Istorioare cu cosiţe

Dacă deja aţi citit primele trei romane ale seriei Andilandi (aici şi aici şi aici), cu siguranţă vă întrebaţi ce se întâmplă cu fiinţele Celuilalt Tărâm atunci când copiii nu trec pe acolo, cum şi cât trăiesc creaturile din Ţinutul Păsării Măiestre, pe cine îndrăgesc sau cu cine se luptă. Din nenumăratele întâmplări ale Celuilalt Tărâm, Sînziana Popescu le-a ales pe cele mai însemnate şi le-a grupat în trei volume. Primul, cel de faţă, numit Istorioare cu cosiţe, include cinci poveşti despre Zânele Celuilalt Tărâm: Povestea Vâlvei care iubea violetele, Cea mai mică Zână din lume creşte mare, De-a Zmeii şi Blajinii, O zi din viaţa unei Doamne şi Sânzienele şi Castelul de Fum din Poiana Vie. Volumul Istorioare cu cosiţe (132 de pagini) poate fi găsit pe Book Depository, Amazon şi în alte librării online din întreaga lume.
 
"Mi-ar fi plăcut să fiu Vâlva Violeta, pe care nimic nu o poate opri să îşi împlinească dorinţa de a fi mai aproape de florile sale preferate. Mi-ar fi plăcut să fiu Zânişoara Onix cea cu puteri magice, căci credinţa în forţele proprii chiar poate învinge orice demoni, de oriunde ar veni ei. Sunt în dificultate, căci le iubesc la fel pe Zmeoaica Zara şi pe Blajina Maya, iar povestea lor mi s-a părut cea mai emoţionantă, căci vorbeşte despre prietenia de dincolo de timp şi graniţe. Gândul meu secret e că aş fi vrut să fiu o Sânziană căreia dansul îi vindecă orice durere şi care are misia grea de a păstra magia în lumea aceasta. Sunt bucuroasă că Sînziana noastră există şi scrie poveşti frumoase şi cu tâlc, pe care le vor iubi nu doar piticii, ci şi părinţii lor." (Virginia Costeschi, BookMag.eu)  
Pe meleagurile noastre, o vorbă din bătrâni spune că prieteniile trainice se leagă cel mai uşor în copilărie. Când eşti mititel, e simplu. De-ţi place de cineva, este de-ajuns să-l întrebi dacă vrea să-ţi devină prieten. Apoi acesta răspunde "da" şi gata. Problema este ca şi rezolvată.
 
Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Zmeoaica Zara. Însă istorioara ei a fost consemnată în Cartea Poveştilor din Tărâmul lui Andilandi nu numai din pricina unei astfel de prietenii legate încă din fragedă pruncie, ci şi pentru că prietenia Zarei cu Maya a fost una cu totul specială. De ce anume? Ei bine, pentru că Maya nu era tot o Zmeoaică, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, ci era din neamul Rohmanilor, adică al Blajinilor. Ceea ce era mai mult decât neobişnuit, ştiu. Şi pot spune, fără exagerare, că o prietenie ca a lor nu cred că se mai pomenise până atunci în Celălalt Tărâm.
 
Totul a început când ele erau foarte mici. Altminteri nu cred că ar fi fost cu putinţă o astfel de apropiere. Pentru Maya n-ar fi fost o problemă să se împrietenească cu oricine şi mai încolo, doar Blajinii erau crescuţi cu multă răbdare, aşa că deveneau în timp blânzi şi prietenoşi. Însă, în cazul Zarei, prietenia cu o Blajină n-ar fi fost posibilă decât în fragedă pruncie. Adică în vremurile liniştite ale copilăriei Zmeilor. Vremuri în care toţi puii acestor războinici de temut sunt lăsaţi să zburde liberi, desculţi şi cu părul vâlvoi pe te miri unde.
 
Povestea Zmeoaicei Zara începe într-o astfel de zi cu soare. O zi în care Zara o zbughise din palatul în care locuia încă de dimineaţă, pe când toţi adulţii dormeau duşi, şi începuse să alerge fără ţintă pe câmpiile de la graniţă. Câmpiile se învecinau pe de o parte cu Regatul Căpcânilor, iar pe de alta cu Grădina Blajinilor. Aşa că nu a fost lucru de mirare ca după o alergătură zdravănă Zara să o zărească pe Blajină numai la o aruncătură de băţ de dânsa.
 
Maya stătea cu spatele la ea şi culegea flori. Iar părul lung, negru şi mătăsos al Blajinei i se păru Zarei de-a dreptul magnific. La vederea lui îi luciră ochii de parcă ar fi descoperit o nestemată nouă sau un măr aurit, aşa cum i se mai întâmpla să afle pe acasă. Şi Zara avea pe atunci un păr foarte bogat, care îi cădea pe umeri de parcă ar fi fost o coamă de leu, dar fata care stătea acum înaintea ei i se păru tare diferită, deci interesantă. Astfel că, mai mult de curiozitate, Zmeoaica se apropie tiptil de Blajină. Apoi, când ajunse chiar în spatele acesteia, se strâmbă cât putu de tare.
 
Maya se întoarse şi îi zâmbi. Iar Maya avea un zâmbet atât de frumos, încât era de-a dreptul molipsitor. Aşa că Zara zâmbi şi ea, deşi nu era obişnuită să surâdă prea des.
- Voiai să mă sperii?
- Îhî.
- Îmi pare rău, dar n-ai reuşit, chicoti Maya.
 
Apoi Blajina continuă să culeagă flori, dar şi să o studieze pe "agresoare" cu coada ochiului. Zara era uluită. Bănuia că "ţinta" nu era din acelaşi neam cu ea, doar aceasta avea ochii blânzi, iar părul negru era prea mătăsos pentru un păr de Zmeoaică. Însă Zara se mira mai ales că dăduse peste cineva pe care ea nu îl putea speria.
 
