Milioane de platouri

(...)
 
Mii de platouri este o carte în curs, în desfăşurare, în devenire. Dacă ar fi să vorbesc despre ea ca despre un film, ori un disc, ori un grup muzical, ori chiar, mai nou, un gadget electronic, altfel spus ca despre un erou de piaţă (entitate pluriformă, nici subiect, nici obiect: obiect-subiect; ca mărfuri, obiectele par a monopoliza, azi, subiectivarea şi a deţine iniţiativa: binecunoscutul "animism" al mărfii), în termeni de cultură pop post-literară, despre Mii de platouri s-ar putea spune fără teamă de a greşi că este principala carte cultă, hiperfilosofemul icon şi chiar fetiş al unei epoci care, însă, nu încetează să se anunţe, să încerce să vină. Deleuze însuşi ar fi apreciat, probabil, o astfel de apreciere, el chiar spunea că, mai ales azi, evenimentele filosofice, evenimentele de gândire nu mai trec, obligatoriu, prin cărţi, prin texte şi încă prin unele aparţinând unui gen strict, cu protocoale aparte. Deleuze vorbea, în acest sens, de pop filosofie. Dar tocmai confuzia, ambivalenţă, ambiguitatea, marea diferenţă şi chiar divergenţă nivelată, făcută indistinctă dintre pop şi popular face necesar prezentul avertisment.
 
Mii de platouri este, aşa cum s-a spus, o carte derutantă, cu concepte înşelătoare, cu atât mai expuse contrasensurilor în toate sensurile (şi contra, dar, mai ales, şi pro), cu cât ele se doresc nişte concepte pratice, operative, transpozabile (şi deja transpuse) într-o acţiune politică nu atât revoluţionară, cât recuperatorie şi recondiţionantă, productivă de subiectivitate politică (sensibilitate, afecte, proceduri): de re-politizare, altfel însă, a lumii. În momentul inevitabil, tradiţional, al trecerii, al medierii de la filosofie la ideologie, se poate produce (nu este o fatalitate, o necesitate, ci un pericol întotdeauna greu de evitat) torsiunea, recuperarea, re-teritorializarea a ceea ce se promitea şi se schiţase ca de-teritorializare, regresia liniilor de fugă pe linii de moarte, recăderea tentativei de evadare în gaura neagră.
 
Mii de platouri nu este un Capitalul sau un Manifest al vreunui partid, ci, mai degrabă, un "toolbox" "anti-sistem", cum s-ar zice azi. În primul rând însă, ea trebuie citită altfel, ca o ne-carte sau, mai exact, ca o contra-carte. Mii de platouri este o contra-summa, o relectură transversală a domeniilor de bază a ceea ce, în limba franceză, a ajuns să fie sintetizat sub sigla SHS, "sciences humaines et sociales", o carte transcategorială îndreptată, tocmai, împotriva modelului epistemologic al "ştiinţei" de stat (ca ştiinţă a statului), pentru re-recuperarea sau contra-recuperarea potenţialului de maşină de război al unei cunoaşteri (nu doar în mod atestat istoric, ci, în general, trans-istoric, ca structură antropolitică) recuperate de către aparatul de stat şi îndreptată, nietzscheean, împotriva ei înseşi. S-a spus chiar: o altă metafizică sau o "geofilosofie", deşi această intenţie trebuie să-i fie atribuită în primul rând lui Deleuze singur, Guattari contrabalansând, în Mii de platouri, empirismul speculativ al filosofului prin vizarea practică, organizaţională, politică proprie terapeutului şi militantului (care face succesul actual al cărţii).
 
Mii de platouri nu este atât o carte epocală, cât o carte-epocă, o carte care nu încetează, cum spuneam, să prindă corp, să se "obiectiveze", să se "ontologizeze" istoric sub forma unei epoci ne-epocă - cea strict prezentă -, epocă-semnal la rândul ei, ea însăşi la fel de greu, de ambiguu, de ambivalent de interpretat ca şi simptomul ei filosofic, cartea Mii de platouri: epocă "anti-sistem", epoca-acum, la fel ca şi hiperfilosofemul ei, ar putea fi subiectivată, practicată, mai curând, ca recuperare şi ca reformare, în amonte, a unei cunoaşteri, a unei ştiinţe alternative, prin chiar o acţiune de un tip care deconcertează, care stupefiază.
 
(...)