Mirosul de calorifere calde îmi aducea lacrimi de bucurie în ochi

Daniel Cristea-Enache: Aţi fost o studentă studioasă şi eminentă, pe care numai Revoluţia din 1989 a ajutat-o să ajungă acolo unde îi era locul; să se împlinească profesional în conformitate cu posibilităţile intelectuale şi cu meritele sale. Cum aţi trăit momentul decembrie 1989? Este el un reper în discuţiile cu studenţii dvs., născuţi în libertate? Şi aveţi sentimentul că vă înţelegeţi uşor sau greu, cu ei, asupra acestui subiect, ca şi asupra altora din cuprinsul epocii trecute?
Pot fi intelectualii români din generaţia Ioanei Bot un fel de "punte" între cele două epoci şi nişte martori creditabili ai amîndurora?

Ioana Bot: Îngăduiţi-mi, de astă dată, să încep nu prin a răspunde, ci prin a corecta o percepţie (pentru că îmi dau seama că ea este destul de răspîndită, astăzi): personal, nu cred că "locul meu era/este la Universitate", ci că universitatea e, probabil, unul din locurile (de muncă) unde pot să îmi manifest anumite capacităţi, mai preţuite în lumea de azi decît altele. Dacă la antipodul Universităţii se află, în devenirea mea profesională, Şcoala Generală nr. 1 din Gherla (cu Casa de copii asociată), eu cred că locul meu putea fi foarte bine şi acolo, la şcoala aceea, ca şi aici, unde sînt acum. Meseria mea este de profesor de română: şi acolo trebuia să îmi fac meseria, numai că... cu totul altfel. Dar satisfacţia de a vedea că elevele mele cele fără familie, fără relaţii şi fără meditatori privaţi, intrau la examenele grele de la unele licee clujene (cel mai adesea, încercau la şcolile care le dădeau o meserie imediată: industrie alimentară, Pedagogic, Sanitar etc.) doar pentru că au făcut limba şi literatura română cu mine, credeţi-mă, regret dacă sună patetic şi nu am timp acum să caut nişte expresii mai soft pentru asta, deci: dacă elevele mele gherlene treceau cu bine de asemenea examene datorită mie, profesoara lor de română, asta îmi oferea satisfacţii absolut comparabile cu cele pe care le încerc la universitate, cînd studenţii mei se dovedesc capabili de performanţe deosebite. Era un semn că, fiindu-le profesoară, eram la locul meu, că şi acela putea fi locul meu. Am multe asemenea exemple, de foşti elevi de acolo care mă caută, sau mă reîntîlnesc, accidental, ca să îmi spună că am contat enorm în a-şi găsi ei înşişi locul în lume. În anii aceia, de gherlă, nu locul de muncă în sine era îngrozitor, ci condiţiile în care eram silită să îmi văd de treabă. Nu mi-au displăcut niciodată clasa, lecţia, copiii (oricît de dificili), ceea ce mă teroriza efectiv era sistemul în care trebuia să lucrez - şi să trăiesc. Îndrăznesc să spun că nici acum nu mă sperie ideea că aş putea să mă reîntorc "mîine" în învăţămîntul secundar, să predau subiectul, predicatul şi autorii canonici unor copii de toate felurile; ci că o asemenea întoarcere ar putea avea loc ca urmare a unei răsuciri istorice mult mai mari, care ne-ar rearunca pe toţi în lumea de coşmar de care am scăpat în decembrie 1989. Şi, ca să închei acest moment explicativ, care s-a cam lungit, văd: sînt, de asemenea, convinsă că multe din soluţiile pedagogice pe care le folosesc azi cu studenţii le-am construit/testat/învăţat în anii aceia de gherlă.
