Mă simt paznic la armoniile literaturii

Sunt un învingător încă dinainte de a mă fi născut şi anume din momentul în care, aflat într-o competiţie cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la destinaţie. M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până acum, să mă acresc, iar locul naşterii a fost oraşul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănăţean (în realitate, părinţii mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ţinutul lor natal şi s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt şi mă consider bucovinean).
Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului "Liceu, cimitir al tinereţii mele...", eu aş avea motive să declam: "Liceu, paradis al tinereţii mele..." Pe atunci eram supranumit "poetul oraşului" şi eram răsfăţat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărţişor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor şcolare.
În 1965 am devenit student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate şi dat afară din UTC pentru "afirmaţii duşmănoase" la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observaţii de bun-simţ referitoare la modul de viaţă de atunci şi pentru scrierea unei inocente satire politice licenţioase, Ţăran şi secretar, parodie după Împărat şi proletar). Drept urmare am ratat şansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident şi de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990, şi de unde m-am retras în 2010).
În timpul studenţiei am continuat să scriu versuri şi le-am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumuseţea lor, dar şi de ipotetica frumuseţe a autoarei, mi le-a publicat în Contemporanul şi în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să scriu critică literară şi l-a convins pe Ştefan Bănulescu să-mi încredinţeze o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista Luceafărul.
Tot în timpul studenţiei (iată cât de multe lucruri făceam în acelaşi timp!) m-am îndrăgostit de Domniţa-Maria-Eugenia Andreiovici şi m-am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploieşti (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului "de bună voie şi nesilit de nimeni o luaţi în căsătorie pe Domniţa-Maria-Eugenia...", răspunsesem: "da, pe toate trei").
Eu şi Domniţa am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o şcoală generală din Caşvana din judeţul Suceava (comună din care provine Luca Piţu şi în noroaiele căreia mi-am pierdut definiv un pantof). După şase luni am fugit îngroziţi de acolo şi am ajuns, printr-un concurs de împrejurări la Constanţa. Acolo ne-am simţit bine (ceea ce vă doresc şi dv., cititorilor), dar în 1975 ne-am stabilit în Bucureşti, eu lucrând la ziarul Scânteia tineretului (unde mi s-a găsit un loc potrivit la Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului - pe scurt, SLAST), iar Domniţa - la Editura Albatros.
Apoi... Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la maşina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac linişte. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară şi douăzeci de cărţi:
Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)
Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980
Tudor Arghezi interpretat de..., Ed. Eminescu, 1981 (antologie)
Între da şi nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)
Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)
Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed. Minerva, 1986
Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987
Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iaşi, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
Întâmplări, Institutul European Iaşi, 2000 (proză).
Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003 (critică literară; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
Melania şi ceilalţi, comedie romantică în şapte părţi, Bucureşti, Ed. Publicaţiilor pentru străinătate, 2004.
Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Ed. Corint, 2005.
Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepţia grafică: Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române.
Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Ed. Corint, 2007.
Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009.
Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003-2009 (ediţie de autor, ne varietur). Desene de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Corint, 2009 (ediţia a II-a - 2010).
Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediţia a II-a - 2011).
Cum se fabrică o emoţie, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară).
Cum este să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2012.
Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Bucureşti, Ed. All, 2013.

Am îmbătrânit pe neobservate, m-am îngrăşat, mi-am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut.
Mi-au murit amândoi părinţii, pe care i-am iubit mai mult decât pe mine însumi. Îi mai am pe fraţii mei, Alexandrina şi Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, dar mai puţin vizibili decât mine.
Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-au jucat, am ţinut conferinţe etc.
Am primit premii numeroase (mai puţine decât mi-aş fi dorit).
Am înfiinţat şi o editură, Maşina de scris, de care se ocupă soţia mea, ca directoare a ei.
Cu banii câştigaţi pe Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la ţară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc şi când îi acoperă zăpada.
Şi tot acolo, între doi cireşi sălbatici, aş vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat.


Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Alex. Ştefănescu, începutul acestui dialog (pentru care vă mulţumesc) se suprapune ultimei zi din anul 2013.
Cum arată ziua de 31 decembrie pentru dvs.? Cum va arăta cea de mîine, prima din noul an?
Un critic (un istoric literar) se poate considera, vreodată, în vacanţă, complet decuplat de profesiunea sa şi de o activitate sau alta (citit, scris, documentare, dialog, reflecţie, analiză) din sfera ei? Care este ultima zi de vacanţă "pură" pe care aţi avut-o?

Alex. Ştefănescu: O mare parte din ziua de 31 decembrie mi-am petrecut-o la volanul maşinii mele, în drumul spre casa de la munte a prietenilor mei Stelian Ţurlea şi Cristina Ţurlea. În maşină se mai afla soţia mea, Domniţa, împreună cu care am trăit un episod tragicomic când m-am înscris, din greşeală, într-un convoi mortuar şi n-am mai reuşit să-l părăsesc. Strada era îngustă cât o maşină şi urca în pantă abruptă. Ce puteam să fac? Am mers vreo cinci kilometri (cu cinci kilometri pe oră!) până în vârful unui deal, unde era cimitirul. Un necunoscut a venit să ne prezinte condoleanţe, dar i-am explicat că era vorba de o neînţelegere. Cu mare greutate am găsit, dincolo de cimitir, un loc în care am putut întoarce. La adresa unde trebuia să ajungem ne aşteptau, în faţa casei, îmbrăcaţi amândoi în Moş Crăciun (mai exact, în Moş Crăciun şi în Crăciuniţă), prietenii noştri. Stelian Ţurlea este, cum ştii, un scriitor talentat şi productiv, care poate scrie pentru toate vârstele şi pentru toate gusturile, iar Cristina Ţurlea - o pictoriţă admirată de multă lume pentru prospeţimea matinală a picturilor ei. Aceşti doi oameni de valoare ştiu şi să se joace, iar eu şi Domniţa nu suntem mai prejos în privinţa asta, aşa că în prezent, în living-ul minunatei lor case, înconjuraţi de munţi (pe ici-colo) înzăpeziţi, se desfăşoară, din iniţiativa noastră, un concurs de dans. Participă un singur concurent, Stelian Ţurlea, care va lua probabil premiul II, în aplauzele asistenţei. Apoi, cu câteva minute înainte de miezul nopţii, vom ieşi pe terasă să vedem spectacolul de focuri de artificii.
Mâine am să stau la masa de scris, ca să recuperez ce n-am scris azi. Nu-mi fac planuri în legătură cu anul 2014. Sigur este că am să citesc câteva sute de cărţi şi că am să scriu câteva sute de pagini. Dacă am să fiu în viaţă. Dacă nu... poate că am să înfiinţez pe lumea cealaltă o revistă literară.
L-am auzit cândva pe un om de litere exclamând: "M-am săturat de literatură, vreau să mai şi trăiesc!" Eu gândesc invers: "M-am săturat de realitate, vreau să mai şi trăiesc" - adică să mă ocup de literatură. Pentru mine literatura este mai viaţă decât viaţa, este esenţă de viaţă. Viaţa propriu-zisă mi se pare mai diluată decât literatura.
Ţin să-ţi mărturisesc ceva. Chiar şi când eram adolescent şi mă sărutam cu o fată pe o bancă, în parc, mă sărutam eu ce mă sărutam, dar mai mult mă... documentam, ca să înţeleg romanele de dragoste sau ca să pot scrie eu însumi un asemenea roman, cândva.
Dar chiar dacă n-ar fi pasiunea, ar rămâne sentimentul de răspundere faţă de literatura română, sentiment numai bun de ironizat. Într-o nuvelă a lui Nicolae Velea, Paznic la armonii, un copil, Domnel, crede cu candoare că de el depinde bunul mers al lucrurilor şi că dacă ar adormi oamenii şi maşinile ar înceta să mai treacă pe stradă, vântul să bată şi vrăbiile să ciripească în pomi. Această senzaţie, înduioşător-caraghioasă, o am şi eu, mă simt paznic la armoniile literaturii.
Ultima zi de vacanţă pură pe care am avut-o a fost ultima zi petrecută în uterul matern. Acolo era un regim all-inclusive, nu aveam nicio grijă.