Cele mai bune intenţii

A fost odată o femeie care a găsit un bebeluş pe stradă. În acele vremuri o aşa întâmplare era prilej de mare bucurie pentru că oamenii încă îşi mai doreau bebeluşi. Rareori se găsea unul părăsit pe caldarâm sau uitat în tramvai, într-o cutie de pantofi sau un coş de nuiele, iar atunci găsitorul se putea considera norocos pentru că, potrivit legilor vremii, bebeluşul devenea al lui şi putea să facă ce doreşte cu dânsul.

Pentru că avea deja un bebeluş, femeia a hotărât să nu-l păstreze pe cel găsit, ci să-l ofere în dar unei alte persoane. S-a gândit la una dintre prietenele sale, căci aceasta nu reuşise să-şi întemeieze o familie şi era măcinată de singurătate. Pentru ea bebeluşul ar fi însemnat şansa unei vieţi mai fericite.

Ajunsă acasă, femeia şi-a sunat prietena şi a rugat-o să-i facă o vizită, fără să-i spună motivul invitaţiei sale. Asemenea lucruri nu puteau fi discutate prin telefon. Când i-a arătat bebeluşul şi i-a spus ce intenţii are, prietenei i-au dat lacrimile de bucurie. Nevenindu-i încă să creadă, aceasta a luat mâna femeii într-a dânsei şi mai că ar fi vrut să o sărute, recunoscătoare că a scăpat de chinul vieţii trăite de una singură. Atunci inima femeii s-a umplut de căldură şi a simţit că făcuse cea mai bună alegere când se gândise la prietena ei. Aceasta din urmă era în mod evident o mămică perfectă, căci luase copilul la piept şi-l privea cu mare dragoste.

Apoi prietena i-a spus femeii că, din păcate, trebuia să plece chiar în acea zi din oraş, într-o călătorie de serviciu care nu putea fi contramandată nicicum. Nu-i nimic, a liniştit-o femeia. Lasă bebeluşul cu mine şi du-te în treaba ta, îl vei găsi la întoarcere. Cu regret în suflet, noua mămică şi-a sărutat odrasla şi i-a mulţumit încă o dată femeii. Apoi şi-a luat rămas bun, cu promisiunea că se va întoarce peste cinci zile.

Femeia a rămas acasă cu cei doi bebeluşi, al ei şi al prietenei sale. Crezuse că-i va fi greu să aibă grijă de amândoi, mai ales că bebeluşul ei era cam zvăpăiat şi plângăcios din fire. Uneori îi venea să dea cu el de pământ şi, desigur, când un asemenea gând îi trecea prin cap se ruşina şi se simţea groaznic. Însă noul bebeluş era incredibil de cuminte. Dormea toată noaptea şi nu plângea nici măcar când îi era foame, pur şi simplu aştepta cu ochii lui blajini şi inteligenţi. Când vedea biberonul, chicotea şi o făcea şi pe ea să râdă. Nici nu se sfârşise a treia zi de când îl găsise şi femeia, cucerită de drăgălăşenia lui, decise că avea să-l păstreze.

În a cincea zi, aşa cum promisese, prietena s-a întors şi, îngrozită, a aflat marea nenorocire ce se abătuse asupra binefăcătoarei sale: bebeluşul ei căzuse din pătuţ şi se lovise la cap. Înmormântarea urma să aibă loc a doua zi. Femeia era într-atât de răvăşită de pierderea suferită încât nici nu mai avea putere să plângă. În stare de şoc, ţinea la piept bebeluşul găsit în urmă cu câteva zile şi repeta fără oprire că e bebeluşul ei iubit şi numai al ei. Tulburată de o aşa tragedie, prietena a luat-o în braţe şi, după ce i-a ascultat suferinţa, i-a mângâiat chipul şi a rugat-o să se liniştească. Desigur, i-a spus, e bebeluşul tău, draga mea, al cui ar putea să fie?

Din acea zi cele două femei au început să se vadă tot mai rar. Prima dintre ele, mângâiată de prezenţa bebeluşului găsit la colţ de stradă, a reuşit în cele din urmă să treacă peste suferinţă. Ce-a de-a doua însă, condamnată la singurătate, nu şi-a putut ierta niciodată prietena, deşi încerca să-şi spună de multe ori că aceasta fusese mânată de cele mai bune intenţii.