Am trăit momentul decembrie 1989 cam ca Fabrice del Dongo bătălia de la Waterloo: închisă în casă cu ai mei, auzind de jos, din oraş, şi de pe arterele mari de intrare în oraş, zgomotele unor mişcări militare (se trăgea, huruiau şenilele blindatelor sau tancurilor care coborau Feleacul, vaier de oameni şi un huiet intens, care parcă urca din mine însămi astupîndu-le pe toate celelalte). Lîngă mine, murea de o boală necunoscută cineva foarte drag mie (eu nu am fraţi, bolnavul era vărul meu, Ion, singurul cu care semăn şi care făcuse Fizica şi era un profesor excepţional şi fericit...) - căderea comunismului nu l-a salvat de la moarte. Eu clădeam din polistiren, în orele libere, o casă pentru păpuşa Barbie obţinută miraculos pe piaţa neagră de prietenii mei, pentru fetiţa lor, şi căreia voiam să îi dau o casă potrivită de Crăciun (i-am pus ultimele retuşuri în faţa ecranului mic şi aburit al televizorului Sport, pe care unii se făceau că lucrează şi ne anunţau libertatea). Nu îmi amintesc momentul efectiv în care să fi devenit convinsă că infernul s-a terminat, că - gata - am scăpat. Poate că nici nu am trăit un asemenea moment, mi se părea mereu că entuziasmul nostru, colorat cu pulovere roşii şi cu programe TV libere, ne împiedică să vedem ceva, altceva. Mai grav şi mai puţin simplu de rezolvat prin plecarea celor răi de la putere. Fără să înţeleg ce anume era aceasta. Din uriaşul puzzle lipseau piese şi asta îmi dădea un sentiment de disconfort mai adînc decît orice bucurie populară. Dar am continuat să trăiesc: am coborît cu tatăl meu în oraş, după pîine (şi ca să vedem lumea), cînd toate păreau să se fi liniştit: am văzut blindate cu brazi de Crăciun în vîrf, urme de gloanţe pe ziduri şi, în prima vitrină, o listă a morţilor pe care figura, inexplicabil mie, fratele unei prietene. Nu era, cum sperasem, o coincidenţă de nume: ceea ce avea să mă transforme, de-a lungul anilor următori, într-un martor destul de apropiat al cinismului proceselor intentate celor care "au tras", al eforturilor noii puteri de a şterge urmele, al prefacerilor oamenilor care se descopereau, peste noapte, eroi şi voiau privilegii - gata să pactizeze chiar cu puterea care le refuza dreapta judecată pentru morţii lor.
Aşa a început o vreme tulbure, în ianuarie 1990, pe care am trăit-o la firul ierbii, fără eroism, şi din care îmi amintesc două sentimente dominante: o uriaşă mirare faţă cu spectacolul lumii şi o la fel de mare frustrare că nu reuşesc să înţeleg deplin, că sensul cel mare e în altă parte şi nu am acces la el. Le-am înghiţit pe amîndouă, pentru că trebuia să trăiesc. Eram liberă să plec de la şcoala aceea de coşmar şi să mă titularizez la Cluj, în învăţămîntul secundar. Dar... nu aş fi putut să o fac pentru că dosarul meu nu aduna puncte destule, iar titularizările libere se făceau pe puncte, nu pe examene (mi-ar fi trebuit o vechime mai mare, copii mici şi ceva boli mai grave). Aşa cum remarca inspectorul de română al locului, un om minunat cu un car de umor, dosarul meu avea puncte cît să vin din alt judeţ şi să mă titularizez... la Gherla, adică "la o şcoală din mediu urban, în judeţul de reşedinţă". Esenţialul era însă că puteam pleca de la postul acela oriunde, oricînd, fără a deveni un paria al sistemului.
Şi totuşi, viaţa mea s-a schimbat în acel an în mod esenţial: am scăpat de frică şi de frig, pentru început. Ani de zile, după aceea, cînd intram în casă din iernile de-afară, mirosul de calorifere calde îmi aducea lacrimi de bucurie în ochi; cum nu sînt plîngăcioasă din fire, instinctul acesta mă enerva pe mine, în primul rînd. Dar era mai puternic decît mine. Mi s-au rărit pneumoniile şi toate celelalte pricini de febră mare dusă pe picioare. N-am mai stat la cozi pentru mîncarea cea de toate zilele şi n-am mai făcut stocuri. Vărul meu, Ion, a murit înainte să apuce să plece în străinătate la tratament. Mi-a apărut cartea de debut (Eminescu şi lirica românească de azi, la editura Dacia), cu toate capitolele - inclusiv cele scoase anterior de cenzură. Puteam avea paşaport; nu m-am grăbit să îl cer, după cum nu m-am grăbit să plec, mirată puţin de fervoarea cu care se pleca (oriunde, oricum) în jurul meu. Apoi, au venit concursurile pentru posturile de asistenţi, la Universitate. Am învăţat pentru ele toată vara, înnebunită de sentimentul că uitasem tot şi trebuia să o iau de la capăt, că mă prostisem în stagiu. Nu era chiar aşa, dar senzaţia de panică dinaintea cărţilor pentru examen a dat, o vară întreagă, ritmul respiraţiei mele. Am reuşit la examen, în septembrie, am devenit asistenta Ioanei Em. Petrescu: frica de peste vară se transformase acum într-o bucurie potenţată de - literalmente - groază. Dacă nu sînt aşa de bună cum spera ea? Dacă nu fac faţă? Aveam primele atacuri de panică din viaţa mea. Pentru gîtul meu strîns de chingile îndoielii de mine însămi, dezbaterile politice, televizorul, Piaţa Universităţii, toate - erau un fundal depărtat şi, cumva, insonorizat de toate distorsiunile cu care ajungea pînă la mine. Ioana Em. Petrescu, într-o zi cînd mă chemase la ea ca să facem planurile viitoarelor mele seminarii, la sfîrşitul lui septembrie 1990, mi-a observat spaima şi a decis, cu o încruntare aproape jucăuşă: "trebuie să inventez eu ceva, ca să te scap de frica asta". Peste două zile, ea a murit şi eu mi-am început cariera universitară ca "asistenta nimănui". Şi, din nou, spaimele, întrebările, deciziile mele au primit alte forme, faţă de urgenţa cărora vaierul lumii din lume (din oraş, din pieţe, de la televizor) mi se părea o poveste depărtată şi, în continuare, mie neînţeleasă.
