Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poate că în revelionul din 1989 s-au exprimat cele mai multe speranţe pentru România


ÎPS Ioan Robu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

10.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

ÎPS Ioan Robu (foto: arhiva personală)

"Poate că în revelionul din 1989 s-au exprimat cele mai multe speranţe pentru România"
ÎPS Ioan Robu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Monseniore, ce semnificaţie are pentru un slujitor al Domnului ultima zi dintr-un an? Dar prima, cea cu care se deschide un altul despre care nu ştim cum anume va fi?
Dialogul nostru (pentru care vă mulţumesc) începe la o asemenea "răscruce" temporală, de regulă întâmpinată cu bucurie, cu speranţe... Care este "desfăşurătorul" lui 31 decembrie 2013 pentru Monseniorul Ioan Robu şi cum va arăta cel din 1 ianuarie 2014?
Cum aţi trăit primul Revelion din libertate, cel din 1989/ 1990? Pentru că sunteţi un remarcabil povestitor, m-ar bucura să rememoraţi şi să reconstituiţi atmosfera şi gândurile dvs. de atunci.

ÎPS Ioan Robu: Ca pentru orice om, pentru un slujitor al Domnului ultima zi dintr-un an este şi chemare la meditaţie asupra trecerii timpului şi îndemn la examen de conştiinţă format din întrebări simple: cum mi-am întrebuinţat timpul, ce-am reuşit şi ce nu, ce-am greşit, ce-am făcut bine, ce nu trebuia să fac, ce ar fi fost frumos să înfăptuiesc, şi aşa mai departe. Conştiinţa ştie să-ţi pună multe întrebări, şi ele nu sunt mereu comode. Examenul de conştiinţă nu este o tribună de unde să te lauzi, ci o piatră dură pe care îngenunchezi ca să-ţi recunoşti greşelile.
Aşadar, cred că pentru un slujitor al Domnului ultima zi dintr-un an are semnificaţia unui serios examen de conştiinţă în care se recunoaşte slăbiciunea umană şi se imploră îndurarea lui Dumnezeu. Îmi amintesc de un sfârşit de an din Seminarul din Iaşi când în seara de Anul Nou, la rugăciunea din Capela Seminarului, rugăciune de ispăşire pentru păcatele lumii şi ale noastre, imploram mila lui Dumnezeu pentru tot ce s-a greşit şi-i mulţumeam pentru binele pe care oamenii l-au făcut. De atunci ultimele zile ale diferiţilor ani care au trecut nu s-au deosebit mult între ele. Pentru mine ultima zi dintr-un an nu are lumină decât de la "focul" unui examen de conştiinţă făcut aşa cum poţi: în linişte, sau stând de vorbă, ascultând muzică, citind, privind la televizor, stând la masă cu cei de lângă tine etc.; un examen de conştiinţă care trece peste toate, care te judecă ajutându-te să te ridici peste timp şi să te gândeşti la veşnicia spre care ne îndreptăm. Mişcarea noastră spre veşnicie nu poate fi simţită mai bine decât în trecerea de la un an la altul, atunci când poţi "să asculţi" timpul care fuge. Un an se sfârşeşte, putem spune că moare, iar un altul, deşi nu ştim ce şi cum va fi, începe cu o oră, cu o zi, o săptămână, şi aşa mai departe, deschizându-ne calea spre viitor. Prima zi de An Nou a fost întotdeauna pentru mine ca o şoaptă plină de speranţe, gând încrezător, rugăciune îndreptată către Dumnezeu şi către Maica sa Sfântă, pentru binele tuturor, al lumii, al celor dragi, al Bisericii, al ţării.
