Depun mărturie

Citiţi un fragment din această carte.


Asemenea volumului precedent - al doilea din seria Răni deschise -, nici volumul de faţă, al treilea, nu adoptă o ordonare tematică, ci una cronologică. Năzuinţa mea este de a conferi acestor scrieri un caracter predominant autobiografic. Doresc să depun mărturie despre cum arăta, într-o vreme de dictatură, de lipsă a libertăţii în exprimare, în comunicare şi în deplasare, viaţa unui profesor universitar care dorea totuşi să răspundă nevoii organice a tinerilor de a se cultiva, de a se educa, de a afla răspunsuri la o sumedenie de întrebări care-i preocupau şi despre care învăţământul tăcea sau oferea un discurs fals. Şcoala şi universitatea livrau şi atunci multe cunoştinţe, dar îmi dădeam bine seama că abia acolo unde prestaţia mea la catedră se încheia începeau întrebările grele, pentru care aveam nevoia unor căi de exprimare, care nu puteau fi altele decât întâlnirile directe cu oamenii şcolii (profesori şi elevi), cu publicul, iar pentru ceea ce scriam, revistele de cultură (pentru articole) şi editurile (pentru cărţi). Un joc de strategie începea, astfel, cu cei care monitorizau aceste manifestări. Faptul ca aveam statut de matematician îmi oferea un avantaj, matematica fiind considerată mai distanţată de ideologie. Având această etichetă, eram probabil mai puţin controlat, neobservându-se că multe dintre scrierile mele se refereau la fenomene socio-umane. Am vrut să păstrez ordinea cronologică a scrierilor mele pentru a se vedea modul în care oscilam între teme dintre cele mai diferite, modul în care alternam între constrângere şi libertate.
 
Aşa cum am scris şi cu alte prilejuri, cred că separarea în ştiinţe exacte, ale naturii şi socio-umane s-a atenuat într-atât încât a devenit o formă în care birocraţia culturală este depăşită de realitate. Dar chiar dacă menţinem această birocraţie, suntem obligaţi să dăm o atenţie tot mai mare interacţiunii unor domenii dintre cele mai diferite. Tocmai această interacţiune este obiectivul principal al multora dintre scrierile reluate în această carte. Mai mult, colaborării diverselor discipline îi sunt dedicate cu precădere preocupările mele de o viaţă întreagă. Mi se pare că modul fragmentar în care sunt prezentate cele mai multe fapte este principalul păcat al educaţiei şi al culturii. Repet aici ceea ce mi se pare a fi o trăsătură esenţială a începutului mileniului al treilea: niciun domeniu, fie el ştiinţific, tehnologic, artistic sau filozofic nu mai poate trăi pe cont propriu, deci ca o lume care-şi este suficientă sieşi; fiecare are nevoie de un metabolism permanent cu celelalte domenii, cu lumea din afara sa. Dar spunând aceasta, nu facem decât să afirmăm că frontierele dintre discipline sunt tot mai precare, mai neclare. În particular, azi este mult mai greu (dacă nu imposibil) decât la sfârşit de secol XIX să definim cu rigoare ce este ştiinţa, deoarece atunci ne aflam în etapa galileo-newtoniana a dezvoltării ştiinţei, cu anumite caracteristici foarte clare, pe când în secolul trecut toate caracteristicile ştiinţei galileo-newtoniene au fost puse sub semnul întrebării.
 
Textele incluse în volumul de faţă au fost concepute în a doua jumătate a secolului trecut, când efectele emergenţei revoluţiei informaţionale, comunicaţionale şi computaţionale deveniseră vizibile, dar se poate observa că adevărul lor a devenit mai puternic acum, în era internetului; dispunem azi de mai multe argumente decât atunci în a susţine primordialitatea metabolismului diferitelor domenii.
 
Ca şi în volumul precedent, şi în volumul de faţă se observă atitudinea generală de optimism superficial şi ipocrit impusă de ideologia puterii. Toate greşelile, impasurile, defecţiunile erau obligatoriu datorate faptului că nu erau urmate cu fidelitate indicaţiile Partidului Comunist. Situaţiile cele mai delicate erau acelea în care trebuia să răspund unor anchete sau provocări venite din partea unor publicaţii ale Partidului Comunist şi în care referirea la documente de partid sau citate din discursuri ale Secretarului General erau inevitabile. A naviga printre ele, reuşind totuşi să strecori semnalarea unor neajunsuri, cerea diplomaţie şi dibăcie. Este, cred, important ca noile generaţii să poată beneficia de această radiografie a situaţiei de atunci. Dar să nu creadă cititorul tânăr că totul se desfăşura în condiţii de joc strategic. Acest joc se putea schimba brusc în măsuri coercitive, de exemplu interzicerea deplasării în străinătate pe câte o perioadă de un an sau doi, atunci când o anumită convenţie tacită era încălcată. Trebuie să fie foarte clar faptul că libertatea de comunicare şi de călătorie, atâta cât exista, era în mare măsură datorată nevoii pe care o avea puterea politica de a-şi păstra o imagine cât de cât onorabilă faţă de Occident.
 
Cu acest volum încheiem publicarea scrierilor anterioare anului 1990. Dar, cum se va putea observa, mentalităţile din acea perioadă dăinuie cu putere şi în perioada post decembristă. O luptă dură cu inerţia, cu teama de schimbare este încă necesară.
 
(Solomon Marcus, 21 iunie 2013)