Căci dintr-o anume cauză, pe care Zara era prea mică pentru a o înţelege încă pe deplin, toate creaturile se temeau de cei din neamul zmeiesc. Toate, mai puţin aceasta, care îi stătea înainte.
- Nu eşti Zmeoaică, nu-i aşa?
- Nu, încuviinţă Maya.
- Atunci ce eşti?
- Ghici! o provocă Blajina şi îi zâmbi iar.
 
Zmeoaica era cât pe ce să surâdă şi ea, dar se abţinu. Apoi, în loc să ghicească, se grăbi să găsească răspuns la problema care o nedumerea.
- Şi... nu ţi-e frică de mine?
- De ce mi-ar fi frică de o fetiţă frumoasă? întrebă Maya, uimită la rândul ei.
 
Zara se fâstâci, căci nu prea i se făceau complimente. Ştia că e frumoasă şi sălbatică, dar aşa fusese şi în zilele trecute când ajungea aici şi jivinele o luau la goană de lângă dânsa.
- Eşti curajoasă, recunoscu Zara.
 
Şi dacă vă închipuiţi că aşa o vorbă ar fi puţin lucru pentru un Zmeu, atunci nu îi cunoaşteţi.
- Mulţumesc, zise Maya. Mă bucur că mă găseşti curajoasă. Mama ar zice că sunt nechibzuită.
- De ce?
- Tot timpul îmi atrage atenţia că fraţii mei mai mari nu vin aici şi că s-ar cuveni ca şi eu să le urmez exemplul.
- Nu pricep, mărturisi Zara.
- N-am voie să vin aici din pricina Zmeilor, fireşte.
 
Zara dădu de îndată din cap a încuviinţare, deşi era departe de a pricepe raţionamentul interlocutoarei. "Dacă se teme de Zmei, atunci de ce nu se teme şi de mine?" îşi spuse Zara în sinea ei.
 
Maya însă nu bănuia cu cine avea de-a face. Şi se simţea în largul ei alături de noua sa cunoştinţă, aşa că nu se opri din trăncăneală.
- Eh, dar eu ştiu că graniţa e sigură în timpul zilei, când până şi Zmeii care o păzesc dorm de-a împicioarelea.
- Asta cam aşa e, se grăbi să o aprobe Zara, Zmeii sunt activi seara, iar ziua obişnuiesc să doarmă până târziu, spre prânz.
 
Apoi, după ce o privi pe Maya cu admiraţie, Zara decretă:
- Eşti şi deşteaptă. Spune-mi din ce neam faci parte. Eşti Rusalcă?
- Nu. Mai încearcă.
- Eşti o Doamnă din orice altă castă? insistă ezitant Zara.
- Doamnele nu se tem de Zmei, cel puţin aşa mi-a spus mama.
- Mda... aprobă surprinzător de împăciuitoare Zara. Poate doar de cei mari.
 
Maya fu de îndată de acord cu spusele Zarei, căci până şi ea era de părere că "Zmeii mari" erau înspăimântători.
- Atunci ştiu, spuse Zara, încântată de joc. Eşti o Fată a Pădurii!
- Nu, râse Maya în hohote. Fetele Pădurii au părul albastru şi plâng întruna.
- Aşa e, se strâmbă dezaprobator Zmeoaica, sunt plângăcioase. Pe când tu eşti zâmbitoare.
 
Zara stătu în cumpănă preţ de câteva clipe, apoi îşi luă inima în dinţi şi întrebă.
- Vrei să fim prietene?
- Desigur, răspunse Maya întinzându-i de îndată mâna. Pe mine mă cheamă Maya. Pe tine?
- Zara.
- Za-ra, murmură Maya încântată la culme. Ce nume neobişnuit şi frumos!
- Şi numele tău e frumos... şi neobişnuit... se bâlbâi Zmeoaica.
- Iar rochia ta e fantastică! adăugă cu mult entuziasm Maya.
 
Zmeoaica se înroşi până în vârful urechilor. Nu voia să-i spună Mayei că ea purta, de fapt, o cămaşă de noapte. Până la urmă, pijamaua ei, cusută cu fir aurit, era de o sută de ori mai frumoasă decât aşa-zisa rochie a Blajinei, croită parcă dintr-o pânză de sac.
- Mulţumesc! Dar tot nu mi-ai spus din ce neam eşti.
 
Zara voia să abată vorba de la problema spinoasă a rochiilor, însă dădu de altă dandana.
- Îţi spun dacă îmi spui şi tu ce eşti, veni pe dată răspunsul Blajinei.
 
Fetele bătură palma. După care vorbiră aproape în acelaşi timp.
- Sunt Zmeoaică.
- Sunt Blajină.
 
Acum veni rândul Mayei să se zgâiască. Căci îi era tare greu să creadă că dăduse peste o Zmeoaică. Fraţii mai mari o avertizaseră că toţi Zmeii sunt frumoşi înainte să fie trimişi la şcoală, însă faptul că puteau fi chiar atât de arătoşi i se părea de neînchipuit.
- Şi ţie... nu-ţi place să dormi dimineaţa? piui după o vreme Maya.
- Mama şi tata nu prea au timp de mine, răspunse Zara. Se ocupă mai mult de educaţia surorilor mele mai mari, care merg la şcoală.
- Aha, spuse Blajina, cu glas timid.
- Eu pot să fac ce vreau. Mănânc ce doresc, apoi mă culc şi mă trezesc tot când am chef.
 
Blajina dădea din cap a aprobare, însă continua să o privească pe Zmeoaică într-un fel care parcă spunea că nu îi venea să creadă. Iar Zara simţi asta, aşa că se grăbi să îşi întărească spusele.
- Să ştii că nu mint, chiar sunt Zmeoaică!
- Te cred, te cred, doar că nu prea aduci a Zmeoaică, murmură Maya.
- Zmeii care nu merg încă la şcoală arată diferit de ceilalţi, se grăbi să îi explice Zara. Suntem mai plăpânzi şi mai chipeşi decât părinţii ori fraţii noştri mai mari, însă suntem mai puţin pricepuţi în mânuirea armelor decât dânşii, adăugă Zmeoaica de parcă s-ar fi ruşinat din pricina aceasta.
 
