La chestionar, birjar!

La invitaţia dlui Iulian Tănase, am participat la o anchetă pentru revista Vatra mai demult. Iată ce am fost întrebat şi ce am spus acolo:


Prima mea observaţie ar fi că, la drept vorbind, nu sunt două întrebări, ci o multitudine. Cred că ar ieşi de-o teză de doctorat cinstită. În primul rând, chestiunile de metodologie: întrebările nu sunt deloc ingenui, ele ascund o seamă de precondiţii, de asumări cu privire la orice operă, nu numai la aceea caragialiană. Prima asumare ar fi cu privire la actualitate ca fiind resursă a valorii - o prejudecată modernistă. Valoarea iese din noutate, din nemaivăzut, iar, pentru cele deja vechi, din contemporaneitate, adică din tocmai faptul neasumării trecerii timpului. Or, cele două asumări au fost deja suficient de deconstruite pentru a nu le mai da crezare fără distanţă critică. Uneori, o sursă a valorii stă în tocmai inadecvarea receptorului în raport cu obiectul operei. Filmele americane ne plac, celor cărora ne plac, şi pentru că ele depictează o lume parţial insolită în firea ei, de care suntem în chip fortuit distanţaţi. Pentru cineva care locuieşte în SUA, reprezentarea realităţii este lipsită de această distanţă care induce, pentru oricine altcineva, mister. Sau versurile muzicii pop străine, care sunt palatabile pentru copiii locului taman pentru faptul că sunt doar parţial inteligibile (asta în cazurile fericite). Ce înţelegeam noi, adolescenţi în crugul comunismului, din textura socială a teatrului lui ILC? Cherestegie, binale, gardă naţională, slugă? Abia acum, când o parte din acest background social se reconstituie, după 1989, apar niveluri de înţelegere care actualizează potenţe ale textului care au aşteptat, latente, toţi aceşti ani dintre capitalism emergent şi capitalism sălbatic. Spre pildă, cuvintele şi semnele masonice, chiar şi ridiculizate, din O scrisoare pierdută, cum puteau fi ele înţelese mai înainte vreme, în comunism? Dimpotrivă, multe apropouri, care sunt clar ale vremii, s-au estompat şi au dispărut, deodată cu referinţele de care, putem dice, depandau. Dacă e vorba de vreo actualitate, este vorba 1) de un proces mai degrabă, unul de actualizare, de (re)ajustare al nostru către operă, nu o rămânere într-un prezent continuu al operei către orice fel de receptare şi 2) actualizare sau nu, acestea nu sunt, în sine, criterii de valoare; dacă actualitate aveau cupletele lui Tănase de la teatrul de revistă, gen minor despre care, de altfel, e vorba într-O noapte furtunoasă (grădina Iunion), acea actualitate nu există în ILC. Dar o regăsim deplină în realitatea cotidiană a patriei cu regim parlamentar: o elită prădătoare îşi trage tainul din resursele statului. Astfel se construia statul şi la finele secolului al XIX-lea, s-a construit şi la finele celui de-al XX-lea şcl, vorba celui citat.

Ceea ce rămâne, în timp, însă, din orice operă cu adevărat mare, este apelul la condiţia umană, cea mai generală cu putinţă şi, deci, prea puţin supusă tocmai împrejurărilor detaliate, dar fără orizont, care să o facă de ne(re)cunoscut peste veacuri, sau milenii chiar; căci, iată, spre pildă: ce e de neînţeles în mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul? Omul se supără, îşi ia jucăriile (propria armată) şi îşi lasă, astfel, tovarăşii, în plin rezbel, să se facă de râs, până vin la el să se milogească şi să-şi recunoască impotenţa. Or, nu actualitate e asta, ci o formă de actualizare a ceea ce este potenţial cuprins în fiinţă: de câte ori se întâmplă lucruri ca acestea? Ori de câte ori se întrunesc condiţii similare, sau analoage. Vorbind de prejudecăţi, pare că, dimpotrivă, reconstruim uneori împrejurări anecdotice ale cotidianului pentru ca ele să se încadreze în tiparele recurente ale zisei condiţii umane, invocate şi de ILC. Să fi trăit acum Caragiale, ce-ar mai fi vituperat dânsul! Ne spunem cu sadică / masochistă disperare. Ei, ce-ar fi scris MAI MULT decât această actualizare a unor tipuri umane perene, ceea ce fac, în genere, operele mari?

Nu cred că opera lui Caragiale este supra- sau sub-apreciată, sau nu mai mult decât au făcut-o, deja, deceniile trecute. E drept, a fost legată la carul triumfal al comunismului, drept satiră a capitalismului, nu-i aşa? - putrid, s-a scris despre marea trăncăneală (Iorgulescu) a (unei părţi a) operei sale, care, uneori, camuflează - ca funcţie a limbajului - temele adevărate ale textului, s-a filmat despre infra-umanitatea vermină a lumii de mahala caragialeşti (pe care, iertat să fiu, eu nu o văd deloc în O noapte furtunoasă, unde, mai degrabă, eu văd rolul - pozitiv social - al kitsch-ului şi al noii îmbogăţiri, care se doreşte participantă la valori superioare clasei sociale de care fiecare aparţine şi care se străduieşte să asimileze valori comunitare, precum slujirea civică în gardă, să simţă că aparţine la familia cea mare de care, putem zice, depandă. E un proces, o ebuliţie, ca facerea vinului, iar oamenii, mahmuri, caută un sens de ordine, de stabilitate, în ciuda aerului caraghios. Empatizez, mai degrabă, cu perspectiva steinhardtiană la adresa multora din personajele lui nenea Caragiale. Văd şi vitrion, dar noroc cu şpiţerul, că nebuna chiar voia să-şi desfigureze amantul, deci personajele disperate sunt contrabalansate de factori de ponderaţie, precum Brânzovenescu, iar exaltaţii vor să fie opriţi la timp, sau amăgiţi, sau întorşi din drum...Este o umanitate post-romantică. La drept vorbind, că aţi adus vorba, e o lume mai a timpului său, mai urbană, mai cu picioarele pe pământ, decât aceea a paradigmei lui Hyperion. Cătălina, totuşi, vrea să se mărite bine, chiar dacă după niţel flirt dincolo de lumea ei, de (aparent) tagma ei. În lupta politică, ţinta e pupatul între bărbaţi, în piaţă, nu afirmarea unei agende disperate, revoluţionare. Şi, dacă-i revoluţie, fie, dar ca un ce care se adaugă la status-quo; pensia să rămâie, că-i după legea veche (ha de murături)...

Textele lui Caragiale sunt scrise (şi) cu o cerneală simpatică...