Dorobanţu, judeţul Tulcea (O micromonografie lirică)

A doua oară când m-am apucat să reconstruiesc casa bunicilor din Dorobanţu, judeţul Tulcea a fost la Parker House, un Bed & Breakfast din Cincinnati, OH, în 1999. Fusesem la o şcoală de vară Getty şi, ca parte a programului, alesesem o lună înapoi la University of Cincinnati, OH, care e a mea Alma Mater şi unde tot predau, de câte ori sunt chemat şi am ocazia. Am desenat atunci şi schema de plan a întregii gospodării. Prima oară făcusem exerciţiul acesta şapte ani mai devreme, când reacţia de apărare a minţii mele, pentru prima dată complet extrasă din mediul propriu şi inserată pentru un an întreg în alt mediu, complet străin (dovada este că am fost chemat să mă înregistrez fix la Alien Office), a fost aceea de a-şi aminti, exploziv, fiecare detaliu de memorie a copilăriei, cu mirosuri şi gusturi cu tot. De când mi-au dispărut şi părinţii, îmi aduc aminte de cele două case ale bunicilor - cea din Dorobanţu şi cea din Hamcearca - cu o anumită ritmicitate, pentru că înseamnă a-i păstra şi pe ei, ca în crisalidă. Iniţial am propus proiectului Igloo despre Dobrogea un text despre oraşul adolescenţei, Tulcea, dar mi s-a solicitat unul despre arhitectura rurală continentală a Dobrogei. Bine, deci voi face un exerciţiu de amintire - din nou.

Prin urmare, istoria este aşa: Bunicul patern provine din Râşnov, era croitor, ca şi străbunicul. O generaţie mai înainte, după 1977, oierii transilvăneni, care făceau transhumanţa până la mare, au fost îmbiaţi de noile autorităţi româneşti să se stabilească în Dobrogea, unde erau împroprietăriţi. Schimbarea componentei etnice era, evident, scopul acestui proces: în 1875, un recensământ turcesc, citat de P. Popoiu, indică o majoritate tătară şi turcică (55.668 tătari şi 28.681 turci) faţă de 32.887 români (dintr-un total de 227.000 de suflete). În proces, s-a produs şi o modificare a toponimiilor: Deliorman, numele turcesc al comunei, a devenit Dorobanţu. Pădurea nebună din titlu se retrăsese, prin defrişare, ca de pe tot parcursul judeţului. Pământurile cele străvechi ale Hercinicilor se erodaseră, dealuri de calcar golaşe anturau localitatea acum, iar pădurea, în care mergeam cu tata, era de reîntâlnit abia înspre Cârjelari, celălalt sat mai mare. Mai erau două sate în cuprinsul comunei: Canatcalfa, devenită prin românizare Meşteru şi Coimpunari, devenit Fântâna Oilor (pe vremea copilăriei mele, foarte puţină lume folosea numele româneşti ale satelor, aşa încât toponimia veche subzista în uzul lingvistic). Ardealul, ultimul dintre ele, situat peste deal de Dorobanţu înspre General Praporgescu, era complet ruinat încă din timpul copilăriei mele şi deşert: M-am plimbat o dată cu tata prin el. Probabil, acum nu mai există nicio urmă din arhitectura de chirpici a locului.

Referinţele la Ardeal sunt multe prin zonă: Sibioara, Făgăraşu Nou - iar în ce priveşte numele de familie din sat, erau mulţi Râşnoveni, dar şi un Boroş. Legenda familiei pretindea că românizarea se făcea şi prin acest procedeu, de atribuire de nume de familie altele decât cele din Ardeal. Când se duceau să se declare drept cetăţeni, cu complicitatea autorităţilor locale care aveau tot interesul să îi păstreze, spuneau că nu ştiu, sau că nu au nume de familie acolo de unde vin ei. Astfel, primeau ca nume de familie un patronim (Ioan, precum stră-străbunicul), sau numele meseriei (fratele lui a devenit Butnaru, căci se pricepea să facă butoaie - ca şi bunicul meu). De pe partea bunicii paterne, lucrurile stau un pic diferit, deşi e tot o poveste de aclimatizare: străbunicul Dumbravă era de pe lângă Călăraşi, unde, ca şi la Rîşnov, avem încă rude îndepărtate). În sat, a fost notar şi i se spunea, la bătrâneţe, Moş Piaţă, pentru că, nu ştiu cum şi nici tata nu ştia cum, casele noastre, care fuseseră ale lui, ocupaseră, de fapt, o porţiune din locul destinat, printr-un plan de sistematizare din anii treizeci, centrului comunei. Care nu s-a mai făcut. De altfel, localitatea însăşi se mutase de pe fosta vatră a satului, aflată mai spre sud, mai sus de cimitirul actual şi de biserică, dar mai aproape de sursa acviferă a localităţii, care devenea mai jos o derea (pârâu).