Maya aprobă. Deşi nu prea înţelegea de ce Zmeii se schimbă atât de mult pe măsură ce cresc. Nici ea, nici Zara nu aveau habar că la Şcoala Zmeilor se întâmplau multe grozăvii. În primul rând, băieţii erau raşi pe cap, iar fetele erau tunse scurt - indiferent de cât de frumos ori de cât de bogat le era părul. Apoi puii Zmeilor erau învăţaţi să lupte, motiv pentru care, aşa cum e şi firesc, îşi făceau rost de o sumedenie de cicatrici. După aceea, pe zi ce trecea, trăsăturile elevilor se înăspreau, le creşteau căpăţânile, iar privirile le deveneau tot mai întunecate. Căci asta era, de fapt, Şcoala Zmeilor: un loc în care copiii uitau să zâmbească şi nu învăţau niciodată cum să îşi facă prieteni.
 
Fetele însă n-aveau habar de toate acestea, iar atunci nici nu îşi bătură prea tare capul să afle din ce pricină nu se înţelegeau neamurile lor. Până la urmă ele se plăceau, iar asta era tot ce conta.
 
Astfel, trecând peste stânjeneala primelor clipe de după prezentare, Maya şi Zara îşi zâmbiră din nou. De data aceasta însă complice.
- Mă bucur să văd că nici acum n-o iei la goană, vorbi Zara, cu un aer poznaş.
- După cum îţi spuneam, îi răspunse Maya chicotind, nu am de ce să fug de o fetiţă frumoasă.
- Aşadar... rămânem... prietene?
- De bună seamă.
- Putem fi chiar surori de cruce, continuă cu entuziasm Zara.
- Trebuie să ne tăiem pentru asta? se interesă Maya, puţin îngrijorată.
- Doar ne înţepăm.
 
Fetele îşi zâmbiră. Apoi se înţepară în degetele mari ale mâinilor drepte şi le lipiră făcând schimb de sânge. Ritualul i se păru Mayei cam dur, aşa că la sfârşitul acestuia o îmbrăţişă pe Zara. Iar Zmeoaica găsi îmbrăţişarea Blajinei destul de ciudată. Dar, deşi erau tare diferite, cele două fetiţe erau nespus de mulţumite de faptul că se întâlniseră.
 
Pe Zmeoaică însă o frământa ceva, aşa că îi spuse Blajinei la plecare:
- Propun ca prietenia noastră să fie şi marele nostru secret.
 
De fapt, Zmeoaica nu voia să-i mărturisească noii ei prietene, dar dacă în familia ei s-ar fi aflat cu cine se împrietenise, părinţii i-ar fi dat o chelfăneală zdravănă, iar surorile ei mai mari ar fi râs de ea o vară întreagă. Doar până şi Zara, cât era ea de mică, aflase că ai ei îi credeau pe Blajini proşti sadea şi că numele de Rohman era printre Zmei unul de ocară.
- De acord, se grăbi să aprobe Maya, căci nici în cazul ei lucrurile nu stăteau cu mult diferit. Atâta doar că Blajinii nu îşi bruscau copiii. Însă, dacă părinţii ei ar fi aflat ce se întâmpla, cu siguranţă n-ar fi lăsat-o să lege prietenie cu o Zmeoaică. Unde se mai pomenise până atunci ca mielul să-i fie prieten lupului?
 
În ciuda acestor oprelişti, prietenia celor două fetiţe părea să înflorească. În fiecare zi se întâlneau în locul în care se zăriseră întâia oară şi se jucau fericite până când apunea soarele. Fiecare dintre fete era curioasă să afle obiceiurile copiilor din celălalt neam. Uneori, îşi prezentau una alteia jucăriile. Zara îşi aducea păpuşile de porţelan, cu haine aurite şi păr veritabil de Zână, iar Maya cele din cârpă, îmbrăcate în ii mici, făcute de mama ei. Alteori, îşi făceau cadouri. Zmeoaica îi dădea Mayei zaharicale zmeieşti, iar Blajina îi aducea Zarei miere. Căci Zara era înnebunită după mierea Blajinilor, numită printre Zmei şi "aurul dulce", întrucât era extrem de greu de procurat.
 
Într-o zi, chiar inventaseră un joc numai al lor, numit de-a Zmeii şi Blajinii. Şi deşi jocul era unul cât se poate de simplu - doar fugeau una după alta, se prindeau, apoi inversau rolurile şi o luau de la capăt - lor li se părea fără asemănare. Astfel, orice ar fi făcut, fetele păreau să se înţeleagă de minune. Deveniseră de nedespărţit!
 
Chiar şi când dădeau de necaz, stăteau una lângă alta. De pildă, odată, după o alergătură zdravănă în timpul jocului lor favorit, se întâmplă să le iasă în cale un pui de Căpcân. Maya nu mai putea de oboseală, gâfâia. Aşa că atunci când Căpcânul o împinse căzu fără să mai crâcnească. Însă Zara sări de îndată în apărarea prietenei sale. Şi prin nişte mişcări de luptă pe care Zmeii le deprindeau încă de când începeau să meargă, îşi dezarmă adversarul şi îl puse pe fugă.
 
Altă dată fu rândul Mayei să-şi ajute prietena. Iar asta se întâmpla în primele zile de şcoală ale Zarei, când Zmeoaica nu se descurca de minune cu scrisul, cititul sau socotitul.
 
Iar atunci când nu prea ştiai, la Şcoala Zmeilor o cam luai pe coajă!
- Acum am scris bine cifrele?
 
