Îmi doresc zile ca ziua de azi

Daniel Cristea-Enache: Societatea românească postcomunistă, spuneaţi, "are probleme mari în a-şi gestiona memoria istorică recentă". Am observat că aţi dorit să evitaţi rolul magisterial şi tonul povăţuitor, cu care atîţia nechemaţi s-au simţit datori să "educe" societatea noastră, în deceniile din urmă. "Prefer să înţeleg".
La finalul acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, aş vrea să văd proiecţia dvs. de viitor personal, comunitar şi naţional. Nu trebuie să fie neapărat o proiecţie realistă. În ce fel de Românie v-ar plăcea şi v-ar bucura să trăiţi, stimată doamnă Ioana Bot? România aceea este mai aproape sau mai departe de noi decît în ianuarie 1990?

Ioana Bot: Ca una care a scăpat dintr-o altă viaţă, în decembrie 1989, şi care poartă în veci - în trup şi-n spirit - urmele celeilalte lumi, risc să vă dau un răspuns foarte conservator: marea mea spaimă este să nu fie "mai rău ca atunci" sau "mai rău ca acum", şi teama aceasta depăşeşte, acoperă şi sufocă, în numeroase momente ale cotidianului meu obişnuit, energia de a visa la o lume "mai bună ca atunci" (ceea ce nici nu e greu, în sine) sau "mai bună ca acum" (ceea ce ar trebui să ne dorim cu toţii, dacă tot am scăpat de infern). Nici mie însămi nu îmi place de mine, cînd mă surprind gîndind astfel. Încerc să relativizez, să uşurez presiunea spaimei, recurgînd la ironiile lui Radu Cosaşu (un excelent autor de poveşti pentru a ne îmblînzi spaimele istorice, politice şi - de ce nu? - sentimentale...): să ne ferească, deci, Dumnezeu, de vremuri interesante!... de surprize politice, de daruri de la (orice fel de) greci, de experienţe destinate binelui obligatoriu al întregului neam, de atotştiutori şi degrabă vărsători de sînge nevinovat, de promisiunea fericirii absolute pe pămînt şi de altele asemenea.
Ce-mi doresc eu, mie, într-un asemenea context? Mie, alor mei, patriei mele (compuse, în cercuri concentrice, nu doar din limbile în care visez, ci şi dintr-o casă, într-o grădină cu trei meri şi-un păr, într-un oraş vechi şi mai degrabă elegant, dintr-o provincie istorică a unei ţări nicidecum aleasă de Domnul între toate ţările sale de pe pămînt...)? Cum mi-aş dori să trăiesc peste 20 de ani, peste 5 ani, mîine şi în toate zilele...? Mă tem că voi desena un tablou foarte nespectaculos - şi tocmai de aceea, poate, mai greu realizabil la scara Istoriei mereu neaşezate.
Îngăduiţi-mi să încep amintind cititorilor o formulare augurală "de sezon": uneori, colindătorii din seara de Ajunul Crăciunului îşi încheie colindatul cu urarea "Să ajungeţi multe seri ca sara din ia-sară, şi ca ziua de mîine!". Seara de Ajun şi ziua de Crăciun reprezintă, în mentalul arhaic, cel mai frumos şi mai strălucitor moment al anului, şi aşa cum eşti atunci, aşa vei fi tot anul care vine. Dar eu, acum, răspunzînd întrebării dvs., cînd îmi doresc să îmi fie viaţa şi-n viitor ca ziua de azi, nu mă gîndesc la strălucirea Crăciunului, ci la - efectiv - ziua de azi şi seara de ieri, care au fost, pentru mine, speciale prin calmul lor luminos. Să mă explic:
M-am aflat, mă aflu as we speak, în casa mea, alături de ai mei care sînt şi ei "voioşi şi teferi", vorba poetului. Şi acesta e lucrul cel mai important, pentru mine (un alt răspuns implicit la întrebarea subiacentă "de ce n-am rămas în Occident după 1990?" - uite, de asta!). Mi-am început ziua de ieri şmotruind la patru metri liniari de rafturi înalte pînă în tavan, adică prăfuind, realiniind şi aranjînd biblioteca de literatură română a familiei, care dădea pe dinafară şi care, în ordinea alfabetică a autorilor fiind rînduită, nu e greu de aşezat. Prilej de (re)descoperiri, de adăstări pe podea, cu cîrpele de praf şi o cafea uitată alături, citind dezlînat şi pe furate. Pe geam, lumina zăpezii şi contururile japoneze ale copacilor. În fundal, clinchetul tastelor unui laptop la care altcineva, care nu sînt eu, dar care e atît de mult din mine, lucrează. Bucătăreli pe fugă, la nămiezi. O lungă plimbare pe jos, sub ninsoarea înserării, prin oraşul vechi. Nu, nici acum cărţile "de autori români" nu mi-au încăput în rafturi cum ar fi trebuit. Nu încap niciodată. Am făcut pachete pentru sărbătorile care se apropie - stiva lor creşte, în colţul camerei, a trebuit să o clădesc din nou şi pe ea. În tot acest timp, eu, scriind "în cap" (am rămas cu năravul de pe vremea interminabilelor trenuri ale navetei, cînd trebuia, moartă sau vie, să îmi predau cronica literară la "Tribuna", iar timpul pentru masa de scris era aşa de scurt încît abia apucam să mă aşez ca să o dactilografiez... etc.) şi dansînd pe un fel de pilot automat al ritmurilor casnice. Scriam în cap răspunsurile de faţă, nişte acorduri universitare de schimb internaţional, o schemă de curs pentru săptămîna viitoare (semestrul acesta predau un curs despre memorialistica Lenei Constante unei serii de masteranzi care mă fac să mă bucur, în fiecare marţi, că m-am făcut profesoară de română, iar nu... whatever else), o scrisoare de demisie dintr-un organism academic şi o poveste de trimis, de Crăciun, lui Sim cel mic (nu mai e mic de ceva vreme şi cred că îmi tolerează poveştile cu tandreţea unei preadolescenţe precoce...), care, deşi nu e "al meu", e foarte mult "al meu", totuşi. Nimic nou, nimic spectaculos, viaţa mea se vede uşor în ceea ce (mi-e dat să) scriu. Am cinat cu nişte prieteni, prilej de lungi poveşti calme şi optimiste. Iar azi, azi e duminică, afară ninge, reiau aceleaşi ritmuri - chiar dacă nu aceleaşi îndeletniciri - şi singurele probleme la orizont sînt o gripă şi un cablu prăjit la laptopul clinchetitor de ieri. Ceea ce nu e puţin lucru, fireşte, dar cîtă vreme astea sînt toate necazurile de pe lista mea scurtă, eu zic că e bine. De aceea îmi doresc zile ca ziua de azi. Realist vorbind, s-ar putea să-mi şi iasă. Pentru că, peste 12 ani, eu voi fi pensionară, dacă legile de azi rămîn în picioare (iar dacă respectivele legi NU vor rămîne în picioare, înseamnă că s-ar putea să trăim într-o lume în care toată discuţia noastră de-acum să fie inutilă, ba chiar interzisă sau subversivă), şi vreau să îmi trăiesc frumos bătrîneţile. Scriind cărţile care vor vrea să fie scrise, citind toate cărţile necitite pînă atunci, dansînd ritmurile casnice ale unui cotidian tihnit.... Dulce Românie, asta mi-o doresc.
Cum se vede cu ochiul liber, toate aceste proiecte ale mele ocolesc problemele "viitoarelor evoluţii sociale, economice şi politice", s-ar zice că mi-am construit visele şi proiectele în afara contextului istoric. Nu, nu e deloc aşa (cine ştie mai bine ca un istoric literar că istoria de serie mare e de neocolit?... că nu putem fugi de context, care e, indelebil, "umbra" şi "urna" noastră?). Dar îmi doresc ca aceste "viitoare evoluţii" să îmi lase spaţiul privat în pace, să mă lase în pace: să nu trebuiască să plec în bejenie (fac parte dintr-o generaţie care nu a trăit un război, dar am privit la cel din spaţiul fostei Iugoslavii îngrozită ca de cel mai oribil memento al posibilităţilor lumii noastre "libere de comunism"), să nu regret "că n-am rămas în Occident cînd am putut", să nu îmi demoleze casa legile vreunui expropriator dement, să nu îmi ucidă grădina ploile acide (venite din Apuseni, adică - de alături, de pildă), să nu trăiesc într-un oraş dominat de interlopi, să nu mor din neputinţa unui sistem sanitar muribund el însuşi, să am apă la robinet, căldură în calorifere, curent la computer, paşaportul în sertar şi libertatea de a spune ce gîndesc şi-n aula Almei Mater, şi-n piaţa mare, şi la telefon.
Nu ştiu cum va arăta România pe-atunci. Şi nu e deloc confortabil să mă gîndesc la patria mea cu această, fundamentală, incertitudine. Neaşezată, pusă pe harţă, îngrijindu-şi rău rănile trecutului (ba adăugîndu-le cu osîrdie altele), caragialiană din ADN pînă la tribuna tuturor parlamentelor şi partidelor, ţara noastră e greu predictibilă. E plină de surprize şi de năbădăi; iar eu, ca şi Radu Cosaşu, detest surprizele istorice - le prefer pe cele de ciocolată. Mi-ar place să o ştiu echilibrată într-un exerciţiu democratic (fie el şi cu năbădăi), mai temătoare de legi decît de pumni, mai respectuoasă de adevăr şi de carte... Mi-ar place să o ştiu astfel, dar îmi e foarte greu să o imaginez - cu argumente obiective pe masă - evoluînd neştirbit într-o asemenea, bună, direcţie. De aceea, nu pot decît să recurg la gesturile magice - augurale - din categoria celor pomenite anterior: pot să îi doresc, ţării mele, un asemenea viitor. Urarea, în locul predicţiei, adică. Judecînd după starea în care se află, realizarea unor asemenea deziderate nu e deloc uşoară - e vorba, aşadar, de un viitor "mare", pe măsura trecutului ei.