Puţine câte ştiu despre istoricul localităţii le ştiu de la tata: ca director al şcolii, i-a revenit sarcina de a scrie monografia comunei Dorobanţu, cândva la începutul anilor şaptezeci. A făcut-o cu mare spirit de răspundere, făcând ceea ce azi numim istorie orală (interviuri cu bătrânii satului), căutând documente (a făcut câteva călătorii la Râşnov, găsind şi casa de obârşie a familiei noastre şi ceva veri de gradul al doilea şi al treilea). Ulterior, a scris şi manualul de geografie al judeţului Tulcea, împreună cu fratele lui, manual după care se preda geografia în clasa a patra până în 1989.

În fine. În ce priveşte topografia localităţii, am spus deja, predomină dealurile. Pe văi s-au dispus străzile satului, care n-a avut niciodată, cred, mai mult de 2.500 de suflete (acum are cam jumătate). Arhitectura caselor este în chip semnificativ locală, de felul celei pe care o găsiţi studiată în Antropologia Dobrogei. Podişul invită la utilizarea calcarului (sau a granitului, în zona Carcaliu-Greci), care se şi foloseşte la temelia caselor şi, mai ales, la gardurile de piatră văruită cu alb, ca şi casele, care, mai întâi, sunt zidite cu chirpici, rareori din cărămidă). Varul se făcea la Vărărie, unde un deal de calcar fusese destinat chiar producţiei de var nestins. Primele lecţii de chimie le-am luat din stingerea varului acestuia, peste care, la sfârşit, se punea şi sineală (un colorant albastru), astfel încât albul rezultat era extrem de alb şi, deci, de reflectant. În plus, vâna albăstruie din var rima şi cu cadrele de lemn ale prispelor sau, rar, a cerdacelor cu traforuri de asemenea din lemn, vopsite în albastru, verde sau gri. Cel mai probabil, acestea erau şi singurele culori de ulei care se găseau în comerţul socialist, adică la cooperativă.

Gospodăria noastră era mare. O estimez, nu am actele la îndemână, la vreo două hectare, din care unul era cu vie şi cartofi, ceva porumb, o mică livadă şi o curte care, probabil, mai înainte fusese destinată căruţei şi cailor. Acum era plină cu salcâmi japonezi, decorativi. Tata a fost toată viaţa obsedat de biologie, pe care o şi preda elevilor din Dorobanţu, şi de flori, mai cu seamă de cactuşi (ca şi de bricolaj, aş adăuga).

Erau două corpuri de case. Cel mai vechi cuprindea atelierul de croitorie al bunicului, unde se desfăşura practic întreaga lor viaţă de familie şi, pornind de la drum înspre curte, o marchiză care răspundea în două camere. Lipite de ele era bucătăria, cu beci dedesubt, cuptorul de pâine şi apoi magaziile şi celelalte anexe gospodăreşti. Un al doilea corp de casă avea şase camere şi era locuit de noi, tata fiind cel mai mic dintre cei doi fraţi, cel care a şi rămas în sat până în 1974, când ne-am mutat la Tulcea, ca să facem şcoli mai bune, spre întristarea definitivă a bunicii, care s-a şi prăpădit la scurt timp. Corpul nostru de casă era mulat pe denivelările terenului colinar, astfel încât trecerea dintr-o cameră în alta presupunea şi urcarea a câte trei trepte. În faţă, aveam un pridvor îmbrăcat în plante agăţătoare, cu o alee bordată de conifere până la poarta noastră, de o parte şi de alta fiind un mic parc cu trandafiri şi lalele. Exista şi un pod, în care, însă, nu m-am suit niciodată. Mă suiam, în schimb, în podul bunicilor. Şi acum simt mirosul de lemn încins, lucruri vechi şi ziare uscate. Era mai tentant pe-acolo, pentru că scara acestui pod era mult mai uşor de urcat şi, oricum, era în vecinătatea gutuiului, al cărui clei de pe scoarţă îl mâncam cu frenezie, spre disperarea mamei. Şi lui îi simt gustul, încă.

Lipit de atelierul de croitorie era şi garajul, căci am avut maşină printre primii din sat, ca şi televizor Rubin (din 1966 ambele), la care am văzut şi îmi amintesc perfect aselenizarea, în 1969. Familia trăia despărţită în cele două componente ale sale, cu ritmuri diferite, dar noi, copiii, nu. Când mă certau părinţii îmi luam, mi se spune, pijamaua de la mamaia şi treceam aleea spre atelierul de croitorie despre care am şi scris, mai demult, un poem, care descrie, mai bine decât o (mai) pot face acum, acel loc.


Dar, pentru viaţa mea din acel sat dobrogean, un loc la fel de important era şcoala, unde tata era director. Cred că şi despre şcoala din Dorobanţu cel mai bine vorbeşte un alt text liric, pe care, de asemenea, vi-l redau mai jos, în încheierea acestei rememorări a locului naşterii şi a mediului său edificat: