Introducere la Ultimele zile cu Adolf Hitler

Citiţi un fragment din această carte.


Volumul de memorii ale lui Erich Kempka, cel care a fost şoferul personal al lui Adolf Hitler şi omul său de încredere până în ultimele momente ale vieţii, are o valoare documentară deosebită prin acoperirea minuţioasă a evenimentelor dramatice din ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial.
 
Kempka a fost martorul unor discuţii şi decizii de importanţă crucială în desfăşurarea celei mai mari conflagraţii a secolului XX, dar şi al unor întâmplări intime din viaţa omului a cărui personalitate a devenit subiect de cercetare intensă din partea istoricilor şi a psihologilor.
 
El este de faţă când Hitler primeşte vestea şocantă că Göring şi Himmler încearcă să preia puterea pentru a negocia un armistiţiu cu Aliaţii occidentali, dar este şi martor la căsătoria lui Hitler cu Eva Braun şi asistă la ultima masă a Führerului, înainte ca acesta să-şi ia adio de la cei prezenţi şi să-şi pună capăt zilelor.
 
Memoriile lui Erich Kempka sunt adăugite de capitolele scrise de publicistul Erich Kern, în care acesta analizează la o scară mai amplă mecanismele aparatului de stat nazist şi cauzele mai puţin cunoscute care au dus în final la înfrângerea Reichului. Deşi cunoscut ca o persoană cu opinii de extremă dreapta, completarea sa aduce în atenţie o serie de aspecte bine documentate şi un punct de vedere rareori expus public.

După colapsul din 1945, învingătorii au influenţat nu doar soarta materială a poporului german, ci şi pe cea morală, punând în mişcare o adevărată "reeducare" - în Est şi în Vest. S-a început cu o gigantică acţiune de spălare a creierelor, pentru a le stârpi germanilor sentimentul conştiinţei proprii. Materialul util acestui scop era furnizat mai cu seamă de războiul psihologic purtat de către Aliaţi, care răspândiseră ani de zile, în mod sistematic, minciuni şi jumătăţi de adevăr - pentru a frânge rezistenţa morală a germanilor -, şi, foarte probabil, şi de propriile noastre greşeli, ce se năpusteau acum asupra noastră într-o fantastică avalanşă.

Scopul - în Vest şi în Est - era clar: să se obţină, prin anularea conştiinţei istorice, un tineret german fără istorie. Aceasta constituie o premisă sigură pentru moartea morală a poporului, căreia îi va urma, în curând, şi cea fizică. Astfel, germanii, atât în Germania de Vest, cât şi în "RDG", au fost puşi pe linie de moartă: sicriele erau mai numeroase decât leagănele. Acolo unde germanii sunt obişnuiţi să trăiască dintotdeauna sub presiunea puternică a celorlalţi, doar acolo pot dăinui cu succes - germanii din Rusia, saşii din Transilvania, tirolezii de sud.

Numai foarte puţini germani au avut curajul ca, de la începutul înfrângerii, în ceasul decisiv, să înoate împotriva curentului, depunând mărturie întru adevăr. Există doar un singur mijloc de a stăvili ceea ce a fost şi este hărăzit: martorii contemporani trebuie să declare purul adevăr. Deseori, pentru noi, acesta nu e prea îmbucurător. Dar legat de întreg tabloul evenimentelor, este singurul capabil să dezvăluie minciuna şi jumătăţile de adevăr.

Dar după ce au fost dezbrăcate uniformele, iar ordinele şi decoraţiile au fost smulse, după ce milioane de oameni au dispărut în spatele sârmei ghimpate sau chiar după zidurile închisorilor, iar călăii şi-au spus cuvântul, au putut fi număraţi pe degete sinucigaşii politici care au sfidat, cu curajul lor, toate pericolele şi ispitele. Unul dintre primii germani "kamikaze" a fost Erich Kempka. Pe el l-a aşezat soarta, ca tânăr, în imediata apropiere a bărbatului care avea să devină făuritorul a cel puţin o generaţie de germani: Adolf Hitler.

Raportul redat simplu de către Kempka, apărut în 1950, cu nefericitul titlu - cu care nu are nici în clin, nici în mânecă - Ich habe Adolf Hitler verbrannt (Eu l-am incinerat pe Adolf Hitler), este un document istoric. Cu o sfială plină de modestie, dar cu o sinceră consecvenţă, acesta prezintă lucrurile fără teamă, aşa cum au fost, nu aşa cum au vrut unii să se audă ori să se vadă, începând cu 1945.

