Lui Ciprian Mihali
Epoca (moda, modelul, modalitatea) deconstrucţiei, se spune, a trecut: atît din punct de vedere strict, îngust istoric, al istoriei filosofiei mai ales (deconstrucţia ca "tampon", ca "război rece", ca "reformism" pentru disuadarea, temporizarea, amortizarea, amînarea "soluţiei finale" heideggeriene a Destrucţiei revoluţionare), cît şi ca istorie "epochală" a Fiinţei (acum "reconstruim").
Într-adevăr, cine nu ştie, Derrida - "părintele" deconstrucţiei, mai precis cel care a ţinut să semnaleze, să numească şi să re-aplice deconstrucţia "obiectivă", "din lucruri": istoria-deconstrucţie (împotriva capitalismului-distrugere) - a murit. Toată lumea a răsuflat uşurată, nu se mai opreşte, chiar, din uşurare, interpretînd această dispariţie ca pe simbolul încheierii unei epoci a falsei radicalităţi, a radicalităţii ne-revoluţionare (şi, deci, deja contra-revoluţionare).
Deconstrucţia, într-adevăr, a trecut. Sîntem după deconstrucţie, dar nu doar într-un singur sens, ci în (cel puţin) două, diferite prin accent:
1) după deconstrucţie, adică, aşa cum spuneam, deconstrucţiei i-a trecut, din punctul de vedere al istoriei filosofiei, epoca, moda;
2) după deconstrucţie: deconstrucţia a trecut, a devenit istorie, dar a rămas în istorie ca un prag definitiv, de la care sîntem obligaţi să pornim, pe care, trecut fiind, n-o mai putem contesta.
Or, ceea ce se întîmplă cel mai interesant, după mine, în filosofie în clipa de faţă este tocmai încercarea de a face filozofie după deconstrucţie, necesitatea istorică de a o depăşi, dar ca pe un prag istoric de neclintit. Fără, altfel spus, a o nega, a o tăgădui, a face tabula rasa de această apoteoză finală a modernităţii, aşa cum reflectează, reflex, conservatorii: ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nici Distrugere, nici Destrucţie, nici Deconstrucţie.
Or, se ştie, Derrida vorbea de necesitatea de a deconstrui ceea ce el numea logocentrism: domnia logosului (con)strîngător, (re)culegător, adunător de Fiinţă (din fiinţări).
În ce fel sîntem după deconstrucţie? În ce sens a trecut deconstrucţia? Şi, mai ales, gata cu deconstrucţia, atît cu cea "obiectivă", cît mai ales cu necesitatea de a o practica filosofic, etic, politic?
Infinit, fulgerător de scurt formulat, cred că, formulez ipoteza (enormă) că lucrurile stau astfel: Derrida, cu epoca lui, a deconstruit doar logosul-discurs, a vizat în special comunicarea, vorbirea. Care, însă, abia acum, după deconstrucţia derridiană, vedem, înseamnă un logos "soft", "de suprafaţă", de "expresie", aproape epifenomenal: un logos "literar" (care a coincis cu triumful şi descopunerea Literaturii, adică a modernităţii modernist exacerbate).
După deconstrucţie, adică, strict, acum, am intrat într-o altă întruchipare istorică a logosului-hard: după Verbul divin (pre-modern), Codul (post-post-moidern).
Matematicile atotconducătoare sînt hiper-logosul, logosul post-literar şi post-vizual, logosul virulent-abstract, logosul-phusis, care creează realitate, "natură". Logosul-hardware, logosul-program.
După deconstrucţie? Altă deconstrucţie, dacă nu cumva trebuie să fie, deja, vorba de o Destrucţie care să fie opusă Distrugerii.
Deconstrucţia "a trecut" doar în sensul că a devenit insuficientă. După iluzia şi paranteza istorică a păcii, a împăcării şi pacificării fiinţărilor, am reintrat în "naturalitatea" şi în naturaleţea "phusică" a logosului-război al contrariilor (1/0).
După politică, trăim fundamental, fundamentalist, politicul pur, ne-mediat, ne-întrupat, ne-reprezentat, politicul fără politică.
Trăim, azi, imposibil. Mai curînd divin-animalic decît uman.