Ultimele zile cu Adolf Hitler

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Ajuns în München, obosit de călătorie, îmi târam bagajul prin troienii de zăpadă, în direcţia Brienner Strasse. Am întrebat unde e "Casa Brună". Un trecător mi-a arătat drumul.

Acolo, m-am prezentat la biroul lui Rudolf Hess. Mi s-a explicat că eram aşteptat la firma Daimler-Benz, în Dachauer Strasse. Un taxi m-a dus la adresa respectivă, unde am fost preluat de domnul Schreck, şoferul personal al lui Adolf Hitler. M-a salutat cu camaraderie, începând de îndată să-mi adreseze întrebări despre automobile.

În primul rând, a vrut să ştie dacă am mai condus o maşină Mercedes cu compresor de 6 litri. A trebuit să neg. După asta, a mers cu mine şi cu alţi inşi, care îl însoţeau, într-un garaj, unde mi-a arătat o maşină decapotabilă de raliu, cu şase până la opt locuri. Aspectul maşinii mi-a trezit o mare admiraţie. Nu mai văzusem niciodată o astfel de maşină. Domnul Schreck mi-a înşirat datele tehnice ale uriaşului Mercedes, mi-a arătat motorul şi toate detaliile importante.

Deoarece eram, fizic, prea scund pentru o astfel de maşină, au fost aşezate dedesubt pături, iar scaunul a fost modificat pentru mine, astfel încât aveam la condus o mai bună imagine de ansamblu. A trebuit să scot singur automobilul din garaj; am putut privi din nou maşina, cu atenţie, verificând atât nivelul uleiului, cât şi al apei.

Între timp, numărul celor care îl însoţeau pe domnul Schreck crescuse la şapte. S-au urcat cu toţii în maşină; eu m-am aşezat la volan şi am condus pentru prima oară, până la Berlin, o maşină atât de uriaşă.

Aici, i-am fost prezentat din nou lui Adolf Hitler. De data aceasta, discuţia pe care a purtat-o cu mine a avut un caracter mult mai personal. S-a interesat foarte exact de raporturile mele familiale şi a dorit să ştie totul, până şi cele mai mici detalii legate de viaţa şi munca mea de până atunci.

În ceasul acela, am resimţit o puternică încredere faţă de el, care nu m-a părăsit în anii - mulţi la număr - cât ne-am aflat într-o constantă comuniune.

A început campania electorală pentru alegerile de preşedinte al Reichului.

Eu conduceam maşina oaspeţilor. În fiecare zi, parcurgeam distanţe uriaşe. Ajungeam - întotdeauna cu punctualitate - în oraşe şi mici localităţi, unde Hitler ţinea cuvântările. De îndată ce se termina cuvântarea, călătoria continua.

Îl invidiam pe domnul Schreck şi eram fericit de fiecare dată când aveam voie, ocazional, să trec în locul lui. Hitler, chiar şi după cele mai mari eforturi din timpul călătoriei, era întotdeauna vesel şi se întreţinea cu şoferul. Una dintre ciudăţeniile sale era că, pe durata călătoriei, îi pregătea el însuşi mâncarea bărbatului de la volan, ca nu cumva acesta să adoarmă din cauza oboselii.

Cu harta rutieră pe genunchi, Hitler stabilea singur toate rutele. Făcea graficul orar în aşa fel încât să ajungă mereu la timp. Sarcina şoferului era doar să conducă în siguranţă şi să respecte cu sfinţenie orarul.

După ce avuseseră loc mai multe discursuri de campanie în Germania de Nord, am intrat, dinspre Hamburg, din nou în Berlin.

Aici, domnul Schreck s-a îmbolnăvit de o toxiinfecţie alimentară. Hermann Göring, care, pe atunci, îl însoţea pe Hitler în aproape toate călătoriile, a trebuit să se aşeze la volan în ziua următoare. Spre seară, am ajuns în Stettin[1]. Înainte ca Hitler să intre în hotel, am primit sarcina, din partea lui, să mă familiarizez în amănunt cu maşina lui personală, deoarece trebuia să-l înlocuiesc pe Hermann Göring şi să-l duc, în aceeaşi noapte, la Landsberg a.d. Warthe[2].

Coloana noastră de maşini a plecat între orele două şi trei noaptea. În primele ore ale dimineţii, am ajuns la castelul Liebenow, unde am fost primiţi foarte călduros. Hitler s-a scuzat şi s-a instalat imediat în camera pusă la dispoziţie, pentru a se odihni. Noi însă, suita personală şi câţiva oaspeţi, am fost ospătaţi din abundenţă.

