Socoteala din târg

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


În ziua când mă duc să văd programul de strip-tease masculin de la Flamingo e un ger de crapă pietrele. Noroc că nu ninge, altfel s-ar fi stârnit un viscol mai straşnic decât în noaptea de Revelion. "Cine să iasă din casă pe vremea asta, la miezul nopţii, într-o zi de marţi, ca să vadă un program de bar?!" bombăn eu, în timp ce vântul îmi îndeasă în gură şi în ochi frunzele putrede din faţa blocului, praful din parcare şi cine ştie ce alte drăgălăşenii de pe Aleea Câinilor. Dar n-am încotro, e sarcină de serviciu! Mileniul Doi n-a fost în stare să breveteze ziaristul care refuză un chef pe spezele şefului. Altminteri, trebuie să vă mărturisesc, nu ştiu mai nimic despre distracţiile nocturne din Bucureşti. Reţeta obişnuită a vieţii mele de noapte înseamnă felii groase de bibliotecă şi un vârf de cuţit HBO - totul servit la cald, cu motanul Griguţă torcându-mi în braţe.

În faţa clubului e plin de maşini deştepte. Mă uit la taximetrişti. Chiar dacă nu-i vreme de table pe capotă, cei mai mulţi par veseli, semn că muşterii se adună de la drum lung - din Drumul Taberei, din Balta Albă... Surprind câteva haine de blană, însoţite de domni serioşi, şi-mi dau seama că nu m-am gândit până acum dacă la spectacol au voie şi bărbaţi. În public, adică. Uite o întrebare pe care prietenii au uitat să mi-o treacă pe lunga lor listă de curiozităţi. Tipii de la intrare par tot atât de pricepuţi la nimicuri femeieşti ca un scaner cu rezoluţie profesionistă la detalii de granulaţie. Vând bilete de acces, dar în ochi le citeşti totalul individual: 19.436.582 lei. Sau 64.921.199, fără TVA şi fără cartea de credit din poşetă - nurcile sunt tare scumpe în ziua de azi! Din când în când se salută expansiv cu câte cineva, semn că există şi cliente care vin aici în mod obişnuit. Băieţii nu fac parte din echipa de show, e limpede. Doar dacă nu ne aşteaptă vreun supliment de wrestling...

Primul lucru care mă izbeşte înăuntru e întunericul. Al doilea e un fel de călugăr franciscan cu rasă de mătase, cu gluga trasă pe ochi. Mă împiedic de el la modul cel mai propriu, el mă sprijină să nu cad şi îmi dau seama că nu există pe lume artist care să reziste ispitei de a ieşi costumat de scenă ca să se dezmorţească la bar cu una mică. Cineva mă conduce la locul rezervat. E de-a dreptul înghesuială, oare de ce nu mă mai mir? Văd chipurile celor de vis-a-vis cu destulă dificultate, dar nu-i greu să-mi dau seama că publicul e foarte tânăr. Nu încerc nici o explicaţie, constat doar. Nu sunt bărbaţi. Printr-un glasvand de sticlă mată ghicesc alături alt bar, rezervat celor care-şi aşteaptă partenerele. Nu văd nicăieri bara de alamă lângă care se unduiesc profesionistele din filmele americane. Fără bară, la băieţi... Există, în schimb, un fel de grilaj de protecţie care desparte publicul de ringul de dans. Seamănă teribil cu gardurile montate de jandarmi la manifestaţii. "Or deveni sălbatice, fetele?" mă întreb. Sala are şi balcon. E la fel de plin. Remarc chiar câteva rochii lungi, de seară. Îmi aduc aminte că mâine e miercuri. Dar nimeni nu pare cu gândul la condica de prezenţă...

