Pantofi albaştri de înmormântare

E cald, senin, frumos, soare, iarbă, frunzuliţe şi floricele. Aprilie, 2004. Pe străzile Bucureştiului, lume, multă lume, intrând sau ieşind din lumina glorioasă; fetiţele îşi plimbă fustiţele şi burticile goale - se poartă bluzele scurte, până sub sâni, şi fustele sau pantalonii căzuţi pe şolduri - băieţii îşi întăresc muşchii pe sub tricouri, de parcă în oraşul ăsta n-ar exista decât tineri. De parcă viaţa ar inunda cu veselie trotuarele dezgolite de lumina pe care poţi pune mâna. De parcă viaţa... îşi spune încet Ioana, o profesoară pe care cei 30 de ani de profesie o făcuseră să aibă în ultimul timp, acelaşi vis: ea, cu mâinile neînălţate, lipite de corp, de oasele albe, prelungi, pudrate gros-lipicios cu un clei care mirosea puturos a mlaştină, ea, încercând să-şi dezlipească coatele de corp, forţându-se inutil... trezindu-se de fiecare dată plângând. E ca şi cum lumea ar vrea să-mi arate tocmai acum că ea există, că nu s-a oprit nimic, nu s-a oprit nimic, nu s-a oprit nimic... Merge greu, împiedicată, târâindu-şi picioarele prin lumina strălucitoare, înghite ceva la nesfârşit, ceva care tot zgârie şi gât, şi stomac, şi suflet. Ridică din când în când privirile spre trecătorii gălăgioşi, apoi îşi lasă pleoapele în jos, de teamă să n-o citească ei, copiii ăştia atât de tineri, să nu le strice viaţa şi tinereţea şi fericirea, toate atât de evidente şi de strivitoare.

În dimineaţa aceea de aprilie - mai crud decât credea T.S. Eliot - pe la ora 6, la Ioana acasă, în apartamentul cu două camere, din Obor, sunase telefonul, un sunet ciudat şi puternic, femeia încă dormea dusă, avea ore doar după-amiaza, în ziua aia de aprilie. Sunase telefonul:
- daaa!!! (somnoros şi încet... apoi, vocea unei prietene, Valeria)
- Ioană, a murit Dorin... (Dorin era soţul Valeriei, dar bun şi vechi prieten al Ioanei, profesoara îi cunoscuse pe amândoi după terminarea facultăţii, la un vernisaj, au descoperit, la ieşirea din adunare, că locuiesc pe acelaşi lung bulevard, spre Obor; după aceea s-au văzut aproape săptămânal, de obicei la Dorin şi Valeria acasă)
Pauză. Femeia nu mai poate vorbi, ceva i se pusese pe creier şi nu mai putea vorbi. Deschide gura de multe ori, dar nu se aude nimic, multe minute nu poate să-i spună nimic Valeriei. Pauză lun-gă... Şi, peste un timp, încet.
- cum a murit Dorin?
- aşa, l-am găsit acum un minut lângă mine, în pat, rece. E rece, înţelegi?
Pauză...
- ai sunat la Salvare şi la Poliţie?
- nu.
- păi sună. Mă îmbrac şi în câteva minute sunt la tine...
A urmat o zi ieşită din Kafka, poliţie, spital, necropsie, diagnostic: infarct. În mintea şi în inima Ioanei, tot felul de imagini acopereau şoaptele teribile ale Valeriei. Îl vedea pe Dorin când viu, când mort, când el, când sufletul lui, imagini, decupaje, stop-cadru, travelling: Dorin venind pe o apă, curgeau lin amândoi, apoi, el se aşeza la Masa Tăcerii, pe scaunul tare, de rămas-bun, ea rămânea în picioare, vorbeau cuminţi, ce-ai să faci tu?, bine, ai să vii?, ne vom întâlni într-o dimineaţă în care..., acuma eu plec... şi ea nu mai zicea nimic, nu era voie. Bărbatul se ridica spre Poarta Sărutului, vino la mine!, şi, pentru prima dată, o săruta acolo, în spaţiul ăla de trecere, acuma eu chiar plec!... ea lăsa pleoapele în jos, tăcând. Ajungea la Coloana Infinitului şi urca pe spaţiul acela în sus, de pe pământ, la cer, pleca. Ea ştia că nu pentru totdeauna, că se vor mai vedea într-o dimineaţă... Apoi, femeia vedea zidul mănăstirii Voroneţ, Judecata de apoi, trupurile goale şi neajutorate ale celor care plecau, grozăviile, îngerii, diavolii, săgeţile lungi, râul roşu al morţii despărţind lumile... Moartea?, singura femeie care nu mă va părăsi niciodată, glumea Dorin, citând de fapt din Picasso, nu-i spusese niciodată că erau vorbele pictorului şi Ioana lăsa discuţia aşa, fără a-l corecta. Moartea e singura femeie care...

Acum, în seara de aprilie călduros şi cu străzile pline de lume, o lume ahtiată de soare, Ioana se duce la Biserica Cimitirului Sfânta Vineri, unde mortul fusese depus (mortul... Dorin, prietenul ei, unul dintre puţinii bărbaţi care nu fusese niciodată mitocan cu ea, care nu-i făcuse curte ca un adevărat bărbat... Prietenul ei, Dorin, de două-trei ori pe săptămână, rămânea la firma lui de consulting până târziu, iar Valeria, ca să aibă linişte, îi aducea la birou, de câte ori el întârzia, o sticlă de votcă Polar, ea pleca, el bea toată votca aia şi, pe la zece noaptea, plin de curaj, o suna şi o întreba: ce faci tu, Ioană cu părul bălai? Bine. Ce faci tu, singură şi închisă în apartamentul ăla, al tău? Bine. Să-ţi pun muzică. Să-ţi pun nişte muzică - Dorin iubea muzica mai mult decât orice - Mozart, Beethoven şi Vivaldi au făcut muzica, îi spunea el, Dorin. Şi-i punea, la telefon, Bachianas Brasileiros, nr.5, a lui Heitor-Villa Lobos, sfâşietoare melodie, nu înţeleg cum să asculţi muzica asta şi să nu mori?, sau, mai bine zis, nu înţeleg cum de ăia care creează o capodoperă nu mor imediat?, cum de nu-i omoară opera aia?, cum să nu mori??? Auzi?, parcă ţi-aş cânta eu, atât îi putea zice Dorin. Şi ascultau muzică amândoi, de două-trei ori pe săptămână, ţinând la ureche, receptorul neputincios, deloc salvator. Uneori, o mai întreba una-alta: ce-ai să faci în vacanţă?, ai bani să mergi la mare? Nu pot, că dacă-mi iau bilet la mare rămân tot concediul fără bani, nu pot. Stau acasă şi citesc. Eşti cuminte?, mai glumea el câteodată. Şi ea tăcea... Atât. Ani şi ani... Acum, mortul Dorin fusese depus la biserică.
Ioana, îmbrăcată cu un taior în pătrate alb-negru, cu o fustă strâmtă, neagră, până sub genunchi, cu ciorapii de mătase neagră, foarte bine întinşi, merge încet prin lumina strălucitoare, câtă lumină!, mai multă ca niciodată!, îşi spune femeia târâindu-şi picioarele şi ţinând capul în jos, bărbia îi atinge primul nasture al taiorului şi contactul cu ebonita rece îi face mai rău, tresare şi îşi ridica puţin fruntea atât de grea. Linia de tramvai în stânga, curge bolovănos. Cartierul Tei, departe, Biserica Sfânta Vineri. Şi Ioana ajunge. Intrarea în cimitir are uşile mari, deschise, Poarta Cimitirului, Chagall, stâlpii de la intrare, gardul închiderii în lumea cealaltă, copacii, verdele şi albastrul, scrisul, muzica. Chagall. Doar că aici sunt multe maşini, ţigănci îndrăzneţe, aruncă vorbe şi flori, coşuri pline de narcise, şi garoafe, şi lăcrămioare, şi liliac. E aprilie. Femeia intră pe poarta lui Chagall, cumpără liliac, multe ramuri de liliac, lunecă pe cărarea spre biserica de departe. Lume în jurul casei lui Dumnezeu, cu mulţi ea se ştie, un moderator de televiziune, nişte informaticieni, o familie de universitari, mai încolo, spre uşă, un grup şoşoteşte ascuns, probabil rude.
Biserica rece. În capăt, lângă altar, întins pe masă, Dorin, prietenul ei care iubea muzica. Între flori şi voaluri, îmbrăcat în costumul lui cel mai bun, hainele de teatru sau de sărbătoare. Ioana se apropie, îşi face cruce, Dumnezeu să-l odihnească!, îi aşază liliacul alături şi îi pune sub mâini o monedă galbenă. Are timp să vadă, ieşind curios dintre voaluri albe, la capătul celălalt de sicriu, pantofii lui vechi, purtaţi, cu praful care, ei, acum, îi pare cât munţii... Dorin, va merge la judecata de apoi cu pantofii lui vechi, prăfuiţi...
Se duce păşind încet, lângă Valeria, ar vrea să-i strângă mâinile reci, dar nu poate, asta nu poate, întoarce doar capul spre ea, aplecându-se: condoleanţe! Trece un timp. Greu ca pământul. Hai afară, să vorbim, îi spune soţia lui Dorin. Şi ies amândouă.
