Mediul românesc continuă să fie bun conducător de impostură

Daniel Cristea-Enache: Această epocă "de Aur", pe care - recunosc - n-o regret nici eu, cîtuşi de puţin, a fost totuşi intervalul de timp în care v-aţi format ca intelectual şi ca om.
Formaţia dvs. dintr-o epocă istorică dată nu exclude, iată, frica şi repulsia faţă de ea. Şi atunci, se poate spune că datoraţi (că datorăm) regimului trecut ceva, fie şi prin prisma faptului că v-aţi descoperit, v-aţi definit şi v-aţi întărit repulsia faţă de cotidianul ceauşist?
E nevoie de un context mizerabil pentru ca un intelectual român să-şi formeze şi să-şi testeze caracterul? Sau este suficientă educaţia părinţilor? Cum au stat lucrurile, în cazul Ioanei Bot?
 
Ioana Bot: Între multele lucruri pe care nu le poţi alege cînd te naşti e şi epoca... Banalitatea însăşi a ideii mă ajută să nu mă plîng că am crescut "în condiţii vitrege", că - vorba şoricelului către elefant, într-una din glumele numai în aparenţă inocente care circulau bine în epoca respectivă - "aş fi putut fi şi eu mare ca tine, dar am fost bolnav cînd am fost mic". Cu alte cuvinte, nu vreau să dau vina pe epoca "de Aur" pentru nimic din ceea ce mă alcătuieşte în chip esenţial. Ar fi - după părerea mea - o laşitate. Dar nici nu vreau să o glorific. Nu epoca a contat, de fapt.
Desigur, pot să explic o serie de alegeri pe care le-am făcut în acei ani prin circumstanţierea lor, pot să reconstitui pentru un public străin (studenţii mei de azi sînt un asemenea public) plaja de impurităţi istorice care a însoţit sau a determinat diferite opţiuni, referitoare la parcursul meu profesional, de pildă. Aşa cum vă explicam în episodul anterior al discuţiei noastre de ce nu am avut dreptul la paşaport şi, deci, nu am ieşit din ţară niciodată înainte de 1990; sau de ce m-am luptat (cu mine însămi, în primul rînd: credeţi că e funny să înveţi de-un 10 la Economie politică?) să fiu şefă de promoţie la terminarea facultăţii, sau de ce am ajuns să predau româna la şcoala unui orfelinat uitat de Dumnezeu. Cred că alegeam mereu, dintr-o paletă tot mai îngustă de posibilităţi, "răul cel mai mic" pentru viaţa mea (profesională şi privată, deopotrivă), fără să abdic de la nişte principii morale fundamentale. Aceste principii cred că familia mea mi le-ar fi transmis oricum, în orice fel de lume am fi trăit. În numele acestor principii, ale căror cărămizi s-au aşezat în mine mult înainte de "formarea profesională", de "cariera unui filolog în comunism" sau de alte circumstanţieri similare, în numele lor şi pentru că ele erau bine clădite, m-am regăsit fără probleme după comunism, în lumea liberă. Ele n-au nimic spectaculos. Încep cu "să nu furi, să nu minţi, să nu rîvneşti la lucrul altuia, să îţi cinsteşti părinţii", chestii de-astea, simple şi vechi, dar, vai, cît de greu de respectat... Continuă cu o insistenţă particulară asupra coerenţei de sine (de mine), grija ca eu să semăn, în orice clipă a vieţii mele, oricît de privată sau oricît de publică ar fi ea, cu mine însămi. Să mă recunosc în oglindă. Şi (cum îmi explica bunicul uneori, la capătul zilei, el care ştia atît de bine să mă alunece în somn cînd eram foarte mică) să pot adormi liniştită, fără să îmi fie frică sau ruşine de ceea ce am făcut peste zi. Aşa se trăia în jurul meu, firesc, "la firul ierbii". Asta am văzut, asta am repetat la rîndul meu, asta a ieşit. De aceea nu cred în povestea cu epocile care "ne strică", "ne îmbolnăvesc moral", la nivel individual. Fiecare din noi este - în orice epocă - ceea ce a fost educat/format să fie. Abia după aceea intervin circumstanţele istorice: care permit