Pe lângă Erich Kempka, ar mai putea exista, ca martori contemporani, cu cărţile lor, doar Hanna Reitsch, Fliegen - mein Leben (Zborul - viaţa mea), Hans Ulrich Rudel, Trotzdem (Totuşi), căpitanul de aviaţie Hans Baur, Ich flog Mähtige der Erde (Am zburat cu "greii" pământului) şi, în cele din urmă, Rudolf Jordan, Erlebt und erlitten (Trăit şi îndurat).

Desigur că unii scriitori revizionişti, dovedind cutezanţă, precum Annelies von Ribbentrop, Hans Grimm, Peter Kleist, Helmut Sündermann, Friedrich Lenz, Udo Walendy şi Hans-Severus Ziegler, au făurit, cu lucrările lor istorice, o întreagă literatură. Aceasta stă mărturie pentru adevăr, fiind, tocmai de aceea, o literatură a sufletelor trecute în nefiinţă. Ea nu este la-ndemâna oricărui muritor german. În Est - interzisă, în Vest - trecută sub o tăcere programatică. În Republica Federală Germania, n-au interzis aproape nimic; dar au grijă ca nimeni să nu afle de existenţa acestei literaturi.

Pe lângă aceşti autori "uitaţi", au mai apărut câţiva oameni extraordinari - cunoscuţi pentru fapte de arme -, cu memoriile lor: Karl Döitz, Albert Kesselring, Heinz Guderian, Lothar Rendulic, Hans Friessner, Otto Skorzeny şi alţii. Din păcate, în rest, prea mulţi militari, cu-adevărat mari, n-au rezistat tentaţiei, încercând să dovedească faptul că ei ar fi câştigat războiul dacă Hitler i-ar fi lăsat. Alţii, pe de altă parte, au falsificat istoria marii lupte, prezentând-o în favoarea câştigătorilor.

Erich Kempka ar fi putut câştiga mulţi bani dacă ar fi scris despre "orgiile" care n-au avut loc niciodată în buncărul Führerului, aşa cum se presupune că ar fi zis. Dar omul simplu Kempka a rămas de neclintit, spulberând fără milă nenumăratele poveşti, care au fost şi mai sunt încă difuzate pe bandă rulantă. El a ţinut piept istoriei, în adevăratul sens al cuvântului. Şi-a spus punctul de vedere scurt, soldăţeşte, dar foarte limpede.

Eu l-am cunoscut pe Erich Kempka abia după război. M-au impresionat modestia şi camaraderia lui firească. Atunci când un avocat zelos a vrut să facă plângere la adresa mea pentru faptul că scriam, în Von Versailles nach Nürnberg (De la Versailles la Nürnberg), că Hitler, în timpul ultimei călătorii din 1945, la frontul de pe Oder, fusese înconjurat de mulţimea disperată şi de soldaţii epuizaţi, şi că doar puterea magică a personalităţii sale mai izbutea să insufle speranţă oamenilor, Erich Kempka a confirmat fără ezitare, sub jurământ: aşa s-a întâmplat, şi nu altfel. Kempka l-a însoţit pe Adolf Hitler în această ultimă călătorie pe front, în calitate de şofer.

Acest ajutor bărbătesc a devenit, din păcate, o raritate. Mult prea mulţi martori contemporani - în măsura în care mai trăiesc - apelează la înţelegere. Nu doresc să declare nimic. De aceea, am preluat bucuros sarcina activei edituri K.W. Schütz, căci Erich Kempka fusese chemat, de către Armata cea mare, să completeze perioada cuprinsă între ultima călătorie pe front a lui Hitler, în martie 1945, şi evadarea din buncărul Führerului, din 2 mai 1945. Numeroase declaraţii şi lucrări au apărut de atunci încoace.

Tocmai de aceea cartea este atât de necesară, pentru că Hitler cel mort nu-i lasă pe mulţi să doarmă - nu doar pe tinerii cei sceptici, ci şi pe mulţi istorici de pretutindeni. Joachim C. Fest ne dezvăluie de ce, în a sa Psychogramm (Psihogramă), scrisă pentru volumul ilustrat Hitler, Gesichter eines Diktators (Hitler - feţele unui dictator): "Chiar dacă Hitler ar fi eşuat şi ar fi fost uitat de noua generaţie, tot nu s-ar putea anula niciuna dintre premisele care l-au condus până la vârf. În acest sens, nu se poate vorbi de un eşec, şi ar fi o idee bună să-l salvăm din ghearele uitării."

Tocmai din această cauză, Adolf Hitler n-ar trebui să moară; cărţile şi volumele ilustrate referitoare la el umplu biblioteci întregi. Legat de Hitler cel mort, apar multe întrebări stăruitoare. Cu cât va trece mai mult timp de la apariţia sa meteorică şi de la moartea apocaliptică, în Berlin, cu atât vor deveni mai sonore întrebările însetate de adevăr.

Cât de greu îi este celui ce caută să păşească pe urmele adevărului, din cauza scrierilor istorice oficiale, izvodind în mod conştient neadevăruri şi jumătăţi de adevăr, ne-o dovedeşte un istoric englez care nu aparţine nicidecum tagmei revizioniştilor: David Irving. Acesta nu este un admirator al celui de-al Treilea Reich, dar, aflat într-un puternic contrast cu mulţi dintre colegii săi, este un fanatic al adevărului. Cu volumele sale (titlurile în limba germană în original - n.red.) Der Untergang Dresdens (Căderea Dresdei), Und Deutschlands Städte sterben nicht (Iar oraşele Germaniei nu mor), Die Geheimwaffen des Dritten Reiches (Armele secrete ale celui de-al Treilea Reich), Die Tragödie der Deutschen Luftwaffe (Tragedia aviaţiei militare germane), fără a ţine cont de interesele Aliaţilor, a adus o contribuţie valoroasă la cercetarea istorică onestă. Când a început să scrie Hitler und seine Feldherrn (Hitler şi comandanţii săi), lucrarea sa de referinţă, s-a lovit de aspecte cutremurătoare, evocate în introducerea lucrării sale - din păcate, o ediţie prescurtată: "Ca istoric, am fost, fără excepţie, îngrozit şi deprimat din cauza abundenţei de «jurnale» care, la o cercetare mai atentă, se dovedeau a fi falsuri sau conţineau, uneori, pasaje importante ce fuseseră «periate», mereu în detrimentul lui Hitler. Multe falsuri sunt dovedite cu documente.

Jurnalele Evei Braun, publicate de actorul Luis Trenker, au fost falsificate în mare măsură după Memoiren (Memorii), pe care cu mult timp înainte le scrisese contesa Irma Larisch-Wallersee; falsificarea germană a fost constatată în octombrie 1948, de către Camera Civilă 9 din München. Tagebücher (Jurnalele), scrierile maseurului terapeut al lui Himmler, Felix Kersten, sunt de asemenea produsul imaginaţiei, aşa cum o dovedeşte «Fişa medicală de 26 de pagini a lui Hitler» redată în aceste jurnale; în mod bizar, adevăratele jurnale ale lui Kersten - care conţin material exploziv, din punct de vedere politic, pentru elita Suediei - sunt intacte, dar n-au fost editate până în ziua de azi. Şi Tagebücher (Jurnalele) publicate ale lui Rudolf Semmler în Goebbels - the Man Next to Hitler (Goebbels - Omul de lângă Hitler) (Londra, 1947) sunt neveridice, aşa cum o dovedeşte înregistrarea din 12 ianuarie 1945; şi nu ne lăudăm cu faptul că descoperim anacronisme în mult citatele Jurnale ale contelui Ciano, ce aduc dovada că şi acestea, la rândul lor, au fost revizuite mai târziu, cel puţin în pasaje semnificative, ca de exemplu Klage wegen Rommel (Plângere referitoare la Rommel), de la 12 decembrie 1940, al lui Graziani - cu două luni înainte ca Rommel să fie trimis pe câmpul de luptă din Italia. Ribbentrop a atras atenţia, în evocările sale, asupra falsificării - el văzuse jurnalele adevărate ale lui Ciano în septembrie 1943 -, iar translatorul, dr. Eugen Dollmann, susţine că un ofiţer britanic, în a cărui captivitate se afla, i-ar fi confirmat falsificarea; dar şi o verificare superficială a volumelor-manuscris oferă informaţii despre felul în care Ciano a tăiat şi a completat materialul său; totuşi, istorici de rang înalt şi nume ilustre au citat fără spirit critic jurnalele, ca de exemplu Lisaboner Papiere (Documentele de la Lisabona) ale lui Ciano, chiar dacă acestea poartă însemnele prelucrărilor ulterioare - toate au fost, la un moment dat, rescrise la o singură maşină de scris, deşi teoretic ar fi apărut într-o perioadă de timp de şase ani, din 1936 până în 1942.