Se aşază pe o bancă de lângă zidul rece al bisericii, în grădina cimitirului lui Chagall, pe iarba care va creşte din Dorin. O să vină de la biserică, să încuie, aşa fac ei noaptea, ar trebui să plecăm, sunt cu maşina, hai la mine, că nu pot să dorm singură, te duc eu mâine la şcoală, când ai ore? M-am învoit. Perfect. Mergi? Merg, îi răspunde femeii care fusese soţia lui Dorin o jumătate din viaţa lui. Încuie şi îl lasă acolo?, se întreabă Ioana, acolo, între pereţii reci?, parcă la ţară, în satul meu din Moldova, mortul -îmbrăcat în haine noi, nedrăcuite- se priveghează, se stă lângă el toată noaptea, se povesteşte şi se plânge, se boceşte, Omule, pomule,/ În ce grădină,/ Sub care flori,/ Sub ce privire,/ Ai să adormi?.../ Femei şi bărbaţi/ Beţi şi mâncaţi,/ Că Dorin n-a apus/ E numai dus... se mănâncă plăcinte-poale-n-brâu, unse cu smântână şi se bea vin, lăsând jos câteva picături, să fie de sufletul mortului!... Şi aici?, la oraş? Aici, chiar vine omul de serviciu de la biserică şi-i spune Valeriei că ar trebui să încuie biserica, să plecaţi cu toţii, că e târziu, că am şi eu casă, doamnă, mă duc la nevastă, că n-am mâncat nimica astăzi, că... Valeria îi întinde nişte bani, hârtii mototolite, nu le mai numără, băgase mâna în buzunar şi scosese un pumn de bani, ia, nea Dumitre, să ai de mâncare, ia şi mănâncă pentru al meu bărbat, al meu... Hai la maşină, îi mai spune Ioanei. Se ridică şi merge înainte, pe cărarea spre ieşirea din Cimitirul Sfânta Vineri, cealaltă femeie merge în spatele ei, undeva, lângă poartă, e maşina. Hai fată!, sper să pot conduce şi să nu păţim nimic, asta ar mai trebui!
Închise amândouă în cutia de metal, bordul, luminile clipind roşu, volanul, pedalele, căldura. Maşina iese în bulevard, rulează nesigur, Valeria trage de volan, nu prea atent, e dusă pe gânduri şi pe alte timpuri: liceul, anul întâi de facultate, cererea în căsătorie, un Dorin fâstâcit şi timid, insistent însă - trebuie să fii nevasta mea! - anii ce-au urmat, casa lor, antichităţile, discurile şi CD-urile cu muzică, operă, mai ales, după '89 firma de consulting, întârzierile bărbatului, uneori nu venea câte o noapte întreagă acasă, dar ea ştia că doarme singur la firmă, pe o canapea, votcă. Alteori, acasă, închizându-se în camera lui şi ascultând muzică, el-singur şi muzica. Nefericirea... Ajung la magazinul Obor, e încă lumină, lumea într-o implozie ciudată, căldura, Valeria se uită cu coada ochiului la prietena ei. Hai să mergem la magazin, ne mai uităm, mai respir şi eu!... îîî, mergem, şopteşte Ioana, nu vrea s-o supere. Deloc.
În magazin, la fel multă lume, vorbe, ţipete, îmbrânceli, grabă, raioanele cu mărfuri, vânzătoarele ocupate, n-au timp nici de-o cafea. Lenjerie, pături sintetice, electronice, haine ieftine, pantofi. Pantofi!!!, hai să intrăm, gângureşte aproape Valeria. Trasă ca de tractor, Ioana pătrunde printre pantofi, unii mai de toamnă, alţii de primăvară... Pantooofi! Uite balerini!, doamnă, vreau balerinii ăia albaştri, din dreapta dumneavoastră, aha-aha, ăia! Şi Valeria, zâmbind, probează încălţările de culoarea cerului foarte senin. Îmi vin perfect! Peste ciorapii negri, pantofii albaştri, Ioana îşi priveşte prietena care face câţiva paşi pe gresia maro, spre capătul raionului de încălţăminte. De parcă o lumină s-ar stinge, paaac!, şi nu s-ar mai vedea silueta subţire a soţiei lui Dorin, de parcă ar dispărea după nori, după orizont, după viaţă, încălţată cu pantofii noi, albaştri... Se face linişte.

- ce faci tu, Ioana?
- bine.
- să-ţi pun muzică... Beethoven, Mozart şi Vivaldi au făcut muzica. Asculţi?
- ascult.

Şi acum, linişte. Moartea e cea mai tare.
- Tu, Ioană, taci. Taci. Taci.
Linişte.
Moartea e cea mai tare.
Pantofi albaştri de înmormântare.

îmi plac.

Valeria plăteşte, hai la maşină, fetiţo, deja mă simt mai bine, am pantofi noi, uite că rămân cu ei, nu-i mai scot din picioare până acasă, ce noroc am avut!... Femeile ies din magazinul aglomerat, plin de vorbe, ţipete, îmbrânceli, grabă, lume, multă lume. Se întunecase în Bucureşti, lumina era acuma departe, plecase acolo, la Dorin, intrase la loc, în inima lui... Drumul spre maşină, printre oamenii veseli, ce multă lume!, multă, multă lume...

De sus, Dorin se uită la ei zâmbind şi, cu o mişcare uşoară, îşi şterge praful de pe pantofii lui vechi. Pe pământ se lasă o pulbere de aur...