anumitor calităţi sau defecte morale să se dezvolte, reprimîndu-le pe altele. În unele epoci şi lumi, hoţii şi borfaşii beneficiază de onorurile societăţii şi de luminile scenei, oamenii cinstiţi stînd deoparte sau chiar ascunzîndu-se, croindu-şi spaţii private în care să poată respira, etc. etc. În orice context le e dat să trăiască, eu cred că oamenii sunt, funciarmente, aceiaşi. Am văzut lichele în lumea liberă, carierişti pe toate meridianele, găinari pretutindeni, tot aşa cum am întîlnit oameni întregi (vă mai amintiţi de Geo Bogza: "ca să fii om întreg, atîtea sînt necesare!"...?) în România comunistă, în oraşele ucise ale epocii de Aur şi în satele pierdute din Apuseni, ca şi în lumea occidentală. La un alt nivel, azi, ne plîngem că sistemul nostru universitar e plin de impostori intelectuali, în vreme ce al Occidentului nu e; ca profesor universitar - şi ca evaluator în diverse structuri internaţionale ale cercetării ştiinţifice - am văzut că tentaţia imposturii e aceeaşi pretutindeni, că (deci) oportuniştii, carieriştii lipsiţi de scrupule, impostorii şi hoţii de proprietate intelectuală există peste tot. Nu îi putem decima (şi dacă comunismul românesc m-a învăţat să mă tem de ceva, aceea e vînătoarea de vrăjitoare). Dar contextele în care impostorii se află pot fi fundamental diferite. Îndeobşte, mediul academic occidental e prost conducător de impostură intelectuală (şi-a perfecţionat, de-a lungul timpului, serii de norme şi legi prin care se fereşte de această plagă a omenirii), în vreme ce mediul românesc - continuă să fie bun conducător de impostură. La noi, impostura poate înflori, cel mai adesea nepedepsită, deci poate deveni un exemplu de reuşită în carieră, pe care viitoarele generaţii să îl urmeze etc. Nu avem mai mulţi hoţi decît alţii, problema noastră este că (moştenire a comunismului sau nu, înclin să cred că nu...) la noi hoţia rămîne nepedepsită, cel mai adesea, şi asta stimulează iniţiativa noilor generaţii (de hoţi).
Oricît de surprinzător ar putea să pară, unei lumi ca a noastră, atît de obişnuită cu "scuza istoriei vrăjmaşe", eu, una, cred că aş fi ieşit tot aşa, în liniile mele esenţiale, şi dacă n-aş fi crescut în comunism. Adică - mică de statură, ochelaristă, vorbind repede şi uşor limbi străine, îndrăgindu-mi meseria şi punîndu-mi familia mai presus de carieră, înconjurată de prieteni şi spunînd poveşti copiilor din preajmă. Nu cred că meseria mea ar mai fi fost cea de acum, adică nu cred că aş fi urmat Filologia, dar abia aici intervin circumstanţele istorice. Sînt convinsă, pe de altă parte (e genul acela de convingere care îţi vine din adînc, dacă ştii să te asculţi), că mi-aş fi iubit meseria, orice meserie aş fi ales, într-o altă lume, pentru că nu pot lucra (decît cu eforturi de totului mari) la ceva ce nu îmi face plăcere. Sub acest aspect, mic-mic, sunt recunoscătoare regulilor din învăţămîntul liceal comunist, care m-au făcut să cunosc (în direct şi îndelung) munca la banda rulantă a unei fabrici, schimburile de noapte etc., şi să ştiu foarte bine ce noroc am că nu lucrez ceva ce nu îmi place.
La fel, sînt convinsă că aş fi lucrat tot cu copii (să mă ierte studenţii mei, care se consideră adulţi, "copii" e un nume generic şi tandru, care li se potriveşte şi lor, şi fetiţelor de la orfelinatul din Gherla, şi pufoşilor care mi-au traversat viaţa pentru cursuri private de franceză, gramatică românească, arta lecturii sau croitorie pentru păpuşi - discipline în care, se pare, excelez, şi care nu s-au văzut vitregite de comunism nicidecum), pentru că e ceva care "îmi iese", care mi se potriveşte în mod fundamental.
