Ce (ne) face spaţiul?

Dra Iuliana Alexa mi-a luat următorul interviu, pentru revista Psychologies:

Iuliana Alexa: În ce măsură spaţiul ambiental influenţează dispoziţia, starea de spirit?
Augustin Ioan: Vă referiţi, de bună seamă, la mediul construit, pentru că altfel, suntem noi înşine mediu ambiental, şi forme şi fundal deopotrivă. Spaţiul construit potenţează, prin formele sale, efectele pe care corpul şi spiritul nostru le resimt direct sau mediat. Ne simţim claustraţi într-un spaţiul prea mic, mai cu seamă dacă e întunecat, sau, dimpotrivă, ne simţim prea ca afară, prea ca la ţară, vorba reclamei, în cutare sală de la Casa Republicii, unde spaţiul e dezmăţat, necontrolat, lăbărţat, iar decoraţiile lui sunt de neam prost. Apăsaţi - dacă proporţiile spaţiului îl fac să ne pară coborât (senzaţia de dat cu capul, de pildă, sub scări unde sigur nu dai cu capul, dar sunt prea joase); agresaţi de prea multe schimbări de unghi ale coridoarelor labirintice, în care pare că te pierzi. Strivit şi, apoi, înălţat, dacă intri sub pământ, mergi prin întuneric şi, apoi, intri într-un spaţiu glorios dezvoltat pe verticală, ca la Catedrala din Brasilia, a lui Oscar Niemeyer. Pot continua la nesfârşit, căci nesfârşite sunt efectele pe care spaţiul, texturile pereţilor, culorile acestora şi lumina - naturală sau artificială - ni le induc. Teoria culorilor este cea mai simplă şi, de bună seamă, cea mai cunoscută, pentru că e aceeaşi şi-n designul vestimentar. Potenţăm efectele spaţiale prin culoare şi instilăm efecte psihice prin ele: cald, ba chiar fierbinte sau rece, revigorant, calmant. Asta ca să nu mai pomenesc de efectele de înşelare a ochiului, pe care deja vechii greci le cunoşteau, şi care îi făceau pe aceştia să înşele la rându-le ochiul cel sferic, înşelător, astfel încât imaginea finală, cea din creiere, să fie aceea, cum să zic? - corectă? Linia dreaptă nu se vede dreaptă doar pentru că e construită dreaptă: ea trebuie contracurbată spre a compensa efectul de arc produs de privirea globulară stereo. Dacă citim studiile de optică ale lui Merleau Ponty vom descoperi acest joc de-a şoarecele şi pisica între fire şi percepţie. Nu că vechii nu le ştiau: Parthenonul e exemplul de curs elementar de arhitectură, dar şi statuile cu gâturi lungi din etajele superioare ale clădirilor palladiene, de pildă, ca să se poată uita în ochii noştri. Sau ieşirea în relief, spre noi, a nivelurilor succesive a iconostaselor bizantine (taină pierdută), pentru ca, din naos, să pară un singur zid, o pregustare a cerurilor (Florenski).

I.A.: Care sunt elementele concrete care se dovedesc a avea un impact direct?
A.I: Eu v-am dat doar exemple simple, dar, cum ştim mai demult, se vorbeşte despre tipuri de spaţii ca determinante culturale mai ample decât simpla, epidermica, optica relaţie arhitectură-corp uman. Spaţiul havuz, sinusoida peisagiului mioritic, distincţia pe care Norberg Schulz o face între modul în care clădirea se descarcă în pământ şi cel în care aceeaşi clădire se înalţă spre cer - acestea fiind două moduri de a privi la verticală ca la un dublu vector: în jos e rău, în sus e bine; de bună seamă că goticul, cu tăişul spaţiului îndreptat în sus, produce alte efecte decât bizantinul spaţiul adunat sub cupolă spre a pogorî din nou în sine. Pot da citate literare, dar şi studii ştiinţifice, de bună seamă: Procopius din Cesareea credea că poate vedea cum cupola Sfintei Sofii levitează, iar lumina de aur izvorăşte nu de-afară, ci din sinea spaţiului. Mult mai către noi, Bachelard ne făcea chiar o Poetică a spaţiului (e şi-n română tradusă): purtăm în noi o casă (a copilăriei, cum din ce în ce mai puţini dintre noi am avut-o, cei crescuţi cu cheia de gât, la nisipar, în spatele blocului): mansarda e conştiinţa - luminoasă, căci solară - în vreme ce pivniţa e dedesubtul aceleiaşi, inconştientul.

