cîteodată nu ai cum să desfaci înţelesul după chipul şi asemănarea ta. rareori reuşeşti să-l aduni din confuziile iscusite în care te-ai lăbărţat ca-ntr-o posteritate însăilată cu migală spre-a te veşnici. de fapt nici nu te îngrijeşti de asta şi carnea fină, umedă, sclipitor de roză, se rupe greu de cochilia-i cenuşie. ceea ce arăţi, transpirat de neîndemînare, este o moarte zdrenţuită. doar răcnetul, pe care mulţi îl confundă cu puterea, o biată frică sau scîrbă, alege, doar răcnetul poate induce părerea ca ai reuşit. cu asta rămîi.
drumul de la talpă la îngemănarea de coapse, drum al damascului primăvara, cînd deşertul se împle de flori, fără de gînduri, fără de aşteptări. desfaci mirosuri culori atingeri din fanteziile scrise în ani pe zidurile cu care împarţi liota de feţe. femeia care ţi se dă... cu totul... nici nu numeşti cuvîntul. se ia pe sine şi ţi se dă, cum nici nu ar mai fi posibil altcumdeva. abrupt cuprinzi prăbuşindu-ţi înaintea-nspre uterul tăcut primitor. liniştea de după ca o orbire blîndă. seminţe plutind în fiorduri de carne fină, umedă, sclipitor de înmiresmată. n-ai să mai desenezi pe buzele ei cuvinte lichide desenînd zîmbete şi nici cotloane înfiorate de limba-ţi amorţită nu vor înflori prea curînd înspre trupul ei părăsindu-te.
daca numeşti toate cîte le ai cu un singur cuvînt s-ar putea să găseşti peste un timp ţăndări de forceps în burta unde te-ai ascuns. metalul fin, rece, sclipitor de nedureros. te acoperi cu învelişul mult prea tăiat, destrămat cu şuieratul acela de vinilin. uimirea galeriei nu-ţi va ţine adevărul în plină lumină. cine eşti,... dacă eşti? tu cu frica ta de îndoială. tu cel fără de loc, fără umbră-n memoria trecerii. din cînd în cînd îndoi oglinda după chipul şi asemănarea dorinţelor tale. adevărul mai scurt sau concav.
ea adunîndu-se din amintiri. sînul cu sfîrc violet. lung şi dur ca un index de argint, numai bun de petrecut peste rîndurile sfinte ca peste nişte coapse. unghiile desfăcătoare de întrebări şi buzele cuprinzînd. palmele căuş pentru seminţele din punga de piele răsfirînd în lumină icnetul. ochii miraţi a ascultare. vorbele-i dense elastice iscusindu-se. tălpile-i mîngîindu-ţi obrazul şi mersu-i ca o flacără. ea adunînd-o din amintiri.
cîteodată desfacerea e doar o lentoare, un soi de pauză în care înţelesul pur şi simplu nu există între două margini care nu se unesc fiind mult mai aproape. între tine şi ea dispare, voi fiind din ce în ce mult mai departe.