Jurnalul real al generalului de aviaţie Karl Koller nu indică niciun fel de similitudini cu textul publicat de acesta, cu titlul Der letzte Monat (Ultima lună) (Mannheim, 1949). Şi Helmuth Greiner, autorul jurnalului de război al OKW-Wehrmachtführungsstab[1] până în 1943, a profitat de ocazie - atunci când a fost provocat, în 1945, să rescrie notele sale cu privire la lunile «pierdute» din 12 august 1942 până pe 17 martie 1943 - pentru a omite pasaje pe care nu le putea înţelege sau aruncau o lumină nefavorabilă asupra unor prizonieri ca generalul Heusinger, sau o lumină favorabilă asupra lui Hitler; şi, fără îndoială, ca să se facă iubit de americani, a inventat texte mai lungi, care criticau din plin condu cerea războiului de către Hitler; acestea lipsesc din notele sale iniţiale, scrise de mână, pe care eu le-am comparat cu volumele tipărite. Această tendinţă este vizibilă şi în Tagebüchern (Jurnalele) generalului-locotenent Gerhard Engel, care a fost activ, din martie 1938 până la transferul său pe front, în octombrie 1943, ca aghiotant al lui Hitler; şi numai din perspectiva unei dovezi istorice - de exemplu, comparaţia cu documentele Armatei a 6-a a generalului-colonel Paulus, care se afla la Stalingrad - se poate concluziona că acestea erau orice, numai jurnale contemporane nu."

Dacă până şi un englez neangajat politic a avut experienţa aceasta în timpul unei corecte prelucrări istorice, ne putem închipui cu uşurinţă ce anume ni se oferă, de regulă, de către germani ca fiind "adevăr istoric"!

Erich Kempka a furnizat o parte esenţială a adevărului real şi tragic, pe care eu am putut s-o completez în baza declaraţiilor martorilor contemporani, a documentelor şi lucrărilor. Aceasta mi-a făcut o imensă plăcere, căci germanii au nevoie de adevăr precum înfometatul de un dumicat de pâine. Până acum, istoria germană recentă a fost denaturată cu bună ştiinţă - cu excepţia unui grup de istorici şi publicişti sinceri -, convertită şi parţial falsificată. Felul cum se procedează e relevat de exemplul curajoasei Hanna Reitsch, care, la 7.08.1973, mi-a scris după cum urmează, şi astfel a dovedit, în mod eclatant, cum se falsifică istoria germană:

"În Republica Federală Germania, şi chiar mult peste graniţele ei, oamenii sunt din nou - pentru a câta oară? - bântuiţi, chiar inundaţi de Hitler Stories (Poveşti despre Hitler), în filme şi reviste; totul, desigur, «istoric şi autentic», se-nţelege. Aşa şi cu cel mai recent film, Hitler, ultimele 10 zile. Actorul englez care îl interpretează pe Hitler are un renume mondial, fiind ridicat de către regină la rangul de Cavaler, iar actriţa e drăguţă şi simpatică. Doar că ceea ce joacă ei nu e nimic altceva decât: «Cum îşi imaginează Muc cel Mic căderea celui de-al Treilea Reich». De fapt, n-ar trebui să le-o luăm în nume de rău niciunuia dintre ei - n-au fost nevoiţi să trăiască pentru a vedea căderea propriei ţări şi, probabil, nici nu s-au confruntat vreodată cu moartea; altfel ar fi ştiut că o astfel de cădere nu este nicidecum dramatică - şi că moartea are loc în tăcere, mai cu seamă în zilele şi ceasurile dinaintea ei. Astfel, este practic lipsit de importanţă dacă eşti pentru sau împotriva trecutului.

Şi regizorul, care de altfel are un tată foarte renumit - şi anume, faimosul regizor Max Reinhardt, care a emigrat din Germania ca atâtea alte milioane de oameni -, ar fi trebuit să-şi aleagă mai degrabă altă sursă pentru film, mai ales fiindcă - se pare - a ţinut foarte mult să prezinte totul «istoric şi autentic», având în vedere mesajul. Unul dintre cei răspunzători de acest film, fapt ce reiese din trailerul filmului, este fostul căpitan Boldt. El ştia exact că prezentarea ultimelor zile în buncărul Cancelariei Reichului este 1neadevărată şi neobiectivă. Oare acest căpitan Boldt să se fi supus atât de mult puterii insurmontabile a producătorului filmului, încât n-a reuşit să introducă nici măcar o fărâmă de adevăr istoric despre felul cum a decurs sfârşitul în buncăr? Ar fi trebuit neapărat să refuze să-şi dea numele, ca testimoniu al adevărului istoric. Singurul lucru care se pare că i-a reuşit, legat de el, a fost că acel căpitan Boldt era numit, în film, Hoffmann. Ceea ce se prezintă despre el este, de asemenea, fals. Ca să dăm doar un singur exemplu: n-a existat niciodată un al patrulea testament al lui Hitler, şi de aceea domnul Boldt nici n-a rupt vreodată un al patrulea testament în faţa zidurilor buncărului. Dar ce mai contează - istorie încolo, istorie încoace -, de ce să nu minţim liniştit milioane de oameni care se uită la astfel de filme sau reviste, de dragul dramatismului, dacă dă bine?

În ceea ce mă priveşte, acţiunile şi vorbele mele, pe care se presupune că le-aş fi rostit, fiecare întâmplare şi cuvânt, dintre cele ce i-au fost puse în gură simpaticei actriţe care a jucat rolul meu, sunt neadevărate. Dacă ar fi vrut să spună adevărul, atunci ar fi trebuit să mă cheme pe mine, pentru a fi de ajutor, dar se ştia sigur: dacă s-ar fi oprit asupra adevărului, atunci filmul ar fi ieşit altfel, lipsit de dramatism. Zborul cu-adevărat dramatic pe care trebuia să-l parcurg ca aviator, pentru a-l duce pe generalul-colonel Greim, n-a putut fi prezentat în film - deci trebuia să facă loc imaginaţiei, şi am fost pur şi simplu aşezată între Adolf Hitler şi Eva Braun, pentru a le povesti istoria zborului. Iar eu n-am stat lângă ei niciodată în viaţa mea. Presupusa mea poveste este la fel de neadevărată ca şi toate celelalte; bunăoară, n-a fost doborât niciun avion de luptă, pe când în film au doborât 43. Dar ei tocmai de asta au avut nevoie pentru conceptul ce stătea la baza filmului. Da - şi regizorul a vrut să mă şi căsătorească, în film, cu feldmareşalul Ritter von Greim. Doar că regizorul n-a ştiut că Herr von Greim era deja căsătorit. Conform filmului, mariajului nostru i-a stat în cale doar faptul că eu am respins căsătoria, considerând-o o chestiune burgheză, depăşită. Asta, în germană, e o mare nesimţire.

Dar aşa cum rolul meu (în film) a fost inventat, în afară de faptul că l-am depus la sol pe rănitul general-colonel Greim, în faţa Porţii Brandenburg, şi că l-am îngrijit în buncăr, la fel sunt şi cuvintele, şi acţiunile celorlalte personaje ale filmului - inventate de-a dreptul grotesc. Numai Dumnezeu ştie, în buncăr n-a fost niciun fel de petrecere sau dănţuială, în timpul festinului... Era profund deprimant, aproape ireal, şi o linişte ca de mormânt.

«Adevărul istoric» al filmului se bazează pe datele furnizate de istoricul englez Trevor-Roper şi pe cartea sa despre ultimele zile în buncărul lui Hitler. Deci, probabil că e adevărat - susţin producătorii filmului. Faptul că un istoric, care şi astăzi mai conferenţiază la Christ-Church-College din Oxford, nu este interesat de adevăr, ci doar de politică, poate să ne mire, dar aşa stau lucrurile. Când am aflat, după o perioadă de detenţie de un an şi jumătate, de cartea lui Trevor-Roper şi după ce am citit-o, speriată, i-am trimis imediat o scrisoare. Pe-atunci eram foarte tânără şi mai credeam, desigur, în încercarea sinceră a unui istoric de a descoperi adevărul. I-am comunicat că a căzut pradă unui fals, deoarece a folosit un aşa-zis «raport de martor ocular al Hannei Reitsch» referitor la ultimele zile în buncărul lui Hitler, ce ar fi fost scris la persoana I, dar pe care eu nu l-am întocmit niciodată, nu l-am scris niciodată, nu l-am văzut niciodată şi, mai ales, nu l-am semnat niciodată, căci nu corespunde realităţii. Răspunsul lui - de mirare pentru un istoric - a fost cam aşa: ceea ce a pus el pe hârtie ar fi fost primit de la CIC[2]-ul american, iar aceştia au obiceiul de a spune adevărul.

Istoricul englez n-a dorit sub nicio formă raportul meu; căci istoria se scrie, pentru un istoric din cercul puterilor învingătoare, mult mai uşor, mai frumos şi mai interesant, inventat şi falsificat, atunci când e vorba de fapte şi cuvântări ale învinşilor."

Cine este în căutarea adevărului - acela îl va găsi, indiferent de obstacole. Căci, între timp, prea mulţi publicişti revizionişti le-au tulburat apele măsluitorilor istoriei.

Trebuie doar să vrei să afli adevărul!