M-am îndepărtat, cred, eu însămi, acum, de întrebările dvs. Încerc să revin: abordez rar cu studenţii mei subiecte precum "cum am trăit căderea comunismului" sau "cum era înainte": vreme de un deceniu şi ceva, cred că ajungeau să îmi fie studenţi excedaţi de asemenea discuţii, alimentate de mass media şi de familiile lor, probabil, dar prost conduse. Cum ştim, societatea românească postcomunistă a dovedit în repetate rînduri că are probleme mari în a-şi gestiona memoria istorică recentă, în a accepta, dezvălui şi înţelege adevărul epocii comuniste. Studenţii mei nu dezminţeau aceste date generale. Abia în ultimii ani îi simt mai senini în legătură cu asemenea teme, mai dornici să accepte şi mai interesaţi să ştie "ce a fost, cum a fost". Poate, unde a trecut destul timp (dar cît timp e "destul" pentru aşa ceva?) şi ei înşişi, născuţi după 1990, nu mai au amintiri - nici măcar difuze - despre vremurile vechi. Poate, unde viaţa liberă de care au parte, acum, e asumată cu "firescul firescului", şi atunci ceea ce le spunem noi e o poveste despre alte planete...
Nu îndrăznesc să răspund afirmativ la ultima dvs. întrebare: mai întîi, pentru că nu pot vorbi în numele intelectualilor din generaţia mea, nu m-am simţit nici o clipă vreun fel de lider al lor, ci doar un soldat conştiincios. Iar dacă încerc să creez vreo punte între cele două epoci (eu le-aş zice, mai degrabă, "două lumi", într-atît mi se par de diferite), o fac cu singurele unelte pe care le am şi care sînt cele ale meseriei mele. Predau cursuri şi scriu despre "cum se scrie istoria literaturii române sub comunism", despre "literatură şi cenzură", despre relaţia literaturii române cu politicul etc. Volumul despre Mihai Eminescu, poet naţional român (2001), eseurile din Semne de carte (2004) şi din Histoires littéraires (2003), chiar teza mea de doctorat - erau tot atîtea cercetări în care încercam să înţeleg (şi să îi ajut şi pe alţii să înţeleagă) cum a fost posibil, cum putem scrie povestea acelor vremuri, de ce avem dificultăţi în a o face. Nu cred că sînt un "mărturisitor", dar asta e o problemă de personalitate. Prefer să înţeleg şi să explic, nu să mărturisesc.



Închinare: O variantă a textului de mai jos a apărut în "Vineri", suplimentul lunar al revistei "Dilema", an II, nr. 5/martie 1998, în rubrica pe care am deţinut-o acolo, pentru puţină vreme, numită "Alisa căzînd". Îl reiau, aici, în loc de orice alte concluzii ale unei cercetări în curs, pentru că doresc să îl dedic acelora care, citindu-l la prima lui apariţie, m-au felicitat pentru descoperire sau mi-au solicitat cartea lui Patrocle Macintosh - incredibil de numeroşi, în pofida tuturor avertismentelor conţinute de text în sine, ei certificau, involuntar, vitalitatea mitului poetului naţional pentru publicul românesc actual. Unele note din gazetele aceleiaşi perioade mi-au făcut cinstea de a opune "descoperirea" mea - şi seriozitatea ei - scandalului provocat de numărul mult-discutat al revistei "Dilema" din acelaşi an, consacrat "Cazului Eminescu" (de ex, Mariana Criş, în Revista presei din "Azi literar", 23 martie 1998: "Ceea ce ni s-a părut interesant ca material informativ a fost articolul Ioanei Bot despre Eminescu şi informatica, asta ca să nu se mai spună tot de către tinerii dilematici că Eminescu a rămas închis în bietul secol XIX").