Spectacolul începe în forţă. Franciscanul amabil de mai devreme se dezlănţuie puţin pe muzică, apoi îşi pierde rasa. Vaaaai, e gol!... Vaaai, s-a stins lumina!... Publicul chirăie. Atmosfera începe să se încălzească. N-o să vă povestesc spectacolul, trebuie văzut. Se dansează pe ritmuri de toate felurile. Din fericire, nu-i nevoie de prea multă sincronizare. Nici de prea multă expresivitate, penumbra nu le dezvăluie chipurile. Evoluţiile de grup sunt urmate de solo-uri. Multe costume, tot atâtea pretexte de scăpat de ele: povestea managerului obosit de responsabilitatea misiei, povestea seducătorului profesionist şi a toreadorului învingător, povestea sălbaticului care fură femei. Ştim cine-i Tarzan, dar vă imaginaţi cine-i Jane? Poate fi oricare dintre voi, dragele mele, spectacolul este teribil de interactiv! Dacă aţi crezut că daţi un ban ca să vedeţi bărbaţi puşi cu botul pe labe şi transformaţi în obiecte sexuale, vă înşelaţi. Dansatorii îşi aleg partenerele din public şi, spre uimirea mea, fetele nu refuză, intră fără rezerve în dinamica erotică a coregrafiei: se lasă dezmierdate, se unduiesc în ritm, îi ajută să se dezbrace, rămân lângă ei şi când sunt goi... Iar băieţilor le place mult să scape de toate hainele, credeţi-mă! E greu de spus cine de cine profită. Am o bănuială, dar cine sunt eu să judec?! Între timp, dansatorii neocupaţi pe scenă îşi fac loc în public, vin peste tine, pretind să fie mângâiaţi, pipăiţi. Nu concep să fie trataţi cu refuz, nu acceptă! Gărduleţele tip Jandarmerie nu te apără de nimic, trebuiesc alte stratageme. Încerc să-mi compun cea mai antipatică şi mai afurisită mină de care sunt în stare. Vecina mea de banchetă - persoană importantă, nu spun cine! - se apără cu ţigara aprinsă şi cu bricheta. Reuşim să scăpăm, dar nu se ştie până când! Din fericire, puştoaicele de alături sunt mult mai primitoare, aşa că băieţii se adună acolo ciorchine, îşi fac cuib. Ce se vorbeşte nu e publicabil, pe cuvânt! Descopăr undeva o masă cu cliente trecute de prima tinereţe. Par amuzate şi destul de relaxate. Băieţii sunt mai curtenitori cu ele, mai puţin agresivi. De alături, din barul bărbaţilor, câte o umbră îşi lipeşte nasul de glasvand. Cine a pretins că doar femeile sunt curioase?

Mă uit la ceas. Reprezentaţia durează de aproape două ore. Pentru mine e cam mult. Simt că vreau să sar la concluzii. Din fericire, câteva piese oldies but goldies par să anunţe finalul. Băieţii invită fetele la dans. Expertele în gimnastică erotică de adineauri sunt mai stângace când e vorba de dans de-adevăratele, în picioare. Clientele mai coapte îşi iau revanşa. Dar parcă poţi fi sigur că râde mai bine cine râde la urmă?

Înghesuială mare, la plecare. Puţini sunt cei care mai rămân la discotecă. De parcă toată lumea şi-ar fi amintit brusc că mâine e zi lucrătoare. Afară a început să curgă din cer amestecul acela de apă şi sticlă topită care se numeşte polei. Altă temperatură, alte gânduri. În drum spre casă, încerc să-mi ordonez impresiile. Pe lângă ce v-am povestit deja, rămân cu două imagini-emblemă. Femeia de serviciu de 50 de ani care intra în ring între momente ca să strângă, prozaic, hainele aruncate pe jos de băieţi. Şi bancnotele înfipte în slipurile stripperilor. Gospodine cumpătate, fetele: n-am prea văzut bancnotă mai mare de zece mii...


P.S. Şoferul de taxi care m-a dus acasă în Balta Albă mi-a amintit un banc. Ştiţi de ce-şi înşeală nevestele bărbaţii? Pentru că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg...