Frumoasa adormită / Cartea de lut a lui Petru Leahu

Unul dintre avantajele subtile ale călătoriilor aiurea este nu doar faptul că vezi locuri, ci şi acela că poţi că poţi să-ţi validezi prietenii. Fiindcă nu există nici un chip mai nimerit să cunoşti cu adevărat pe cineva decât călătorind împreună. În trenuri sau autobuze înghesuite, în corturi, aeroporturi sau pensiuni îţi poţi surprinde tovarăşii mereu cu garda jos, mai ales atunci când dorm.


Există o stare de vulnerabilitate graţioasă a tuturor celor care se abandonează somnului, fie el somn de plăcere, de nevoie sau de oboseală. Şi există o tentaţie uşor perversă, oarecum voyeuristică, de a-i fotografia în astfel de situaţii. Întrucât cel treaz şi lucid pare să aibă mereu un ascendent asupra visătorului. Frumoasa adormită e, de fapt, o victimă. (Citat din basmul cu pricina: "Prinţesa era frumoasă ca lumina zilei, căci somnul nu-i răpise nici culorile vii ale feţei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii îi avea închişi.")


Eu unul, resimt o plăcere vinovată de fiecare dată când îmi fotografiez copiii, prietenii, soţia dormind, dar nu prea mă pot abţine şi îi rog, în gând, să mă ierte. Pe de altă parte, ştiu clar că mulţi dintre prietenii mei fotografi au, la rândul lor, poze cu mine dormind în diverse ipostaze, ceea ce mă absolvă, măcar parţial, de vinovăţie.


Am o colecţie vastă de prieteni dormind, însă provocarea de a găsi aceste imagini în arhiva mea este de neacceptat, fiind perdantă din start. Şi asta fiindcă arhiva este atât de misterios organizată, încât găsesc de fiecare dată tot ceea ce nu îmi trebuie, însă mai niciodată ce îmi...
Cumva, inexplicabil, am reuşit să grupez o mică serie cu hermano Cosmin Bumbuţ dormind prin Havana, Playa Larga şi Caracas. E pe undeva emblematică pentru cum stau lucrurile în materie de "prieteni călători dormind".

Cartea de lut a lui Petru Leahu

Cărţile stau înşirate pe rafturi în bibliotecă la fel cum stau morţii în cimitire. Cartea se trezeşte la viaţă doar atunci când o mână o scoate de acolo şi o deschide. Orice carte ascunde între copertele ei un mister. Iar misterul se revelează treptat, odată cu această deschidere a cărţii şi cu întorsul paginilor ei. Deschiderea unei cărţi e un gest la fel de sacru ca şi prima baie a unui prunc nou născut. Când ultima filă a cărţii e întoarsă şi după ea nu mai este nimic, cartea tace. Iar atunci când e pusă la loc în raft, ea se întoarce la loc, în mormânt. Închiderea cărţii e sinonimă cu închiderea unui întreg univers, strângându-se ca un sul în mâna celui ce l-a creat.

Ascunsul se întoarce la locul lui, însă trăieşte o vreme ca memorie în mintea cititorului. O memorie fragilă, condamnată la uitare. Dacă la început conţinutul cărţii e viu şi limpede de parcă ai privi lumea prin sticla unui geam, după o vreme el se înceţoşează treptat. E ca şi cum ai privi printr-o perdea străvezie. Apoi, între tine şi realitatea cărţii se interpun pe rând: o draperie, un oblon, un zid. Iar memoria acelei cărţi devine opacă. Aceasta e adevărata tăcere a cărţii: când nu-ţi mai aminteşti aproape nimic în afară de titlu şi autor. Astfel, cartea redevine mister. Se întoarce de unde a plecat.

După o vreme, mâna ta caută iar după cartea uitată. Ţi se face dor să afli taina aceea care te-a vrăjit cândva şi ţi-a lăsat o stare inexplicabilă de euforie. Atunci redeschizi cartea. Dar în mod curios, conţinutul ei nu mai e acelaşi. Fiindcă tu însuţi nu mai eşti acelaşi ca la prima lectură. Eşti un alt om. Ai devenit un palimpsest de texte suprapuse, învălmăşite, uitate, care te-au preschimbat cu timpul în omul cel nou, acum mai bătrân, dar cam la fel de puţin înţelept, care eşti acum. Devii cărţile pe care le-ai citit şi mai ales, cele pe care le-ai uitat. Eşti un fel de cimitir al tuturor literelor amestecate şi ferecate între copertele cărţilor.

Dar ce te faci când pe masa ta stă o carte pecetluită, de lut, care nu poate fi cu nici un chip deschisă? Am primit într-o zi de la un prieten o astfel de carte. Fără vorbe şi fără nici o explicaţie, doar cu sugestia: într-o zi, vei scrie ceva despre asta. De atunci încoace mut cartea închisă de colo-colo de pe o masă pe alta şi mă uit la ea. Îmi vine s-o deschid, dar îmi amintesc că nu se poate. E pecetluită. O cântăresc în mână. Misterul ei e ferecat pe vecie în pământul din care e făcută. Uneori îmi zic: e un obiect de artă, o fi un semn. Alteori îmi pare vie. Mă uit la ea şi ascult cum tace. Cum poţi să vorbeşti despre ceva care tace? Despre ceva ce nu poate fi deschis, răsfoit?

Când nu mai poţi face nimic de capul tău, când toate ideile ţi se scurg din minte, cad în călcâie şi calci pe ele, se cuvine să recurgi din nou la cărţi. Undeva, poate se află ascuns un răspuns. Trebuie doar găsit. Cartea cea Mare, pagina 1758, Apocalipsa capitolul 5: "Cine oare este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă peceţile?" Iată răspunsul, care e de fapt o întrebare. Cartea de lut a lui Petru Leahu este la fel, o carte-întrebare. Răspunsul e suspendat tocmai în şerpuirea acestui semn al întrebării. Misterul, ascunsul nu se află înăuntrul ei; acolo e doar pământ, nu cuvinte. Răspunsul se află în afară, în acest obiect ce se cuvine contemplat, pipăit, mirosit, cântărit în palmă şi mutat de pe o masă pe alta până la sfârşitul lumii tale de om. Atunci te vei face una cu cartea-întrebare fiindcă te vei întoarce la loc de unde ai plecat, înapoi în lut şi ţărână, aşteptând învierea, în vecii vecilor, amin.