Mai departe, am ales cît am putut alege - şi da, epoca aceea în care am crescut nu mi-a prea dat ocazia să aleg. Poate că aş fi făcut medicină (visul de bunăstare al oricărei familii cu un copil bun la şcoală, prin anii \'80), dar unchiul meu medicul, pe care îl iubeam enorm, îmi spunea să fac asta numai dacă sînt convinsă că pot suporta să îmi moară un copil în braţe în fiecare zi, şi eu să ştiu că medicamentul sau tratamentul care l-ar fi putut salva există, dar să nu îl am. Dacă pot să văd un copil murind aşa, la mine în spital, să mă fac medic ca dînsul. Nu m-am făcut. Pictam, croiam costume de epocă (bine documentate) şi decoruri pentru păpuşile mele, mergeam la teatru, vizitam muzee, ascultam multă, multă muzică. Brodam. Restauram broderii şi bijuterii sau făceam altele, din cele vechi. Citeam pe nerăsuflate cărţi de istoria artei şi de istoria mentalităţilor (adică, ceea ce găseam, întotdeauna "la liber", în biblioteca părinţilor mei), etnologie şi cărţi de călătorii, istorii ale costumelor şi locuirii, de-a valma cu basme, basme, basme; aş fi vrut să mă fac ...ce, oare? Ce fel de meserie se potrivea acestor pasiuni? Pe cînd am ajuns să aleg (la sfîrşitul gimnaziului), Istoria artei şi Arhitectură se puteau studia numai la Bucureşti (o opţiune improbabilă pentru un clujean, în acele vremuri de frig şi foame), Psihologia şi Sociologia se desfiinţaseră, Filozofia era de totului politizată, Istoria mi se părea că se refugiase de ideologie într-o factologie rău explicată studenţilor... Am avut noroc de o profesoară minunată de fizică, în liceu, Măndica Bălibanu (pomenită fie, astfel, în veci), care ne cultiva tuturor, cu mult talent, pasiunea pentru cosmologie, astrofizică, matematici "ciudate" şi, în general, istoria ştiinţelor (în momentele cele mai bune, visam să studiez exobiologia la Cornell University, era ca şi cum mi-aş fi dorit să merg pe Marte sau să primesc un paşaport ca să vizitez RDG-ul: la fel de imposibile toate); am vrut, deci, o vreme, să mă duc la Fizică (că alchimie nu se mai putea...), dar mi s-a explicat că, acolo, dorinţa mea de a fi excelentă ar depinde de existenţa unor aparaturi pe care statul comunist nu le are, de plecări la universităţi străine, unde eu nu mă voi putea duce. Am renunţat. Interesul meu pentru literatura de formule matematice, pentru formele fixe ale artei, e o întoarcere (reîntemeiată) la această dragoste dintîi.
Nu prea aveam de unde alege. Eram bună la limbi străine, eram elevă la un liceu de "filologie-istorie", iar profesoara de română (excepţionala profesoară de română a mea, a Sandei Cordoş, a lui Mircea Miclea, a lui George Maior, a lui Adrian Papahagi şi Adrian Tudurachi, ca să vedeţi ce avem în comun...) susţinea că nu sînt bună la română. Admirabilă, doamna mea de română încă se miră, cui o ascultă, că Ioana Bot a ajuns unde a ajuns; ne înţelegem bine, cînd ne întîlnim, pînă azi, cu excepţia acestui mic detaliu. Am decis (am ales? mai este aceasta o alegere?) să merg la "limbi străine". Cu vreun an înainte să termin liceul, însă, în marea sa înţelepciune şi indiscutabilul său patriotism, Partidul a hotărît că nu se mai puteau studia două limbi străine la facultate, numai una, în combinaţie cu româna. Am făcut, aşadar, româna (de musai) şi franceza (pentru că mă simţeam mai sigură la admitere decît cu engleza). Răul cel mai mic, cum spuneam. Dar m-am pus cu burta pe carte, ca să nu îmi fie ruşine de mine, eram oricum un devorator de cărţi, şi am avut foarte repede norocul unor mari întîlniri, cu profesori de la universitate care mi-au crescut aripile. Deşi trăiam cu toţii într-o lume în care nu puteai zbura cu ele decît "pe dinăuntru". Cînd s-a terminat comunismul, după cîteva ezitări, am descoperit că ştiam zbura foarte bine, cu aripile acelea, şi în lumea largă. Încă o mai fac, sper, destul de convingător.
M-aţi întrebat dacă e nevoie de un context mizerabil ca un intelectual român să-şi formeze caracterul. În încheierea acestor rememorări cu sufletul la gură, aş vrea să spun cît mai explicit că nu, nu e nevoie. Sîntem oameni de caracter sau nu, indiferent de context. Deşi contextul ne poate pune la încercare, deci ne poate şi ucide, la o adică.