Aş dori să remarc, cu această ocazie, că Hitler nu luase parte, înainte de 1932, la o masă mai îmbelşugată. Chiar şi după preluarea afacerilor de stat, trăia foarte modest şi nu bea alcool - din principiu. Doar în mod excepţional îşi permitea un pahar de aperitiv, ca leac pentru durerile de stomac, pe care le moştenise din timpul Primului Război Mondial, de la o intoxicaţie cu gaz.

Campania electorală a luat sfârşit.

Profund impresionaţi de experienţele trăite, ne-am întors la München. Parcurseserăm douăsprezece mii de kilometri. O distanţă pe care, mai târziu, n-aveam s-o mai parcurg într-un timp aşa de scurt.

După sosirea la München, Schreck, între timp însănătoşit, m-a înştiinţat că această campanie electorală a constituit călătoria mea de probă. Hitler îi spusese că abilităţile mele de şofer îi sunt pe plac. Noua mea sarcină era să-l duc pe Hitler la München şi în împrejurimi. Pe lângă aceasta, aveam să rămân şoferul maşinii de oaspeţi în cazul călătoriilor mai lungi.

În anul 1932, am parcurs peste o sută douăzeci de mii de kilometri. Zi şi noapte, eram pe drum, prin toate districtele Germaniei. În aceste călătorii, m-am îmbogăţit cu multe şi frumoase experienţe. Niciodată n-am avut sentimentul că m-aş fi aflat în călătorie cu "şeful", ci mai degrabă cu un prieten mai în vârstă, aproape patern. Despre probleme de natură politică Hitler nu prea vorbea cu mine, dar preocupările şi nevoile personale puteam să i le împărtăşesc, şi chiar mă sfătuia s-o fac. Pentru toate avea înţelegere şi era dispus să mă asculte. Avea grijă mereu ca noi, oamenii de la volan, să fim cazaţi în cele mai bune condiţii şi să fim bine hrăniţi. Sublinia tot timpul: "Şoferii şi piloţii mei sunt prietenii mei cei mai buni! Acestor bărbaţi le încredinţez viaţa mea!"

A început o nouă campanie electorală.

Hitler trebuia să vorbească de cincizeci de ori în paisprezece zile. Călătoriile aveau loc tot mai des, în lungul şi-n latul Germaniei. Pentru a ajunge cât mai repede la următoarea întâlnire, în cazul distanţelor lungi, se luau întâi în considerare călătoriile cu avionul.

Călătoriile constante şi pe distanţe mari, cu maşina, îl solicitau peste măsură pe Julius Schreck. Astfel că a procedat la împărţirea Germaniei în două regiuni rutiere. Schreck a preluat escorta personală pentru regiunea de nord-vest, iar eu am fost repartizat pentru restul Germaniei.

Anii au trecut.

Chiar şi după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Reichului, nimic nu s-a schimbat în poziţia mea faţă de el. În toate călătoriile în ţară sau în străinătate, cu avionul, cu trenul sau cu vaporul, eram lângă el. Când nu conduceam maşina, puteam rămâne, în calitate de oaspete personal, în preajma lui.

În dimineaţa zilei de 16 mai 1936, am fost chemat în locuinţa lui Adolf Hitler din Prinzregentenplatz, la München. Când l-am întâlnit, era vizibil trist şi răvăşit interior. În puţine cuvinte, mi-a adus la cunoştinţă moartea subită a fidelului său însoţitor de atâţia ani, Julius Schreck.

În consecinţă, am devenit succesorul lui Schreck. În acelaşi timp, am fost numit "Şeful parcului de automobile al Führerului" şi promovat în funcţia de SS-Sturmbannführer. Drepturile şi obligaţiile predecesorului meu mi-au revenit în întregime. Şi pe mine m-a marcat profund moartea subită a lui Julius Schreck. Acesta m-a primit din prima zi cu o caldă camaraderie, aşadar îi datoram foarte mult.

De boala sa, care l-a răpus în timpul unei călătorii la Berlin, n-am ştiut nimic. Imediat după sosirea lui la München, a fost internat în spital cu o encefalită gravă. A murit în scurtă vreme. Astfel, soarta nu mi-a mai dat ocazia să-mi iau rămas-bun de la el.

Pentru mine, personal, a început atunci o perioadă epuizantă, iar pentru tinereţea mea - nişte ani plini de responsabilitate. Întotdeauna şi la orice oră trebuia să fiu disponibil. Aproape că nu mai ştiam ce înseamnă timp liber. Cerinţele cu care eram confruntat deveneau din ce în ce mai mari.