Glasul Zarei tremura, deşi nu voia să o arate, iar mâinile ei erau pline de lovituri lăsate de rigla învăţătoarei. Însă Maya îi răspunse cu blândeţe.
- Nu, iar le-ai scris invers. Dar sunt încredinţată că în curând le vei veni de hac.
- E tare greu, răbufni Zara, pentru că numai aici putea să o facă.
- Nici vorbă, e uşor, o încurajă Maya. Gândeşte-te numai la ce ţi-am mai spus: cifra şase îşi ţine "burta" spre mâna ta dreaptă, în timp ce nouă întoarce mereu "capul" spre mâna ta stângă.
- Şase, burta spre dreapta, nouă, capul spre stânga... murmură Zara ca pentru sine.
- Nu trebuie decât să îţi ţii mintea deschisă.
- Da, adică să mă concentrez.
 
Maya nu prea pricepea ce înseamnă "concentrarea" de care tot pomenea Zara. Pentru ea, acumularea de informaţii era ceva firesc, natural, jucăuş. Cum Blajinii trăiau în armonie cu lumea din jurul lor, şi aveau mereu mintea deschisă, învăţau la fel de uşor cum respirau. Un Zmeu însă nu putea înţelege aşa ceva. Pentru ei lumea exista doar pentru a fi înrobită. Şi ca să o cucerească, luptând împotrivă-i, Zmeii învăţaseră că pentru a obţine ceea ce doreau erau nevoiţi să se concentreze şi să facă eforturi uriaşe.
- Am văzut că la scris ai făcut progrese, o încurajă Maya.
 
Apoi îi arătă Zmeoaicei corectura ultimei dictări pe care i-o dăduse.
- Chiar crezi asta?
- De bună seamă, o asigură Blajina, ştiind cât de mult valora pentru Zmeoaică fiecare cuvânt de încurajare. Uite, nu mai încurci "căciulile" literelor "ă" şi "â".
- M-am prins cum vine treaba, zâmbi Zara, admirându-şi cu încântare "opera".
- Acum ai înţeles că "ă" are drept căciulă o gură zâmbitoare, în timp ce litera "â" ţine pe creştet un acoperiş de casă.
- Mda, cam aşa...
- Ei bine, tot "aşa" va trebui să te lupţi şi cu cifrele.
 
Maya nu înţelegea de ce trebuie să te lupţi cu ceva pentru a-l cuceri, când puteai foarte bine să-l îmblânzeşti, dar observase că Zara reacţiona mai bine la astfel de îndemnuri războinice, aşa că i le repeta şi ea mai des. Şi Zmeoaica îi era pe deplin recunoscătoare. Pentru că îi era limpede până şi ei că mulţumită Mayei făcea progrese. Iar progresele Zarei fură în curând remarcate şi la şcoală, unde din această pricină ajunsese să o încaseze mult mai rar decât înainte.
 
Însă timpul trecea şi fetele creşteau şi se schimbau. După numai un an, începuseră să deprindă din ce în ce mai multe din felul de a fi şi, mai ales, din felul de a gândi al neamurilor din care făceau parte. Maya se înălţase şi devenise mai firavă, iar Zara ajunsese mai vânjoasă şi mai puternică. Blajina purta rochii simple, era desculţă şi pentru că nu îşi tăiase părul acesta îi ajungea până la genunchi, în timp ce Zara obişnuia să poarte un costum din zale, iar părul îi fusese retezat până la baza urechii încă din prima zi de şcoală.
 
Faptul că arătau diferit nu le afecta în vreun fel prietenia. Dimpotrivă. Se părea că fiecare dintre ele îşi admira prietena. Odată, Zara nu îşi tăiase părul la timp, ci şi-l prinsese cu agrafe la ceafă, numai ca să îi semene Mayei, iar Blajina se apucase să-şi croiască de una singură un costum din solzi de peşte, numai ca să aibă şi ea zale, aşa cum avea Zara. Căci fetele, de acum prietene la cataramă, îndrăgeau nespus înfăţişarea celeilalte.
 
Nu acelaşi lucru se putea spune însă despre felul în care ajunseseră să gândească. Astfel că nu trecu mult şi fetele începură să aibă păreri diferite despre prea multe lucruri. Uneori, se certau şi se împăcau repede. Aşa cum mai fac de regulă prietenii. Însă, într-o anumită zi, se certară atât de tare încât nu îşi mai vorbiră timp de o săptămână.
 
În acea zi, Maya ţinuse morţiş să afle părerea Zarei despre sclavi. Astfel că după multe insistenţe, Zmeoaica îi răspunse sincer:
- Da, cred că unele neamuri sunt născute să le servească pe altele.
- Cum poţi spune aşa ceva? se minună Maya.
- Nu suntem toţi egali.
- Ba suntem, în ochii Domnului suntem toţi egali! ripostă Maya.
- Poate ne naştem egali, adăugă Zara după o clipă de ezitare, dar eu cred că unii devin mai buni, în timp ce alţii nu reuşesc să o facă.
 
Zara văzu ce efect avură vorbele ei asupra Mayei, însă nu regreta nimic din ce grăise.
Până la urmă, aceasta era părerea ei. Aşa i se explicase la şcoală că trebuie să gândească un Zmeu, iar ea asta făcea. În plus, mulţumită prieteniei cu Blajina, Zara învăţase să spună mereu adevărul. Adică nu prea ştia să mintă, aşa cum ştim că obişnuiesc să facă Zmeii. Asta făcuse şi acum: spusese adevărul. Şi nici nu simţea nevoia să se scuze pentru asta.
 
Maya însă nu aprecie deloc ceea ce auzi, aşa că îi răspunse Zmeoaicei cu la fel de multă convingere.
- Chiar dacă ar fi aşa cum spui tu, că în timp unii ajung mai breji decât alţii, eu cred că toate fiinţele au dreptul la libertate.
- Până şi Vrăjitoarele? o provocă Zara.
- Până şi ele...
- Ştiu că nu le placi.
- Nu le plac, dar cred că şi ele au dreptul să fie libere.
 
