Nimic...

Nimic nu o să ne despartă vreodată. Şi timpul are grijă, aproape de fiecare dată să ne arate cât de naivi şi trecători suntem noi şi sentimentele noastre.
Nimic nu se compară cu tine. Cuvinte dragi, pe care tânjim să le auzim, pe care vrem să le credem şi care ne fac să simţim că plutim atunci când sunt spuse de omul pe care îl iubim.
Nimic nu poate să ne stea în cale. Şi de câte ori neprevăzutul nu le-a râs în faţă marilor strategi şi le-a arătat că niciodată nu poţi prevedea exact victoria!
Eşti un nimic. Şi simţi cum revolta creşte în tine pentru că vrei să ştii că tu contezi şi că nimeni nu are dreptul să îţi arunce în faţă aceste cuvinte.
Nu avem nevoie de nimic. Îţi auzi părinţii spunând asta, şi ştii că mint de dragul tău şi că niciodată nu or să vrea să te împovăreze cu grijile şi nevoile lor.
Nu ţi-am greşit cu nimic. Oare să fie adevărat? Şi chiar dacă tu crezi că aşa este, ascultă şi cealaltă părere...
Nimic nu va mai fi ca înainte. Şi cu toate acestea, la un moment dat observi că istoria chiar se repetă.
Nu ai nimic de pierdut dacă încerci. Şi atunci alegi să lupţi pentru că ştii că deşi e important să câştigi uneori lupta contează mai mult decât victoria.
Nu ai nimic sfânt. Şi totuşi speri ca celălalt să aibă încă un sistem de valori...
Nu a lăsat nimic în urma lui. Nu o fi asta cea mai mare frică a fiecăruia dintre noi?
Nu o să-ţi ascund nimic. Şi te trezeşti că minţi uneori prin omisiune, alteori din laşitate, alteori din comoditate.
Nu o să se aleagă nimic din tine. Şi totuşi speri că te înşeli şi că până la urmă viaţa o să te contrazică.
Nu faci nimic bine. Cuvinte nedrepte, aruncate la mânie şi care pot tăia aripi.
Nu o să fac nimic care să te rănească. Peste un timp, îţi rupe inima în două ca şi cum aceste cuvinte n-au existat niciodată.
Nu se mai poate face nimic. Şi lumea ţi se prăbuşeşte dintr-o dată...