Trebuiau construite maşini noi. Garajele deveneau neîncăpătoare. Trebuiau angajaţi mecanici şi personal adiacent. Pe lângă toate acestea, mai era şi rezolvarea corespondenţei, pe care trebuia s-o termin după încheierea serviciului, până noaptea târziu.

Adolf Hitler îmi arăta o mare încredere. Pe de altă parte însă, cerea ca dispoziţiile lui să fie îndeplinite întocmai şi la termenele date.

Pentru mine, ca tânăr, această încredere era, bineînţeles, un deosebit stimulent. Mai ales pentru mândria mea. Bucuria mea personală era, mereu, să mă ocup de maşinile noi care se aflau în construcţie. Se construiau, sub supravegherea mea şi în strânsă colaborare cu fabricile Daimler-Benz, nu numai cunoscutele "maşini ale Führerului", ci şi maşini de teren pentru manevre, care mai târziu aveau să fie folosite pentru călătorii la munte şi care ar fi corespuns şi în caz de război.

Odată, la ordinul lui Adolf Hitler, am pus la dispoziţia salvamontului din Berchtesgaden o maşină de probă a firmei Daimler-Benz, pentru acţiunea de salvare a doi alpinişti rătăciţi în Watzmann. Doar cu intervenţia acestei maşini a fost posibilă salvarea alpiniştilor. În baza proaspătului succes, au fost construite şi alte maşini, de acelaşi tip, şi predate salvamontului.

Vehicule cu caroserie specială, construite ca daruri ale şefului către diverşi conducători de stat străini, se aflau mereu sub supravegherea mea. În permanenţă trebuia să merg la fabrică şi să controlez producţia, pentru ca indicaţiile să fie respectate.

Rar se întâmpla să am la dispoziţie, pentru asta, mai mult de o zi. Aşa încât trebuia aproape mereu să lucrez noaptea, pentru a fi în grafic cu celelalte treburi. Hitler cerea tot timpul rapoarte despre felul cum progresează producţia de maşini, după cum se interesa, de fapt, în mod deosebit de toate chestiunile şi noutăţile tehnice.

Prinzând o ocazie favorabilă, i-am făcut propunerea să construiască odată şi o maşină blindată personală. A respins imediat acest gând. Nu exista niciun pericol pentru viaţa lui din partea poporului german! Nici din partea puterilor străine n-ar putea veni 2vreun atentat! Era convins că străinătatea ştia cât de mare nevoie aveau de el pentru a clădi Europa.

Şi eu am rămas surprins când a izbucnit războiul. Ca "şef al parcului de automobile al Führerului", nu eram defel pregătit.

Acum mă gândeam, zi şi noapte, la vehiculul blindat. După mai vechiul refuz al lui Hitler, am dat în construcţie, mai întâi pe proprie răspundere, o maşină blindată decapotabilă, care nu diferea în niciun fel de maşinile utilizate anterior.

La o discuţie consultativă cu Martin Bormann, responsabil cu finanţarea parcului de maşini, acesta a respins plata vehiculului blindat, deoarece ştia că Adolf Hitler considera inutilă blindarea.

Astfel, am fost nevoit să caut prieteni potenţi financiar, ca să pot plăti vehiculul terminat.

Pe 8 noiembrie 1939, a avut loc un atentat împotriva lui Adolf Hitler, în Bürgerbräukeller[3], la München. Mi s-a oferit, astfel, ocazia să-mi informez şeful despre existenţa vehiculului blindat.

Pe drumul de la staţia Anhalter din Berlin şi până la Cancelaria Reichului, am reuşit să-l conving ca măcar să arunce o privire peste maşina cea nouă. De cum am ajuns la Cancelarie, am pus să fie adus în hală vehiculul cel nou.

Hitler privea foarte satisfăcut maşina, în timp ce eu explicam amănunţit puterea blindajului. Geamurile erau compuse dintr-o sticlă multistrat de 45 mm, plăcile laterale erau de 3,5-4 mm, întărite printr-un proces special, în timp ce podeaua maşinii proteja, cu ajutorul plăcilor de 9-11 mm, contra minelor şi bombelor. Maşina era asigurată, deci, contra tuturor armelor de foc manuale şi a bombelor explozive cu până la 500 gr dinamită. "Pe viitor, voi merge doar cu maşina aceasta, căci nu se ştie ce idiot va mai arunca vreodată o bombă în faţa maşinii", au fost cuvintele lui Hitler, zâmbindu-i lui Bormann. Domnul Bormann s-a văzut nevoit, aşadar, să-mi plătească vehiculul.