ALISA CĂZÎND:
"- Mă tem că mai de înţeles ca atît n-o să vă pot explica - răspunse Alisa foarte politicos - de vreme ce şi mie îmi e totul de neînţeles". (Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor)



Într-un moment în care factorii de decizie ai societăţii româneşti par să fi înţeles că racordarea noastră la ultimele cuceriri ale informaticii reprezintă o condiţie de supravieţuire a României în plan mondial, în toate domeniile, cînd se vorbeşte tot mai răspicat despre "edutainment"-ul indispensabil învăţămîntului românesc la ora reformei, ne face o deosebită plăcere să vă semnalăm o publicaţie insolită. Este vorba despre un studiu care deschide - era şi timpul! - domeniul eminescologiei (aflat într-o benefică restructurare a valorilor, ca întreaga cultură românească) spre informatica de ultimă oră. Semnat de un tânăr cercetător american, Patrocle Macintosh, el se intitulează The First Gates: Eminescu (într-o replică evidentă la biografiile lui Bill Gates, apărute recent). Oricît de excentric ni s-ar părea, nu putem să nu recunoaştem calităţile fundamentale ale demersului exegetic: de la asumarea postmodernă a perspectivei subiective (american născut la Honkong, din părinţi irlandezi cărora le intuim o subtilă origine românească, stabilit, desigur, în Silicon Valley şi discipol al lui Steve Jobs, Patrocle Macintosh citeşte opera eminesciană ca pe un fel de întoarcere la origini, mărturisind că şi-a asumat-o ca pe o iniţiere paralelă redactării tezei sale de doctorat, în domeniul de vîrf al multiprocesoarelor), la punerea în circulaţie, pentru cititorul de limbă engleză, a unor creaţii eminesciene bine traduse, analizate apoi într-un limbaj accesibil utilizatorilor de computere, chiar dacă nu sînt specialişti în literatură. După atîtea alte eşecuri, poate că aceasta este calea impunerii lui Eminescu în circulaţia valorilor universale, la răscrucea dintre milenii.
Subtil şi extrem de persuasiv în analiză, autorul nu are pretenţia de a face din Eminescu un precursor decît în ceea ce priveşte metaforele fundamentale ale limbajului informatic; sîntem întru totul de acord şi cu pledoaria sa subiacentă pentru o cercetare a poeticii şi stilisticii acestui limbaj, în ansamblul său. Aşadar, aceia care se aşteaptă să găsească în paginile Primelor porţi (sau ale "primului Gates") un Eminescu - precursor al lui Wiener, Turing, Jobs etc., sau al literaturii asistate de ordinator (v. experimentele OuLiPo ori Alamos), vor fi dezamăgiţi (după cum o merită, de altfel); studiul lui Patrocle Macintosh evită cu abilitate absurdităţile de gen. El ne ajută în schimb să descoperim în interfaţa utilizator, prietenoasă, cu un design destinat în principal nespecialiştilor, rădăcinile unei gîndiri poetice romantice, care fundamenta şi universul liric eminescian. Interesant este - mai presus de orice - faptul că el recentrează astfel teoriile generale ale limbajelor de programare în tradiţiile culturii europene (iudeo-creştine, logocentrice) şi, cu precădere, în problematica raportului dintre subiect (fie acesta subiect romantic sau utilizator informatic) şi limbaj. Capitolele urmăresc destinul cîtorva metafore-cheie, de la statutul de laitmotive ale operei marelui poet român, la acela de concepte majore ale informaticii actuale. Sînt analizate astfel Fereastra (al cărui design particular, în versuri precum "Lîngă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă", anticipă în chip tulburător nu numai concepţia Windows-urilor, ci şi designul pentru programele începute cu Windows 95), Icoana şi privaz-ul (ca anticipări ale display-urilor >user's friendly, dar şi ca metafore ale conţinutului de informaţie astfel storat), metaforele dedublării (pentru alias-urile şi backup-urile ce facilitează existenţa oricărui utilizator) şi acţiunile definitorii ale subiectului liric, echivalente posibilităţilor oferite de orice meniu: căutarea de sine (search), reduplicarea, deletarea ("dispar fără de urmă"), shut down-ul ("Timpu creşte-n urma mea: mă-ntunec") etc.