Zara îşi dădu ochii peste cap. Uneori i se părea că generozitatea Blajinei era fără margini. Şi că părea să îi anuleze instinctul de conservare. Aşa că îi răspunse Mayei cu ironie.
- De bună seamă. Şi Vrăjitoarele, şi Spiriduşii, şi Zburătorii au dreptul să fie liberi şi să vă facă rău de dimineaţa până seara...
- Ne putem apăra.
 
Zara nu se putu abţine şi pufni cu dispreţ.
- Sigur. Parcă şi ştiţi voi, Blajini, cum să vă apăraţi. Dacă n-ar fi fost albinele să vă păzească grădina, aţi fi dispărut de mult ca specie.
- Şi de ce crezi tu că ne apără albinele?
- Pentru că le curăţaţi zilnic stupii?
 
Mayei nu îi plăcu deloc felul zeflemitor în care îi vorbise Zmeoaica, aşa că îşi strânse pumnii şi îi răspunse cu seriozitate.
- Pentru că noi ştim să iubim. Pentru că avem grijă de albine aşa cum nimeni altcineva nu o poate face. Poate din cauza asta ele consideră că merităm să supravieţuim ca specie.
 
Zmeoaicei i se păru că se îngroaşă gluma, dar, cum nu îi stătea în fire să abandoneze o dispută, continuă.
- Dar Căpcânii?
- Şi ei merită să fie liberi, veni pe nerăsuflate răspunsul Mayei.
- Zău? Adică pot să fie şi ei liberi, ca să facă oricând vor ei salam din toate rudele tale?
 
Blajinei aproape că îi dădură lacrimile.
- Cum poţi vorbi aşa?
 
Zara se ridică în picioare şi îşi puse mâinile la spate. Apoi o privi ţintă pe Maya şi îi zise un lucru pe care îl auzise de atâtea ori la şcoală încât ajunsese să creadă că ar fi adevărat.
- Zmeii sunt un neam aparte. De aceea au dreptul să ia în robie pe oricine doresc.
- Chiar şi pe Blajini?
 
Între timp, Blajina se ridicase şi ea în picioare şi acum o privea pe Zmeoaică drept în ochi.
 
Maya dorea ca Zara să se uite la ea când îi va răspunde. Însă Zmeoaica tăcu şi îi evită privirea. Zara ştia că din pricina albinelor Blajinii cădeau foarte rar în ghearele Zmeilor. Dar se mai întâmpla. Tocmai învăţase despre asemenea capturi la Istoria Zmeilor, însă nu o lăsă inima să îi spună toate acestea Mayei.
 
Simţea că întrecuse măsura, aşa că aşteptă ca Blajina să se liniştească. Dar Maya nu se linişti. Strânse şi mai tare din pumni, apoi o luă la goană de lângă Zmeoaică plângând în hohote.
 
Dacă ar fi fugit după Blajină, Zara ar fi ajuns-o din urmă în câteva clipe. Însă n-ar fi ştiut ce să îi spună. Aşa că o lăsă să plece.
 
Apoi, de la prima lor ceartă serioasă se scurse mai bine de o săptămână. O săptămână în care Zmeoaica se duse zi de zi la locul lor de întâlnire şi îl găsi pustiu, căci Blajina nu mai venea să o vadă. Însă Zarei îi lipsea atât de mult Maya, încât pe măsură ce zilele treceau se gândea tot mai mult la prietena ei. Şi, desigur, la posibilitatea ca aceasta să fi avut, totuşi, niţică dreptate. Astfel că după multe chinuri în care învârti problema pe toate feţele, Zara ajunse la concluzia că dacă dorea ca prietenia ei cu Blajina să nu se sfârşească acolo, trebuia să facă ceva.
 
Şi atunci Zara încercă ceva nemaiîntâlnit. Îşi luă inima în dinţi şi, după ce trecu graniţa dintre regate, intră de una singură în Grădina Blajinilor ca să o caute pe Maya.
 
De cum păşi acolo fu luată de îndată în primire de Blajini şi de albine. Blajinii se grupaseră în faţa ei ţinându-şi toiegele în poziţie de apărare, iar albinele îi zumzăiau cu miile pe la urechi.
 
Unul dintre Blajinii mai în vârstă îşi făcu loc printre luptători şi îi spuse cu blândeţe:
- Nu te teme copilă, nimeni nu îţi va face rău. Spune-ne doar ce cauţi aici.
- Vi se pare că mă tem? răspunse cu trufie Zara.
 
În numai câteva clipe regretă ceea ce spusese pentru că albinele se apropiară atât de tare de faţa ei, încât aproape că le putea simţi răsuflările. Şi Zara ştia ce pot face albinele din faţa şi trupul unui Zmeu. Aşa că se gândi să le vorbească mai respectuos Blajinilor. Mai ales că, oricât de curajoasă ar fi fost ea, se simţea în minoritate.
- Poate n-ai aflat, dar Zmeii nu au voie să pătrundă în Grădina Blajinilor, spuse un alt Blajin.
- Am aflat, dar n-am venit aici ca să lupt, le spuse Zmeoaica zâmbind. Dacă aş fi făcut-o, deja aţi fi fost una cu pământul.
 
După astfel de vorbe tăioase poate că orice Zmeu ar fi încasat-o. Chiar dacă ar fi doborât Blajinii, albinele tot l-ar fi înţepat zdravăn, alungându-l afară din grădină. Această copilă însă li se păru Blajinilor tare neobişnuită. Arăta ca un Zmeu, dar spunea răspicat ce gândeşte, întocmai ca un Blajin. Vorbea tăios ca Zmeii, dar zâmbea ca Rohmanii.
 
Aşa că Blajinii se priviră între ei intrigaţi. Apoi bătrânul luă iar cuvântul.
- Atunci spune-ne ce cauţi pe meleagurile acestea, o îndemnă bunicul Blajin.
- Îmi caut sora de cruce, răspunse Zara.
 
