Două cărţi diferite

Stilul celui de-al doilea imperiu (francez)nu este extrem de bine cunoscut în afara arealului său de răspândire (care cuprinde, tangenţial, şi edificii din ţara noastră, dar şi din lumea nouă, de la New York la Buenos Aires, cum ne spune subcapitolul de la pagina 189). Este meritul dlui Gabriel Badea Păun, istoric de formaţie,  de a fi propus lumii francofone un album cu acest titlu (Le style Second Empire) dedicat în întregime arhitecturii, decorurilor şi artei de a trăi (cum sună subtitlul volumului). Opulent ilustrat, apărut la Ed. Citadelles & Mazenod în 2009, albumul ne vorbeşte despre oscilaţiile între confort şi nostalgia aristocratică (e chiar numele unui alt capitol), despre scara urbană care a sistematizat Paris-ul prin intermediul binecunoscutului Baron Haussmann, dar care a şi revitalizat preocupări luxoase, cele cărora le datorăm intarsiile ebeniştilor, materialele textile, preţioase, de tapiserie şi de tapiţerie, sau mobilierul. Detalii flamboiante, referinţe la trecutul eroic francez şi somptuozitatea sunt doar câteva dintre trăsăturile stilului acestuia atât de dependent de politica vremii sale.
 
Este meritul autorului de a fi produs un volum pe măsura stilului pe care îl descrie. Nu întrevăd o ediţie autohtonă a acestei cărţi frumoase, din nefericire; sau nu - cât timp nici măcar manifestările autohtone ale stilurilor nu sunt ilustrate într-acest chip. Autorul este un biograf al primei noastre regine - Elisabeta de Wied - căreia i-a alcătuit de curând şi o antologie a scrierilor (Fluturi sărutându-se, Ed. Curtea Veche, 2013). Cum o lucrare cu caracter exhaustiv, dedicată Castelului Peleş, a apărut deja sub semnătura drei Ruxandra Beldiman la Ed. Simetria, mă gândesc că, poate, istoricul nostru ar putea fi interesat de stilurile defilând sub cei patru regi, dintre care cel mai puţin cunoscut ca patron al artei organizării spaţiului este, nemeritat, Regele Ferdinand.
 
***
 
Am primit din partea editorului şi redactorului prof.dr. Ioan Godea volumul arhitectului Constantin N. Popescu Satul şi oraşul în arhitectura românească veche (Ed. Etnologică, Bucureşti 2011). Povestea acestei cărţi este istorisită de redactor în prefaţă: se pare că e un manuscris sugerat spre publicare de profesorul Ioan Opriş şi că aparţinea unui arhitect decedat în 1988. Nu e întâmplător că volumul  este precedat de o Apreciere semnată de arh. Constantin Joja, patriarhul studiilor autohtoniste dedicate arhitecturii vernaculare (urbane şi rurale) şi promotorul unui discurs naţionalist şi autarhic în această disciplină dinainte de 1940. Desenele aparţin de asemenea autorului Constantin T. Popescu şi prezintă o valoarea documentară deosebită. Fireşte, am dintru bun început de făcut aceeaşi remarcă cu privire la caracterul... românesc al arhitecturii neolitice de pe teritoriul actual al României, pe care am mai făcut-o aici când am discutat o carte anterioară a chiar profesorului Godea. Nu putem vorbi de arhitectură românească înainte de a putea vorbi despre România ca entitate politică şi subiect de drept internaţional. Ceea ce o califică drept românească nu poate fi decât efortul deliberat, explicit, de a crea o arhitectură de sinteză a celor două, ulterior, după 1877 şi 1918, mai multe provincii istorice. Dincolo, însă, de acest nod problematic, avem aici o amplă şi folositoare colecţie de planşe, de relevee şi de reconstrucţii ipotetice ale unor clădiri zise civile, multe ale unora care nu mai există - sau, oricum, nu în starea relevată de autor. Este, aşadar, un instrument util de cercetare iconografică, dacă nu luăm prea în serios minorele încercări de teoretizare a materialului de studiu.
 
Iată, prin urmare, două volume complet diferite, scrise la diferite momente istorice de doi autori români, având ca pretext arhitecturi complet diferite. Le recomand pe amândouă. Fireşte, din motive şi ele, de asemenea, complet diferite...