, ar trebui să fi ştiut mai întîi regulile fair play-ului, dar mai avem de învăţat... Douăzeci şi cinci de ani de democraţie se pare că nu ne-au fost de ajuns, succesul e încă o noţiune fragilă, cum sînt şi altele: vedetă, lider, glorie, prestigiu, autoritate.
Dacă succesul ar fi devenit, în sfîrşit, o valoare reală, mai multe instituţii competitive şi funcţionale ale României recente ar fi continuat să fie repere în lumea din jurul nostru şi nu am exersa un "adamism" perpetuu, cum bine a zis Cioran, uzurpînd totdeauna ceea ce au făcut înainte alţii, doar pentru că ni se pare mereu că lumea începe, de fiecare dată, doar de la micul nostru eroism...
Vrei exemple? Să luăm numai domeniul care ne e propriu, literatura, şi aproape că am spus tot: nu avem încă un Nobel românesc, dar am sărit la jugulara singurului autor al nostru nominalizat, maculîndu-i orice merit sub bîrfe şi acuze nedrepte şi jenante. Sau poate că găseşti mai potrivit să vorbesc în nume propriu? Sînt abia două săptămîni de cînd ultimul meu roman, Omar cel orb, se află între finaliştii premiului literar "Augustin Frăţilă", iar zgomotul şi, uneori, penibilul încleştărilor iscate în jurul acestui eveniment te fac să te întrebi: "pentru asta am scris?". Pentru că îmi propun şi mă îndîrjesc să cred în continuare în buna credinţă, în nepărtinirea şi în bunul gust al celor care deliberează, citind fiecare carte în parte, inutil să mărturisesc cît de naivă par în ochii unora, însă, asta e - am nevoie să mă sprijin pe această convingere, ca să pot scrie mai departe.
Nu există nici o "necunoscută" şi nici un mister în gesturile pe care le fac, sînt sigură că ştiai, dar ai spus-o de dragul retoricii, cum fac adesea criticii literari, care văd totul, judecă totul, însă vor să păstreze şarmul discuţiei. Faptul că aş dezvălui aici, pas cu pas, programul meu dintr-o lună plină, cum este, de pildă, octombrie, nu mă salvează cu nimic, dimpotrivă, mă va face să par un alergător mai ambiţios decît propriile resurse pe care i le rezervă antrenamentul şi nu vreau să îţi provoc înduioşări. În mare parte, o zi obişnuită a mea e pur şi simplu o notiţă cu lucruri de făcut, pe ore şi, uneori, pe jumătăţi de oră, încît arată fie prea intim, fie ca o listă jalnică de ingrediente dintr-o reţetă prea dificilă pentru ca preparatul final să fie chiar cum am promis, adică o delicatesă!
Cu alte cuvinte, dacă vrei să nu cred că mă persiflezi, nu trebuie să insişti niciodată asupra listei mele zilnice de "urgenţe", care e, de fapt, un index al neputinţelor, şi în care se amestecă cele mai neasortate idei, provocări şi propuneri. Mă trezesc în fiecare zi la ora 6,30 şi adorm după miezul nopţii, notînd, înainte de a mă scufunda cu totul în somn, ce voi face în runda următoare. Rareori cîştig toate partidele unor asemenea confruntări, însă te-am prevenit, sînt departe de gîndul de a mă victimiza ori de a-ţi cîştiga compasiunea. Uite, aşadar, în exclusivitate şi în premieră absolută, harta zilei de joi, 3 octombrie 2013, cu avertizarea sinceră şi plină de afecţiune faţă de toţi cei care o vor citi: NU încercaţi de prea multe ori, nu aş vrea să daţi vina pe mine!

Joi
8-10: seminar anul 3, genuri tv
10,30-11: programare manichiură
11,30-12,30: presa zilei, vezi audienţă talk-show-uri pt. carte
13: înregistrare Prospectul de literatură
14: întîlnire Adelin Petrişor (de cerut foto pt. montaj)
14,30-18: montaj Göteborg
18,15: întîlnire Yuri Simonov
19: concert deschidere, prima parte?
21-23: măcar subcapitolul despre "tv pulsională"
NU UITA: sacou curăţat, mîncare Matus, de luat 9 carte Parinoush Saniee.