Blajinii o priviră pe Zara cu ochii cât cepele. Nu ştiau ce să-i răspundă, pentru că nu mai pomeniseră de când erau ei pe lume o asemenea grozăvie. Cine mai văzuse ca o Zmeoaică să fie soră de cruce cu o Blajină? Astfel că Blajinii tăcură încurcaţi.
 
Tocmai atunci însă, de undeva din spate, se auzi glasul emoţionat al Mayei.
- De ce o cauţi?
- Am venit să îi spun că îmi pare rău, zise Zara.
 
Blajinii se dădură la o parte şi prin culoarul astfel format Maya înaintă spre prietena ei.
- Şi de ce îţi pare rău?
- Îmi pare rău pentru ce i-am spus ultima oară, vorbi Zmeoaica. Mai ales că m-am tot gândit şi nu cred că aveam întru totul dreptate.
- Deci nu mai crezi că Zmeii sunt un neam aparte?
- Ba da, răspunse Zara, dar cred că şi Blajinii sunt deosebiţi. Şi mai cred că Blajinii nu merită să intre în robie.
 
Adunarea amuţise din pricina surprizei, însă Maya zâmbi cu gura până la urechi. Şi aproape că îi dăduseră lacrimile de atâta bucurie.
- Nici Vrăjitoarele, Spiriduşii, Zburătorii sau Căpcânii nu merită să fie sclavi? insistă Maya.
- Nu, răspunse Zara făcându-i cu ochiul. Dar dacă te atacă, îi poţi învinge în luptă dreaptă.
 
Apoi fetele se îmbrăţişară, iar Zmeoaica fu lăsată să plece nevătămată din Grădina Blajinilor.
 
După acea întâmplare, aşa cum era de aşteptat, lucrurile începură să se complice niţel. Zmeoaica şi Blajina au continuat să fie prietene, însă nu se mai vedeau atât de des ca înainte. Pe de o parte, pentru că părinţii Mayei erau îngrijoraţi din pricina prieteniei fetelor. Aşa că o rugaseră să nu mai meargă zilnic la graniţă. O atenţionară că de acum crescuse, că era o domnişoară, deci putea fi o pradă uşoară pentru un alt Zmeu matinal aflat întâmplător prin zonă. Pe de altă parte, fetele se vedeau de acum mai rar şi fiindcă Zara era din ce în ce mai ocupată cu şcoala, care o solicita într-un asemenea hal încât o adusese aproape de pragul epuizării.
 
Cu toate acestea, cele două prietene continuară să se întâlnească la graniţă măcar o dată la două săptămâni. Iar atunci când nu se vedeau, îşi scriau. Scrisorile erau expediate prin Licurici, pe care Zara îi cumpărase cu dulciuri. Şi, cu toate că Licuricii deveneau ceva mai agitaţi din pricina excesului de zahăr, se pare că reuşeau totuşi să ducă scrisorile fetelor dintr-o parte într-alta.
 
Astfel, pe măsură ce timpul trecea, prietenia Blajinei Maya cu Zmeoaica Zara îşi urma cursul firesc. Fetele vorbeau sau îşi scriau acum despre lucruri mai însemnate. De pildă, îşi scriau despre băieţii pe care îi plăceau ori îşi făceau planuri de măritiş. Maya îi povestea Zarei că Blajinele se măritau de tinere şi aveau mulţi copii pe care îi îndrăgeau nespus, în timp ce Zmeoaica îi dădea detalii despre obiceiurile neamului ei. Aşa află Blajina că Zmeoaicele nobile, asemenea Zarei, când ajungeau la vârsta majoratului aveau două opţiuni. Ori deveneau civile, se măritau şi ţineau gospodăria, putând ocupa uneori şi slujbe însemnate la curtea Craiului Zmeilor - de pildă cea de chelăreasă ori de doică a progeniturilor regale. Sau puteau opta şi pentru o carieră militară, intrând astfel în renumita armată a Zmeilor.
 
Zara nu îi spusese direct Mayei ce voia să facă, dar Blajina o cunoştea suficient de bine încât să ştie că Zmeoaica îşi dorea o carieră militară. În plus, scrisorile Zarei erau pline de descrieri detaliate referitoare la orele de luptă sau la buzduganul pe care îl primise în dar de la tatăl ei. E drept că îi mai scria Mayei şi despre "dovleci", cum îi poreclise ea pe puţinii băieţi care îndrăzniseră să o curteze, dar o făcea doar ca să se amuze pe seama lor. Astfel că viitorul Zarei părea pecetluit.
 
Maya în schimb, fiind o fire mai sensibilă, îi vorbea Zarei numai despre marea ei dragoste pentru un băiat numit Andrei. Şi îi trimitea Zmeoaicei copii după scrisorile de dragoste primite de la acesta sau portrete făcute de ea în cărbune băiatului în cauză.
 
Apoi, după o vreme Blajina îşi anunţă nunta. Zara nu prea ştia ce sfaturi dă îi dea Mayei în legătură cu problema măritişului - mai ales că pe ea n-o interesa deloc subiectul, dar încercă să o încurajeze în felul ei abrupt. Îi transmise prin Licurici, chiar în ajunul ceremoniei, că dacă mirele nu se poartă frumos cu ea să îi transmită, iar ea îi va trage o bătaie zdravănă.
 
Când citi scrisoarea cu pricina, Maya zâmbi. Apoi o aşeză frumos în raft alături de celelalte, nebănuind că aceea va fi şi ultima scrisoare pe care avea să o primească de la Zmeoaică. Apoi Blajina se mărită şi, aşa cum se întâmplă cu femeile măritate, viaţa ei se schimbă într-atât încât nu mai avu timp nici de întâlniri, nici de epistole. Iar Zara, la rândul ei, încetă să-i mai scrie.
 
Aşa trecură câteva luni bune în care fetele nu mai luară deloc legătura una cu alta. Şi Maya începu să îşi facă griji. Că ea nu avea timp de scrisori era limpede, doar era femeie la căsuţa ei, dar de ce nu o mai căuta Zara îi era greu să înţeleagă.
 
