Wag the Dog (despre o anumită N-C-S-itate)

Dacă (în România) există maidanezi e pentru că oraşul, ca spirit (în România), e un maidan.
 
Şi atunci maidanezi nu sînt doar cîinii, ci oricine, toţi: vagabondaj locului.
 
Maidan este spaţiul public românesc, cu întreaga sa istorie de termen urbanistic oriental căzut în paragină pe drumul nesfîrşit de bejenie spre un Occident evitat, amînat, cale lungă (o definiţie a Bucureştiului, la rîndul lui simbol al "românităţii").
 
Ajuns la noi maidanez, fantomă a spaţiului urban ca spaţiu public prin excelenţă, şi proiecţie, umbră, deşeu al omului-rest, "cîinele" ca atare nici nu există de fapt, este o producţie culturală, o realizare tehnică de vîrf a omului - la noi, la fel ca şi maidanul, căzută într-o sălbăticie (interioară, nu exterioară) care nu a existat niciodată.
 
Înainte să apară ca atare, "Cîinele" a fost Natură, apoi a devenit Cultură, pentru ca la noi, semn exterior al pustiirii interioare, fantomă publică a vagabondajului lăuntric profitabil între orizonturi identitare (moarte de drum lung), să devină Sălbăticie.
 
Natură-Cultură-Sălbăticie, sau Animalitate-Umanitate-Bestialitate: falsă întoarcere, falsă regăsire a originilor, realizare a unei dialectici caricaturale, o caricatură a dialecticii.
 
(N-C-S-itate: Sălbăticia-Bestialitate e arhi-finală, post-ultimă, postumă, rest pozitiv, noutate în negativ şi în afară, Supravieţuire pură, esenţială, Excepţie normativă Etc. Etc. Etc.)
 
Probă fatală a maidanismului uman românesc (stare terţă, hibridă, de excludere absolută, de avort, nici naturală, nici culturală: vagabondaj ontologic): felul în care ne îngrijim de propriii copii.
 
Restul nu e doar televiziune (maidan media: din loc de întîlnire, loc pustiit al dominaţiei Aceluiaşi, apocalipsă "cum figuris", veşnicie pe loc). E lege, adică tocmeală, vorbărie de infinit Ocol pentru "parcul uman".