crescut lîngă miros de coapse, fete ce-mi spuneau versuri pe cînd mă uitam ascuns după cuvinte. căldura amiezii zemoasă, pielea lor limpede de sfîrşit de mileniu aştepţi să se întîmple minunea, parcul în vară, copilăria adolescenţa care treceau prin mine.
avea privirea dusă un pic şi cînd vorbea nu privea pe nimeni. de altfel nici nu-ţi spunea ceva concret, într-un prezent apucabil. orizontul era faţă în faţă cu el, iar fata aceea cu care eram îl privea curioasă. la un moment dat a tăcut. între aşteptările noastre erau jumătăţi de gesturi. l-am întrebat dacă noi am ajuns şi a avut un zîmbet ca-nainte de-a intra într-o luptă.
zîmbeşti ca să fii văzut, ca să te vadă, ca să te vezi cu moartea. e bine să zîmbeşti, mda...
mi-a spus că noi am putea fi dacă... şi-a-nceput să-mi vorbească repede despre tot felul de lucruri de pe cînd trăia în cartier şi era aici un cinematograf, fata cu pistrui şi lungi picioare alb mătăsos. strîngeam din vorbele lui o după amiază de acum patrujde ani pe o bancă şi-mi rămaseră în minte degetele lui temătoare desenând arabescuri pe sub stamba-nflorată.
simţeam cum coapsa era-ncordată. ea tăcuse brusc şi-aş fi vrut să-i cuprind sfîrcul inimii temătoare. îşi depărtase celălalt picior şi era din ce în ce mai cald dinspre ea înspre mine.