O vreme Blajina încercă să-i scrie, atunci când îi mai rămânea câte un mic răgaz între treburile zilnice. Însă, cum Licuricii nu erau mari amatori de miere, Maya nu avea prin cine să îi trimită Zarei scrisorile. De vreo câteva ori i le lăsase la locul lor de întâlnire, la graniţă. Dar scrisorile se adunară stivă, fără să fie ridicate de cineva. Aşa că Maya încetă să i le mai lase acolo. La început îşi făcu griji, gândindu-se că poate Zarei i se întâmplase ceva rău. Chiar plânse de vreo câteva ori, fiind aproape încredinţată că Zmeoaica murise.
 
Însă, după o vreme, odată cu naşterea primului ei copil, Maya ajunse să se gândească tot mai rar la prietena ei. Apoi şi mai rar, până când, la un moment dat, o rătăci printre gânduri. Căci aşa se întâmplă cu ochii care nu se văd multă vreme, se uită.
 
Maya nu ştia, dar Zara încetase să îi mai scrie sau să o mai caute din pricină că părinţii Zmeoaicei descoperiseră şi ei ciudata amiciţie a fetelor. Aşa că după ce îi dăduseră Zarei o mamă de bătaie zdravănă şi îi arseseră toate scrisorile de la Blajină, îi interziseră categoric să îi mai scrie Mayei, pe motiv că o asemenea prietenie nu face altceva decât să o prostească. Şi Zara nu prea avu încotro, aşa că le dădu ascultare. Apoi, în scurtă vreme, intră şi în armata Zmeilor, deci nu mai avu deloc timp să scrie scrisori ori să umble creanga.
 
Zmeoaica Zara deveni în scurt timp un militar destoinic. Luptă în două dintre războaiele purtate împotriva Căpcânilor şi o dată pe lună îi venea rândul să participe împreună cu plutonul din care făcea parte la vânătorile Zmeilor. După cum e ştiut, Zmeii obişnuiesc să vâneze fazani, porci mistreţi sau cerbi pentru că ei se hrănesc mai mult cu carne. Alteori însă porneau să vâneze sclavi. Adică dădeau iama prin aşezările altor neamuri şi se întorceau de acolo cu tot felul de prizonieri pe care îi foloseau ca mână de lucru. Şi, desigur, dacă se întâmpla ca robii să nu fie destul de rezistenţi fizic, erau legaţi fedeleş şi puşi să atârne cu capul în jos de crengile merilor de aur din livezile zmeieşti. Loc în care nefericiţii erau lăsaţi să moară lent şi chinuitor.
 
Astfel, cum vieţile celor două fete porniseră pe căi atât de diferite, era greu de crezut că aveau să se mai întâlnească vreodată. Cu toate acestea, prietenia Zmeoaicei şi a Blajinei era departe de a lua sfârşit. Ba chiar urma să fie pusă în curând la grea încercare.
 
Aşa se face că într-o zi ca oricare alta fetele se întâlniră iar. Însă, aşa cum era de aşteptat, nu se recunoscură din prima clipă. În primul rând, pentru că Maya fusese prinsă de unul dintre Zmeii din plutonul Zarei şi înainta acum pe jos, cu lanţuri la picioare, alături de ceilalţi robi, iar Zara avansa călare. Deci o privea pe Blajină din spate. Unde mai pui că fetele se schimbaseră mult în ultimii ani de când nu se mai văzuseră.
 
Maya era acum o mamă Blajină respectabilă, nespus de frumoasă şi de grijulie cu puii ei. În timp ce Zara ajunsese vânjoasă şi foarte puternică, cu un trup atât de frumos sculptat încât dacă voiai putea studia anatomia Zmeilor pe el. Însă Zmeoaica mai avea şi pielea plină de cicatrici, iar faţa i se umpluse de riduri adânci şi nefireşti pentru vârsta ei, motiv pentru care camarazii ei de arme o porecliseră Zbârcea.
 
Astfel că atunci când Zmeii începură să vorbească, Mayei nici prin gând nu îi trecu că Zara era aşa de aproape de dânsa. Mai ales că gândurile îi erau numai la copiii pe care îi lăsase acasă şi care, după câte se părea, urmau să crească fără mamă. Aproape că nici nu îi auzea pe Zmei cum trăncăneau. Vorbele lor îi treceau Mayei pe la urechi de parcă nici n-ar fi fost. Asta până la un moment dat, momentul în care Zara începu să vorbească.
- Eu continui să cred că treaba asta cu sclavii e o prostie, rostise atunci Zmeoaica.
 
Şi deşi glasul i se îngroşase puţin din pricina tutunului pe care îl fuma zilnic, Maya tresări.
 
"Să fi fost oare cu putinţă?" îşi spuse Blajina în sinea ei. Oare cea care vorbea să fi fost chiar prietena ei de mult pierdută?
- Aşa eşti tu miloasă, o tachină pe Zmeoaică un camarad de arme pe nume Mitrea.
- Nu, răspunse tot în zeflemea Zmeoaica, dar sunt mai zgârcită decât voi. Sclavii înseamnă guri de hrănit în plus. Şi la cât de puţini folosim noi la bucătărie ori la curăţarea grajdurilor, chiar nu merită să îi mai hrănim. Mai cu seamă că marea majoritate nici nu fac faţă să ne slujească.
- Eu cred că ai dreptate, Zbârceo! se băgă în vorbă şi altul, pe nume Miron.
- Ştiu că am, adăugă imperturbabilă Zmeoaica. E mult mai simplu şi mai economic să folosim la muncile zilnice doar Zmei bastarzi.
 