În calendarul nostru catolic, în prima zi a anului este sărbătorită Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, nu numai pentru a ne aminti că ea este Mamă de Dumnezeu, proclamată ca atare la Conciliul din Efes din 431, dar şi pentru a ne spune că ea este model de meditare a lucrării lui Dumnezeu în această lume, meditare care descoperă sensul şi logica providenţei divine într-o lume care aparent este supusă doar haosului şi nonsensului.
Începem prima zi din Noul An privind împreună cu Maica Domnului la trecerea timpului şi la cele ce vor veni; iar această privire luminată de credinţă ne ajută să descoperim câte ceva din trăsăturile planului lui Dumnezeu care se ascunde în întâmplările simple de fiecare zi, sau în cele rare, deosebite sau contradictorii, care totuşi ne pot dezvălui surâsul şi lumina feţei lui Dumnezeu. Şi eu ştiu că atunci când stai în prezenţa lui Dumnezeu nu eşti stăpânit de neliniştea sau teama de cum va fi un Nou An, ci mai degrabă de bucuria, încrederea şi speranţa că oricum va fi timpul care vine, orice ai avea de întâmpinat, nu vei fi niciodată singur, niciodată în afara iubirii lui Dumnezeu.
Cred că mulţi oameni au această experienţă interioară la trecerea dintre ani; şi chiar dacă nu în gânduri şi cuvinte explicite de credinţă în Dumnezeu întâmpină cu bucurie şi speranţă un An Nou, ei nu sunt nicidecum departe de atmosfera dialogului autentic cu Cel pe care îl numim Stăpânul timpului şi al istoriei; Stăpânul timpului şi al istoriei fiecăruia. Eu aş spune că în afara cazurilor speciale, noi cu toţii trăim cam la fel trecerea de la un an la altul prin bucuria speranţei care se reaprinde în inimile noastre.
Pentru mine "desfăşurătorul" lui 2013 a fost mai aparte, spre deosebire de alţi 31 decembrie ai altor ani. S-a întâmplat că cineva, un prieten român care lucrează în capitala Austriei, mi-a oferit drept cadou de Crăciun un bilet la tradiţionalul Concert de Anul Nou de la Viena, şi aşa s-a făcut că la 31 decembrie mă aflam acolo.
Sosisem la Viena pe 30 decembrie 2013. Am fost cazaţi, căci eram în trei, la un hotel al preoţilor, numit Franz König Haus; pe 31 dimineaţa am concelebrat Sfânta Liturghie în capela casei, l-am vizitat apoi pe un preot român care este paroh în Viena, la parohia din zona Arsenal, am vizitat Biserica "Maria von Siege" şi casa parohială, tot acolo am luat şi masa de prânz, iar după amiază ne-am reîntors la hotel pentru a ne odihni puţin ca să fim în bună stare la Concert.
Vreau să precizez că aşa numitul Concert de Anul Nou de la Viena "Silvesterkonzert" este dat de două ori: o dată pe 31 decembrie 2013, când am participat şi eu însoţit de cei doi colegi preoţi din Arhidieceza de Bucureşti, şi a doua oară pe 1 ianuarie 2014. Dirijorul, orchestra, muzica, publicul, toate mi-au plăcut, m-au impresionat şi edificat; toate m-au predispus la un fel de meditaţie sau visare care nu ştiu dacă se îndrepta spre unde trebuie, dar dădea noi dimensiuni celor pe care le auzeam şi le vedeam. Am ascultat muzică, în cea mai mare parte de Eduard, Josef, Johann şi Richard Strauss, dirijor fiind Daniel Barenboim. Am remarcat prezenţa unui mare număr de asiatici la concert.