Puţin timp după aceea, împreună cu Hitler, am plecat într-o călătorie nocturnă, cu un Volkswagen, prin capitala Reichului fără nicio altă escortă. Şefului îi plăcea să facă asemenea călătorii, deoarece putea astfel, nederanjat de trafic, să observe şi să verifice designul arhitectural al Berlinului.

Nu este - şi nici nu trebuie să fie - aceasta sarcina cărţii mele de memorii, şi anume să ating chestiuni politice. Şi, totuşi, va rămâne de neuitat discuţia din acea noapte. În momentul când am oprit la "Haus des Fremdenverkehrs"[4], încă în construcţie, de la podul Potsdam, mi-a spus: "Ce trist că a venit războiul...! Berlinul şi multe alte oraşe ale Reichului ar fi fost reconstruite nu peste mult timp."

Maşina mea cea nouă, blindată, l-a încântat pe şef. Am fost imediat însărcinat să mai comand încă un vehicul de acest tip. Faptul că, mai târziu, mi s-a făcut onoarea de a duce personal, drept cadou, asemenea vehicule diferiţilor conducători de stat a constituit, pentru mine, un deosebit semn de recunoaştere a meritelor mele.

Astfel, în decembrie 1941, i-am predat mareşalului Finlandei, baronul de Mannerheim, un vehicul decapotabil blindat de tip Daimler-Benz 150. În timpul şederii mele în Finlanda, am observat starea proastă de nutriţie a poporului finlandez. După întoarcerea la sediul Führerului, în Rastenburg (Prusia de Est), l-am făcut atent pe Cancelarul Reichului despre jalnica aprovizionare cu alimente a Finlandei. El a ordonat de îndată să fie puse la dispoziţia guvernului finlandez cincizeci de mii de tone de cereale.

Cu ocazia aniversării a şaptezeci şi cinci de ani ai mareşalului finlandez, am primit ordinul neaşteptat să fac rost de trei maşini de teren. În cel mai scurt timp, am reuşit să obţin de la firma Steyr maşinile dorite. Maşinile au fost încărcate la Stettin şi duse cu un vapor de transport în Finlanda. În ziua petrecerii aniversare a mareşalului Mannerheim, Adolf Hitler a aterizat pe un aeroport militar finlandez. Eu am prezentat maşinile de teren, iar Hitler i le-a predat mareşalului drept cadou.

În timp ce conducătorul de stat al României, mareşalul Antonescu, zăcea la pat cu o gripă severă, am intrat în Bucureşti, în ianuarie 1942, cu o limuzină blindată. Mareşalul a fost anunţat de Ambasada Germaniei că sosisem. În ciuda bolii severe, a preluat de la mine, în ziua următoare, maşina blindată - un dar de la Adolf Hitler.

Vizitele dese ale regelui Boris al Bulgariei aici, în Germania, stăruie şi astăzi în amintirea multora. Eu am avut norocul nu doar să-l cunosc personal, ci să mă şi bucur de aprecierea sa deosebită. Deseori m-a invitat să-l vizitez în Bulgaria. Din păcate, însărcinările mele de serviciu nu mi-au permis să dau curs invitaţiilor sale.

Aşadar, m-am bucurat când am primit ordin să predau personal şi regelui bulgar o maşină blindată.

La sosirea mea la Sofia, am aflat, cu stupoare, de la delegaţia germană că regele Boris se îmbolnăvise, subit, foarte grav. Se întorsese încălzit dintr-o excursie la munte, făcuse un duş rece şi, imediat, fusese nevoit să ia parte la o întrevedere. Încă în timpul conferinţei, se vedeau simptomele bolii. În ziua următoare, nu s-a mai putut ridica din pat, iar câteva zile după aceea a murit.

Am rămas încă o săptămână la Sofia, până la înmormântare.

O lună mai târziu, i-am predat fratelui său, prinţul regent Kiril, maşina de la Adolf Hitler.

Ar dura foarte mult dacă i-aş enumera pe toţi conducătorii de stat ostracizaţi, sau condamnaţi, sau personalităţile politice conducătoare ale acelor ani, cărora le-am predat maşini blindate. Quisling se număra printre ei, de asemenea conducătorul de stat al Iugoslaviei.

Oare generalul Franco mai conduce maşina blindată pe care i-am trimis-o cândva?...