Nemaiputând să se stăpânească, Maya se întoarse şi o privi pe Zara. Însă faţa acesteia se schimbase atât de mult, încât Blajina nu ştiu ce să creadă. În plus, Zmeii îi spuneau Zbârcea. Maya nu avea de unde să ştie că Zbârcea era mai nou porecla Zarei, din pricina ridurilor pe care le avea pe faţă. Iar Zmeoaica nu părea afectată din pricina asta. Ba chiar obişnuia să se grozăvească spunând oricui voia să afle că ridurile cu pricina le avea "amintire de la babe". Adică de la nişte Vrăjitoare care apucaseră se pare să o blesteme înainte ca ea să le lege fedeleş.
- Şi ce vreţi să facem? se aprinse primul Zmeu.
- Să nu mai luăm prizonieri, continuă Zara. Costă prea mult.
- Dar cu aceştia ce propui să facem, Zara dragă?
- Să le dăm drumul.
 
Zmeii izbucniră în hohote de râs, crezând de bună seamă că Zmeoaica glumea. Apoi continuară să facă haz de toată situaţia, încercând să-şi închipuie cam cum ar reacţiona mai marii lor stăpânitori dacă ar afla că ei eliberaseră prizonierii. Zara zâmbea şi ea, dar numai cu jumătate de gură. Căci Zmeoaica nu încetase nicicând să creadă că orice fiinţă merita să fie liberă. Atâta doar că învăţase că nu îi putea convinge pe Zmei să renunţe la sclavi apelând la generozitatea lor, aşa că încerca să o facă servindu-se de zgârcenia lor proverbială.
 
Maya profită de zarva creată pentru a se întoarce iar. De data asta privirile li se întâlniră, iar Zmeoaica, deşi nu o recunoscu de îndată, o privi cu luare aminte. Căci faţa Blajinei îi părea tare cunoscută. Oare unde o mai întâlnise? Apoi, după ce Blajina se întoarse iar cu capul în pământ, Zara continuă să-i săgeteze ceafa.
 
Părul Mayei nu mai era la fel de lung ca odinioară, însă rămăsese la fel de strălucitor şi de mătăsos. Zara îl privea şi nu reuşea să-şi amintească unde îl mai zărise. Tocmai atunci însă, ca un făcut, Mitrea îşi apropie calul de al Zarei şi o ajută să-şi amintească.
 
Zmeul îi grăi pe un ton şugubăţ:
- Te uiţi la Blajină, ai?
- Care... Blajină? întrebă Zmeoaica.
 
Zmeul înclină capul în direcţia Mayei şi în secunda aceea Zara încremeni. Inima începu să îi bată mai repede, dar se chinui să n-o arate.
- Să ştii că n-am de gând să o dau nici Craiului de mi-o va cere, glumi mai departe Mitrea. Dacă o vrei tu însă, mă mai gândesc. Depinde ce oferi la schimb.
- Nici nu ştiam că e... Blajină, mormăi Zara cu gândurile departe.
- Păi vezi, de asta am fost eu mereu mai bun decât tine la zoologie, o tachină Zmeul. Recunosc de îndată orice specie din Acest Tărâm.
- De unde o ai?
- Ei, ei, vorba e că eu am prins-o. Deci e a mea!
- Întrebam doar unde ai găsit-o, zevzecule, că în grădina lor n-a mai fost nimeni de ani buni.
- Păi cine zice că aş fi fost acolo? surâse Zmeul. Am cules-o de la graniţă.
 
Zara nu avu nevoie să afle mai multe pentru a se încredinţa că acea Blajină era Maya. Aşa că îi zâmbi lui Mitrea fără să îi răspundă, apoi aşteptă un moment prielnic ca să se apropie de prizonieră.
 
Cât timp se aflau încă în convoi era limpede că aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă. Însă odată cu lăsarea nopţii Zmeii făcură tabără, mâncară şi într-un final adormiră.
 
Târziu în noapte, Zmeoaica se apropie de prizonieră şi o scutură uşor de umeri.
- Maya?
 
Blajina nu îi răspunse, dar ochii i se umplură de lacrimi.
- Era cât pe ce să nu te recunosc, adăugă stânjenită Zmeoaica.
- Nici eu pe tine, şopti Blajina. Ai alt nume. Şi te-ai schimbat mult.
 
Zmeoaica îi surâse.
- M-am schimbat pe dinafară, nu pe dinăuntru.
- De ce nu mi-ai mai scris? întrebă Maya.
- Ai mei mi-au interzis să o mai fac, apoi am intrat în armată. N-am mai avut vreme.
- Credeam că ai murit...
- Îmi pare rău că nu te-am mai căutat, dar acum n-avem timp de trăncăneală, îi tăie vorba Zmeoaica. Acum e vremea să ne jucăm iar de-a Zmeii şi Blajinii. Mai ştii cum era?
 
Maya îi răspunse printre sughiţuri.
- Da. Eu fugeam şi tu trebuia să mă prinzi.
- Cam aşa, surâse Zmeoaica, în timp ce îi desfăcu încetişor cătuşele. Numai că de data asta va trebui să fugi atât de tare, încât nici eu şi nici vreun alt Zmeu să nu te mai prindă.
 
Blajina încuviinţă. Apoi, după ce o îmbrăţişă pe Zmeoaică pentru ultima oară, o luă la goană fără să mai privească în urmă.
 
Zmeoaica şi Blajina nu s-au mai văzut de atunci, însă niciodată nu au încetat să se gândească una la alta. Chiar şi atunci când Maya albise de tot, şi devenise o bunică respectabilă, nu pierdea nicio ocazie să le spună nepoţilor că uneori chiar şi Zmeii pot fi inimoşi. Iar Zara, care între timp renunţase la armată, se măritase cu Zmeul Mitrea şi devenise doica fiicelor Craiului Aram, le vorbea mereu acestora despre Blajini cu ceva mai mult respect decât o făcea tatăl lor. Le spunea poveşti despre "aurul dulce" al Rohmanilor şi despre aprigul stil de luptă al albinelor acestora.
 
Aşa că până la sfârşitul zilelor lor Zara şi Maya nu au încetat niciodată să se gândească cu duioşie la clipele petrecute împreună, la prietenia nemaipomenită de care numai ele avuseseră parte.