După concert, am ieşit pe străzile Vienei şi ne-am îndreptat spre un restaurant cu numele de "12 apostoli", nu departe de Domul Sfântului Ştefan. Cu greu am trecut prin mulţimea care aştepta miezul nopţii. Erau pe stradă oameni din multe părţi de pe glob; majoritatea tineri, veseli, senini.
Printre frânturile de limbi cunoscute şi necunoscute, m-am bucurat să aud şi câteva în limba română. La restaurantul amintit mai înainte am luat masa împreună cu Pr. Vili Dancă, Pr. Ionuţ Strejac şi prietenul nostru Călin care ne-a dat biletele la concert, cadou de Crăciun. La miezul nopţii am închinat un pahar dorind şi implorând de la Dumnezeu tot binele pentru noi, pentru ţară şi pentru toată lumea. Nu mult după aceea am plecat la hotelul nostru administrat de preoţii iezuiţi. Mergând spre camerele noastre am trecut prin capelă pentru o rugăciune care se adăuga la cele pe care, ca preot, le spui la diferite ore din zi şi care în limbaj bisericesc se cheamă "Liturghia orelor". Şi cam acesta a fost pentru mine "desfăşurătorul" lui 31 decembrie 2013.
Pe întâi ianuarie 2014, după micul dejun am plecat spre Jenersdorf, o localitate austriacă din apropierea graniţei maghiare, la aproximativ 200 de kilometri de Viena. A fost ideea Părintelui Ionuţ să-l vizităm pe parohul locului respectiv pe care el îl cunoştea de pe vremea când studia la Roma şi când Părintele Alois, căci aşa îl cheamă, l-a sponsorizat în perioada doctoratului. Aşa l-am cunoscut şi eu pe acest bun Părinte care ne-a primit în apartamentul său din azilul de bătrâni. Acolo am stat de vorbă aproape două ore; astfel am putut afla că el construise azilul, inspirat fiind de Maica Tereza de Calcutta care vizitase parohia acum mai bine de 25 de ani. Pensionându-se din cauza unor probleme de sănătate, Părintele Alois a voit să-şi ducă viaţa mai departe împreună cu cei 75 de bărbaţi şi femei care sunt locuitorii azilului, casă frumoasă, plină de lumină, aşezată în imediata apropiere a bisericii parohiale unde el continuă să slujească alături de parohul actual, Părintele Norbert. La ora două după amiază era programată a doua Sfântă Liturghie de An Nou, aşa că am concelebrat cu toţii Sfânta Jertfă. Înainte să începem Sfânta Liturghie Parohul m-a prezentat şi mi-a oferit trei daruri: o lumânare care avea imprimat undeva chipul Maicii Tereza (ca să rămânem uniţi în rugăciune), un îngeraş frumos lucrat din pânză de diferite culori (ca să mă păzească) şi două sticle de vin, alb şi roşu (ca să fim uniţi prin Sfânta Liturghie şi prin buna dispoziţie). În acea biserică am concelebrat prima Sfântă Liturghie din 2014, în limba germană; şi deşi ne vedeam pentru prima oară şi cu preoţii de acolo şi cu credincioşii din biserică, pot spune că m-am simţit ca acasă, în căldura credinţei şi a prieteniei. La sfârşitul Sfintei Liturghii, înainte de binecuvântare, am spus şi eu câteva cuvinte de mulţumire şi de urări pentru Noul An, prezentându-i totodată şi pe Părinţii Vili şi Ionuţ, şi uitând să-l prezint şi pe Călin care era de faţă, printre credincioşii din biserică. În jurul orei trei şi jumătate am fost invitaţi de Pr. Alois să luăm prânzul la un restaurant din apropiere, bucurându-ne de bucătăria austriacă; în realitate am luat deodată şi prânzul şi cina. Drumul la Viena l-am făcut pe întuneric, tot vorbind şi povestind ca să nu adormim nici noi şi nici Călin care conducea maşina cam repede până când i-am spus s-o ia mai domol. Sosiţi înapoi, ne-am dat întâlnire din nou cu preotul român Iosif Antoci care lucrează de mulţi ani în capitala Austriei, luându-ne rămas bun de la el. Aşa a fost de întâi ianuarie 2014.
Când vine vorba de Revelion îmi amintesc de fiecare dată că în viaţa mea am folosit de foarte puţine ori acest cuvânt şi tot de puţine ori l-am şi respectat. Când eram copil, în satul meu nu am auzit niciodată cuvântul revelion; în seara de Anul Nou se vorbea despre urătură. Pentru urătură se pregăteau copiii şi tinerii, ba chiar şi bătrânii uneori. Întrebările erau cu cine mergi la urat, cine ţi-a făcut urătura, cine o ţine, cine cântă la fluier, cine-i cu buhaiul... Totul era urătura în după amiaza şi-n seara până târziu de 31 decembrie. Plecând la Iaşi la Seminar, nici acolo nu se vorbea de revelion. Tot urătura era în centrul atenţiei, iar la ora 21 se făcea rugăciunea de seară în comun şi îndată se mergea la culcare. După ce am devenit preot m-am "familiarizat" cu termenul în cauză, şi în decursul vieţii am participat la bucăţi de revelion, neajungând vreodată la performanţa de a rămâne toată noaptea, căci pe 1 ianuarie aveam de celebrat Sfânta Liturghie, fiind sărbătoare de poruncă.
În tot cazul, şi preoţii de la Catedrala Sf. Iosif, şi cei din alte parohii în seara de revelion au un program care nu se aseamănă decât foarte puţin cu petrecerea unei nopţi întregi, până dimineaţă, la televizor, la masă... Se ia masa de seară, se stă mai mult sau mai puţin la televizor până aproape de miezul nopţii, se merge în capelă, biserică sau Catedrală cu puţin înainte de ora 24, se face o rugăciune tocmai în momentul când se trece de la un an la altul, iar după aceea fiecare preot face ce vrea; mai stă puţin la televizor, mai stă de vorbă, mai ciocneşte un pahar şi se retrage fiecare, căci dimineaţa începe programul în biserică: spovezi şi Sfinte Liturghii.
Cam acesta este revelionul preoţilor şi ca atare şi al meu. Iar dacă nu sunt în comunitate şi mă aflu altundeva, desfăşurătorul revelionului nu suferă mari modificări.

