Spaime

Îmi imaginez uneori cum trebuie să fi fost viaţa oamenilor înainte de electricitate, atunci când se lăsa întunericul şi bezna devenea atotstăpânitoare. Câte spaime puteau naşte câteva bătăi neaşteptate în poartă, câte poveşti despre fiinţe imposibile văzute doar cu coada ochiului într-un con de umbră s-or fi născut atunci, câtă singurătate în întuneric, câtă bucurie la prima rază de lumină! Îmi mai imaginez cât de ameninţătoare putea părea liniştea, dar şi cât de frumos trebuie să fi arătat cerul care pe atunci nu avea încă a se teme de concurenţa becului electric. Cât de mărunt şi insignifiant trebuie să te fi simţit în faţa măreţiei Universului.

Astăzi diferenţa dintre zi şi noapte s-a estompat, mai ales în oraşe, şi în plus am cam uitat să privim spre stele, dar spaimele noastre au rămas. Poate au îmbrăcat alte forme, poate nu mai nasc poveşti despre fiinţe imaginare care să se transmită din generaţie în generaţie, dar sunt acolo, în mintea şi inima fiecăruia dintre noi. Şi ştiu că, indiferent dacă lumina pare să fi devenit atotputernică, noaptea este cea care poartă în continuare aceste spaime. Clipa aceea de dinainte de culcare când, după ce treci în revistă evenimentele de peste zi, nu poţi, oricât de necredincios ai fi să nu te rogi ca celor dragi ţie să nu li se întâmple nimic rău, nopţile în care nu poţi adormi pentru că undeva ceva îţi spune că zilele următoare nu vor fi purtătoare tocmai de veşti bune. Frica că poate nu eşti iubit, că poate cei din jur nu te plac aşa cum eşti, că planurile şi proiectele tale atât de atent construite se vor prăbuşi într-o secundă, că poate binele de astăzi nu va continua şi mâine sunt spaime pe care le simţim mai acut atunci când stingem lumina.

Cred însă că acestea sunt şi printre puţinele momente în care suntem cu adevărat singuri, dar şi realmente sinceri cu noi înşine pentru că suntem obosiţi, sătui să ne prefacem, vulnerabili. Atunci lăsăm garda jos şi toate gândurile şi semnele de întrebare născute peste zi ne invadează mintea, toată nesiguranţa pe care o ignorăm în timpul zilei îşi face simţită prezenţa. Teama de necunoscut, de ceea ce ar putea să ne aducă ziua care va să vină se strecoară în mintea noastră. Eu cred că acestea sunt momente de graţie. Pentru că atunci ne amintim că suntem vii, că fiecare oră contează, că ceea ce facem astăzi poate avea efecte devastatoare asupra acelui mâine atât de ireal şi nesigur. Sunt momente de graţie pentru că timpul pare a-şi încetini goana nebună şi ni se dă răgazul să ne aplecăm asupra noastră şi a ceea ce vrem să devenim, să cumpănim asupra a ceea ce contează pentru noi cu adevărat. Sunt momente în care căldura şi liniştea casei ne creează ocazia perfectă pentru a fi buni în gândurile noastre faţă de noi, dar şi faţă de ceilalţi.

Trăim cu piciorul pe acceleraţie, număram zilele şi orele până la week-end sau până la concediu când vânam o libertate iluzorie. Dar şi atunci ne grăbim pentru că timpul este limitat şi ne dorim să facem cât mai multe în zilele acelea de imaginară libertate. Aşa că totul devine o goană nebună din care nu prea ştim sau nu prea dorim să ne oprim. Practic, nu avem timp pentru noi, pentru a ne analiza gândurile, sentimentele sau alegerile pe care le facem. Uneori nici nu vrem să o facem pentru că ne este frică de ceea ce am putea descoperi în noi înşine. Şi aşa uităm să trăim, uităm să ne bucurăm, uităm să visăm, uităm cine suntem şi, mai important, cine ne-am fi dorit să fim. Ştiu că este extrem de greu să te priveşti în oglindă pentru că rişti să nu-ţi placă ceea ce vezi, dar mai ştiu că dacă nu ai curajul ca măcar din când în când să faci acest lucru, atunci când o să vină momentul în care o să trebuiască să tragi cu adevărat linie, o să realizezi că laşităţile, mai ales cele faţă de sine, te-au costat poate mai mult decât ai crezut. De aceea cred că momentele acelea de dinainte de culcare când spaimele atavice se întâlnesc cu spaimele omului modern sunt cele mai potrivite pentru a ne da întâlnire cu noi aşa cum ne-am da întâlnire cu cel mai bun prieten, pentru a fi sinceri şi pentru a privi lucrurile în faţă. Pentru că putem trăi cu multe spaime, dar singura cu care cred că nu putem trăi este frica de noi înşine. Şi să nu uităm că, chiar dacă închidem ochii în fiecare seară, mai avem încă şansa de a repara câte ceva dis-de-dimineaţă.