Dacă toate acestea pot fi considerate doar asemănări epiteliale, semnalăm capitolele, deosebit de incitante, consacrate limbajului informatic ca limbaj secund, limitat şi imperfect (definit astfel prin prisma concepţiei eminesciene despre limbajul secund imperfect, evidenţiate în texte ca Icoană şi privaz, Odin şi poetul sau Cu gîndiri şi cu imagini), dar spectaculos, iconic (ca însăşi poezia, în Cum negustorii din Constantinopol, o adevărată poetică a lui "What you see is what you get", adică WYSIWYG, în care Macintosh identifică anticipări ale filosofiei lui Steve Jobs), sau despre metafizica Internetului (pentru care călătoria Luceafărului către Demiurg oferă o tulburătoare cheie de înţelegere).
Stîngaci, uneori, în a sesiza nuanţele particulare ale expresiei poetice româneşti, dar sagace în a identifica valoarea de utilizare a imaginii (ca şi a icon-ului), studiul lui Patrocle Macintosh oferă, în schimb, cercetătorului român un exemplu de receptare străină, lipsită de prejudecăţi, a unei opere literare de importanţă universală. Cu-adevărat, la lectura acestui First Gates (căruia îi dorim o continuare, poate - în format electronic), vom exclama (e şi motto-ul cărţii) "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă...", o poartă către înţelegerea impactului informaticii asupra lumii contemporane, o poartă către cultura românească, pentru publicul străin. Iar dimensiunea incomensurabilă a geniului eminescian se vede, din nou, strălucit confirmată.

Notele autoarei la cele de mai sus:
1. Ceea ce aţi citit este expresia unei disperări personale, care cu greu reuşeşte să se mai (bine-)tempereze. Excedată de avalanşa discursurilor neprofesioniste care făceau din Eminescu "icoană şi simbol" pentru "toate cele" (demonstrîndu-ne că poetul naţional este întemeietorul sociologiei româneşti, precursorul fizicii cuantice şi - în general - al epistemei postmoderne, oracol şi victimă al tuturor dezastrelor istoriei româneşti, etc., etc.), îmi spuneam, altădată, că pasiunea aceasta, a transplantării geniului poetic eminescian în teritorii străine lui, dar familiare maladiilor spiritului românesc din ultimul secol, va înceta odată cu intrarea culturii româneşti în... normalitate (?). Se vede (întrucît avalanşa continuă) că nu a fost să fie aşa. Poate că o epuizare a ipostazelor "întemeietorului" va readuce discuţia asupra operei eminesciene acolo unde îi este locul. Între glumă şi disperare, cronica acestui studiu imaginar de infoeminescologie îşi doreşte să ne fi apropiat, măcar, de capătul listei exagerărilor posibile.
2. Dacă studiul e imaginar, în schimb Patrocle Macintosh există: aceea e într-adevăr originea lui, reconstituită cu ajutorul numerelor de serie ale elementelor sale componente. A funcţionat impecabil din 1991 pînă în 2005, fiind cel mai apropiat colaborator al subsemnatei; he was put to sleep in 2005, urmat fiind, în ordine, de Angelo, Hobbes, Ulise şi Hal, cu neamurile lor apropiate, Yael, Yaya şi Duchess T. MacIntosh.