Am ţinut să fac această introducere înainte de a vă răspunde la întrebarea "Cum aţi trăit primul Revelion din libertate, cel din 1989/1990?", ca să vă spun că nu prea sunt acasă cu cele ale revelionului nici acum la aproape 70 de ani. Oricum, bine că mă întrebaţi de revelionul din 1989, căci pe acela îl ţin minte nu pentru ceea ce am văzut la TV, nici pentru ceea ce s-ar fi întâmplat atunci în noaptea dintre ani; n-am uitat acea seară de 31 decembrie 1989 pentru cele pe care le-am discutat cu colegii preoţi de la Catedrala Sf. Iosif. Am comentat îndelung faptul că era prima dată când nu am putut celebra Sf. Liturghie în noaptea de Crăciun pentru că erau controale şi împuşcături pe stradă. Cineva spunea că e un semn rău; optimiştii visau schimbări rapide în toate domeniile, o libertate fără margini, aşa ca-n Occident, noi posibilităţi pentru elevi şi studenţi, pentru muncitori, familii, pentru Biserică; şi câte altele nu aduna imaginaţia noastră fierbinte... Îmi amintesc bine că eu am insistat cu speranţa mea că şi România va avea de atunci înainte autostrăzi ca Italia, Germania... Şi ţara va fi foarte prosperă în acest fel. Vorbeam cu toţii destul de mult, totul era speranţă aşteptată şi dorită în atâtea ipostaze. Ce se vedea la televizor nu ne prea interesa. Noi aveam visările noastre.
Cu ce ne-am ales după atâtea aşteptări şi visări, nu are rost să mai vorbim. Obsesia mea, cu autostrăzile, a avut aceeaşi soartă. Nu am auzit pe nimeni să spună că România nu are nevoie de şcoli şi spitale bune şi suficiente, că nu avem nevoie de libertate şi demnitate, de salarii juste, de locuri de muncă, doar un ministru a afirmat cândva că România nu are nevoie de autostrăzi. Şi aşa a rămas. Nu avem autostrăzi. Nu ne-am amintit nici noi, visători de viitor frumos pentru România, şi nici ministrul cu pricina, de un proverb latin care spunea "pune Doamne pază gurii mele".
Poate că în revelionul din 1989 s-au gândit şi s-au exprimat cele mai multe şi cele mai frumoase speranţe pentru România.
În anii care au urmat, aceste speranţe au fost tocate unele după altele.

Privind în urmă spre primul revelion liber, din 1989, mă apucă regretul că speranţele înflorite atunci nu şi-au primit roadele aşteptate. Sunt convins că puteam să fim mult mai bine azi.
Ocazie de a medita asupra trecerii timpului şi asupra sensului vieţii, oportunitate de examinare a conştiinţei, timp de visare şi de speranţă reînnoită, de petrecere şi de voie bună, revelionul este ca o reţetă pe care ne-o dă în fiecare an Providenţa divină ca să ne luăm zilnic porţia de înţelepciune şi de bunătate, de speranţă şi de prietenie, de seninătate şi de încredere, de credinţă şi de iubire.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer