Intimitate

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


Doi dintre prietenii mei sunt gay. Nu sunt singurii, dar pe ei îi cunosc de pe vremea când purtam cu toţii şorţuleţe unisex la aceeaşi grădiniţă. Am fost copii obişnuiţi. Ne-am jucat multă vreme după regula fetele-cu-fetele-băieţii-cu-băieţii; ei învăţau să înjure şi să dea cu pumnul, iar noi să roşim şi să-i pârâm la mama. Am fost colegi de şcoală, am plecat la facultăţi, am făcut chefuri împreună, ne-am ciondănit, ne-am ajutat la greu, ne-am botezat copiii... Ce mai, suntem prieteni buni, de-o viaţă.

Unul dintre magiştrii mei are o teorie: copiii au cu toţii un singur sex până pe la treisprezece ani, când presiunea socială îi sileşte să devină fete sau băieţi. Pe ei i-a silit să devină băieţi. Aveau succes la fete şi se lăudau cu destule cuceriri. Am crescut în siajul mişcării flower-power, ni se părea că trăim în plină revoluţie sexuală – dar eram, de fapt, la fel de speriaţi de emoţii şi intimitate ca orice adolescent rezonabil. Sigur că ştiam multe despre homosexualitate: din cauza ei decăzuse şi se prăbuşise Imperiul Roman...

În anul întâi de facultate, în obligatoria practică la porumb menită să ne întărească pentru viaţă, am cunoscut primul gay adevărat şi declarat. Refuza să fie cazat laolaltă cu băieţii pentru că nu vroia în ruptul capului să accepte că ar fi ca ei. L-am primit în dormitorul nostru – pe şest, desigur. Ne învăţa să ne machiem, să fim caline, să înţelegem diferenţele. Era simpatic şi ciudat. Îl acceptam matern, ca pe-un copil tarat, şi mă simţeam deosebit de liberală.

Adevărul este, însă, că multă vreme n-am acceptat homosexualitatea. Nu că aş fi respins-o manifest – gândesc progresist, ce naiba! – dar problema mi se părea supralicitată, făcută, împinsă-n faţă. Eram tolerantă – existau şi ei undeva, acolo, ciudaţii. Treaba lor, nu te amesteci în intimitatea nimănui! Chiar mă scotea din pepeni şuşoteala bănuitoare despre orice tip mai îngrijit, care asorta culorile şi nu mirosea a sudoare. Dar, în afara cazurilor cu evidente probleme genetice, restul homosexualităţii mi se părea o deviaţie culturală, născută dintr-un excesiv auto-răsfăţ. Bărbaţii aceia nu erau, adică, suficient de bărbaţi încât să se abţină de la o perversiune dobândită cultural. La fel cum hoţii nu se abţin să fure.

În legătură cu prietenii mei auzisem rare zvonuri - despre fiecare separat. Nu le luam în seamă, lumea-i rea! Se căsătoriseră, făcuseră copii, erau bărbaţi responsabili. Ştiau ce se şopteşte despre ei şi uneori supralicitau, ludic, la petreceri, afecţiunea pentru câte un amic. Mai târziu au divorţat – dar parcă-s singurii! Au rămas taţi responsabili, serioşi şi buni prieteni cu fostele neveste - un fel de familie modernă, cu vieţi comune, dar cu două domicilii.

Acum o vreme ne-am întâlnit din nou. Un loc cu lume multă, chef, discuţii... Spre dimineaţă, după vin din belşug, semne discrete m-au făcut să înţeleg că vechii mei prieteni sunt acum împreună. Nu vă imaginaţi cumva gesturi vulgare, pipăieli sau indiscreţii. Doar intensitatea privirilor, nevoia de a fi în acelaşi loc, vocea mai caldă în discuţiile dintre ei. Părea o aventură aflată la început, suavă, plină de emoţii. O poveste de iubire, emoţionant de împărtăşită, care nici nu se afişa, nici nu se ascundea. Mi-am dat seama că-mi sunt nespus de dragi, aşa cum sunt.

Le doresc din inimă să fie fericiţi. Oricât ar părea de ciudat, aceasta istorie spune mai multe lucruri despre mine, decât despre ei.