I.A.: Trăim într-o lume care pune tot mai mult accent pe design, o eră estetizantă. Ce demonstrează asta la nivel psihologic, că suntem mai conştienţi de efectele seducătoare ale frumosului, sindrom de grandomanie, cultul detaliului inutil, ce altceva?
A.I: Chiar una supraestetizantă: deja lucrurile astea sunt observate şi criticate din anii şaizeci, prin Baudrillard, cel din Sistemul obiectelor, apoi prin Guy Debord şi, mai recent şi-n română, de Neil Leac în a sa Anestetica - Arhitectura ca anestezic. E o pierdere a profunzimii, a consistenţei, în dauna superficialului (care şi etimologic, e doar suprafaţă, aparenţă). Cred că are legătură cu viteza de rotaţie, de schimbare, prin modă (ca să nu-i spun chiar de-a dreptul manipulare prin imagine), a imaginalului, a obiectelor de consum nenecesar, care inventează nevoi inexistente pentru a le satisface. Nu insist. Dar este, într-adevăr, după postmodernism şi deconstrucţie, un surplus, un exces de vizualitate, pe care designul, ca formă a para-esteticului (parakalos, îi zicea Blaga) îl informează mai degrabă decât artele (sculptura, pictura, arhitectura).

I.A.: Frumosul are efecte terapeutice? Dostoievski afirma că frumosul salvează lumea. Dvs. ce credeţi?
A.I: Da, are, o arată nenumărate studii cu privire la influenţa cutăror vibraţii preeminente (de culoare sau de sunet) asupra creşterii plantelor, a animalelor şi, în fine, în terapii complementare sau în meditaţie). Kant numea desfătare senină efectul frumosului, dacă îl primesc prin contemplaţie înlăuntrul meu; Heidegger vorbea despre rolul activ, aletheic şi operant al operei de artă, care (îmi) face ceva, mă lucrează, mă devine, dacă îmi veţi ierta barbarismul. O salvează numai dacă vrea să fie salvată şi numai de ea însăşi, eventual. Există, însă, de bună seamă, o componentă apotropaică a artelor dintotdeauna, mai puţin în ultimul secol şi jumătate, poate. Ceea ce arta nu-şi propune, nu are cum să fie receptat: frumuseţe, protecţie, elevare. Arta modernă a reuşit, prin avangardă şi post-avangardă, să atingă numeroase limite: cea a melodicităţii, cea a picturalităţii, după ce distrusese deja concretul şi referenţialitatea. Mai puţin arhitectura, care face asta abia acum, artele sunt, din acest punct de vedere, într-o perioadă post-armaghedonică, de reflux, introspecţie, căci, după ce ai vrut mult, nu mai poţi să vrei puţin. Dar, în fine, terapia prin artă este o formă legitimă de forme, culori şi sunete care, vorba poetului, se-ngână şi ne răspund. Artele şi arhitectura antroposofică fac asta şi acum, explicit, formativ: nu neapărat ca terapie, ci ca pedagogie.

I.A.: Arhitectura religioasă se schimbă foarte mult, vedem biserici moderne, glamour... ce are asta cu sentimentul religios?
A.I: În unele denominaţii creştine se petrece asta, da, dar nu în toate. Iar modernizarea - stilistic vorbind, ca aggiornamento, ca socializare a cultului, a părut o idee în 1962-65, la Conciliul Vatican II, dar mulţi catolici realizează astăzi că nu stilistica arhitecturală era problema (vezi cartea lui M. Rose Ugly as Sin), dovadă diferiţi paşi înapoi, printre care, cel mai recent, timid, cel al Papei Francisc, care a slujit din nou cu faţa la răsărit, e drept că doar la mormântul lui Ioan Paul II (care şi el cochetase cu ideea asta... retrogradă). Mi-e foarte greu să nu fac trimitere măcar la cartea recent apărută, pe care am scris-o cu Arhiepiscopul Chrysostomos (Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi, Bucureşti: Pro Universitaria, 2013), pentru a explica ce anume din arhitectura bisericii ARE de-a face cu potenţarea sentimentului religios. Biserica e şi un spaţiu de psihodramă, este deodată - ca spaţiile altfel ale lui Foucault - cel mai intim ŞI cel mai privat loc, dar şi locul unde ne săltăm inimile cernindu-ni-le mai întâi (catharsis). Vedeţi cum între perechile astea de contrarii ne trebuie un termen logic nu de disjungere, ci de legătură, poate acela de terţ tainic inclus, al lui Basarab Nicolescu? Prin urmare, eu unul nu cred în modernizare stilistică, ci în adecvarea mijloacelor la scop, prin actualizarea permanentă şi experimentatoare a tradiţiei. I-am spus acestui proces "retrofuturism", în ghilimele, căci e un termen preluat din avangarda interbelică, i-am dedicat două cărţi şi-l propun ca alternativă la ruptura aparent indisolubilă dintre clerul ortodox şi arhitecţii buni, dar modernizatori cu anasâna. Nu cu mult succes, însă...