3. În rîndurile anterioare, intenţionam reluarea parodică a unei figuri foarte curente în (pseudo-)exegeza eminesciană. Mecanismul ei - de o simplitate admirabilă - poate servi şi drept "punere în abis" a ceea ce s-ar putea numi "figura alăturării": în strategiile limbii de lemn, alăturarea a doi termeni (aparţinînd unor arii semantice foarte diferite) cu ajutorul conjuncţiei copulative reprezintă o strategie infailibilă. Ea continuă să pătrundă (pe uşa din dos, a nespecialiştilor, care e totodată şi uşa carismaticilor pasionaţi) inclusiv în teritoriile discursului ştiinţific al eminescologiei. Construcţia copulativă unde termenul prim (T1) este Eminescu se sprijină pe valoarea emblematică, mitizată, a "poetului naţional", spre a consacra un termen secund (T2) de o variabilitate infinită (v. supra). "Eminescu şi" exploatează dimensiunea poziţională a figurii mitice, punînd în relaţie simbolul "poetului naţional" cu simbolurile tradiţiei, sau ale unei noi ideologii, în sfîrşit - cu orice (şi de oriunde) s-ar afla într-o presupusă criză de legitimitate. Eminescu consacră; epitom al românităţii, de un secol încoace, orice îi este pus alături poate fi înglobat românismului însuşi, intră sub incidenţa unui destin istoric (care a făcut, zice-se, ca noi românii să fim aşa şi nu altfel). Avînd în vedere cît de departe sînt de Eminescu ori de românitate unii din termenii secunzi ai acestei "figuri a alăturării", îndrăznesc să spun că şi este, în limba română, o conjuncţie puternică şi rezistentă. Dacă e adevărat că sensul exemplar al lui T1 se transferă - prin relaţia copulativă - asupra lui T2, nu e mai puţin adevărat că relaţia este în fapt biunivocă: sensul nu trece doar spre T2, ci şi dinspre acesta către T1. Recursul la construcţia copulativă consfinţeşte valoarea (mitică) de întrebuinţare a lui "Eminescu, poet naţional român"; dar, invers, Eminescu se vede apropiat de T2: termenul secund, slab, e în fapt mai puternic (sau se doreşte astfel), sensul secund e subversiv, relaţia ascunde nu o nevoie de consacrare, ci o voinţă de posesie, precum în "Eminescu şi Stalin" (v. aniversarea centenarului naşterii poetului, în 1950), "Eminescu şi clasa muncitoare" (idem), dar şi "Eminescu şi Piaţa Universităţii", ori eternul "Eminescu şi noi".
Uneori, exemplele par a depăşi imaginaţia cea mai încercată - şi (precum experimentala lectură infoeminescologică) sînt citite cu toată seriozitatea. Personalitatea de "uomo universale" a lui Eminescu încurajează subiecte generoase şi vagi, precum "Eminescu şi economia politică", "Eminescu şi fizica", "Eminescu şi filosofia"; mai precisă este alăturarea lui de anumite arii sau epoci culturale, într-un exerciţiu de comparatism cuminte: "Eminescu şi India", "Eminescu şi clasicismul greco-latin", "Eminescu şi abisul ontologic", "Eminescu şi Italia", "Eminescu şi romantismul german", "Eminescu şi literatura rusă", etc. Inepuizabil este, apoi, toposul românităţii, al istoriei naţionale: "Eminescu şi Dacia", "Eminescu şi gîndirea revoluţionară românească", "Eminescu şi Ardealul", "Eminescu şi problemele istoriei naţionale"... Personalitate genială, poetul poate fi comparat (şi este!) altor personalităţi similare: "Eminescu şi Leonardo da Vinci", "Eminescu şi Valéry", "Eminescu şi Leopardi", "Eminescu şi Kant"..., sau unor nume mari, dar - mai ales - unor nume în vogă la un moment dat: "Eminescu şi Cioran", "Eminescu şi Tuţea", "Eminescu şi Eliade", ori - de ce nu? - "Eminescu şi Bill Gates"...
"Figura alăturării" poate ascunde, insidios, un marcaj ideologic, o orientare a percepţiei lui Eminescu, a lecturii operei sale. Cel mai adesea, această orientare urmează fie axa divinizării poetului naţional ("Eminescu şi Isus Cristos", "Eminescu şi jertfa eroilor tineri în decembrie '89", sau "Zamolxe, Cristos, Eminescu şi Căpitanul"), fie pe aceea a politizării (v. aniversarea, în ianuarie, a zilelor de naştere a poetului naţional şi a lui Ceauşescu).
În încheiere, o întrebare deloc inocentă: de ce, oare, în asemenea situaţii, şi îi este preferat lui despre? De ce, de pildă, "Eminescu şi India", iar nu "Eminescu despre India"? "Eminescu şi Stalin", respectiv "Eminescu despre Stalin" sînt la fel de absurde. Dar, în vreme ce "şi" e o conjuncţie coordonatoare, "despre" este o prepoziţie, care subordonează fără drept de apel un termen secund. Şi, iată cum un întreg mecanism ideologic se vede expus de minima diferenţă dintre o conjuncţie coordonatoare şi o prepoziţie.

(Fragment din volumul Ioana Bot, coord., Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, Dacia, Cluj-Napoca, 2001)