Cum să te amuze necazul cuiva?

Daniel Cristea-Enache: Scena cu inserarea dvs. într-un convoi mortuar este de un umor negru ce-mi aduce aminte de Balanța, filmul lui Pintilie după Băieșu.
Vă puneți adesea în situații caricaturale, pe o poziție de inferioritate, pentru a binedispune auditoriul ori cititorii. Ați observat că protagoniștii cu pieptul bombat nu fac impresie prea bună; vrem să rîdem de un altul, ne simțim bine cînd o facem, astfel că jucați acest rol al eroului de care, iată, se poate rîde.
Umorul este un ingredient printre altele al existenței dvs. sau mai degrabă ceva esențial, fără de care nu concepeți viața în societate?
Există vreun subiect la care v-ați putea declara lipsa de umor? Dacă da, care anume?
 
Alex. Ștefănescu: Mă bucur, înainte de toate, că ai folosit cuvântul "umor" și nu "ironie". Eu sunt adeptul umorului și nu al ironiei, pe care o consider, în relațiile între oameni, o armă albă, utilizabilă ca ultimă soluție, atunci când trebuie să te aperi sau să salvezi o valoare pusă în pericol.
Umorul înseamnă să râd împreună cu cineva de ceva. Nu să râd de el. Să râd eventual de o acțiune de-a lui sau, mai bine, de-a mea. Și, bineînțeles, de acțiunea oricui altcuiva.
Ironia înseamnă să râd de cineva în complicitate cu altcineva și spre amuzamentul aceluia. Este absurd să râzi de cineva în absența unui public (format fie și dintr-un singur spectator). Bine, dacă interlocutorul este un masochist sau dacă, dând dovadă de o mare libertate sufletească, se poate dedubla, fiind simultan și victimă, și spectator, mai merge.
Prin umor îmi manifest dorința de a comunica, de a face o baie de comuniune sufletească, de a mă bucura de prezența unui semen (cu speranța că și el se bucură de prezența mea).
Prin ironie, vreau să-l minimalizez pe celălalt, să-l fac să apară ridicol, să-i dovedesc superioritatea mea.
Distincția aceasta între umor și ironie a făcut-o cândva și Nichita Stănescu, care a calificat ironia lui Voltaire drept "jeg pe sandaua lui Dionysos" (ales ca simbol al bucuriei orgiastice). Țin minte că atunci (era înainte de 1989) Ion Ianoși s-a mobilizat și a scris în replică un articol de două pagini de revistă, luând... apărarea lui Voltaire. Două pagini de revistă versus o propoziție! Ceea ce înseamnă că Ion Ianoși a dat dovadă el însuși de lipsă de umor.
Am stabilit, deci, faptul că prefer umorul, nu ironia. Rămâne acum de răspuns la întrebarea de ce povestesc întâmplări comice trăite de mine, punându-mă într-o situație de inferioritate. În primul rând, ca să fiu sigur că nu se supără nimeni. Nimic nu-mi displace mai mult decât să rănesc pe cineva. Iar despre mine știu sigur că nu sufăr dacă recunosc că m-am aflat într-o situație ridicolă.
Cu prietenii, oricum, mă știu în siguranță. Nu mi-e teamă că ei mă vor respecta mai puțin aflând că am fost la un moment dat caraghios. Am lângă mine, chiar acum, când scriu acest răspuns la întrebarea ta, un motan, "Bolo" (prescurtare de la "Bolovanul"), care, dormind pe covor și auzind țăcănitul liniștitor al tastaturii, s-a întors cu labele în sus, simpatic-indecent. Știi de ce face așa? Pentru că se simte în siguranță. Abdomenul este zona cea mai vulnerabilă a unui animal, iar el și-o expune numai atunci când nu există niciun risc să fie atacat.
Așa fac și eu când sunt cu prietenii. Mă întind pe spate pe covor, mă las în voia lor, știind că n-o să folosească prilejul ca să mă lovească. E o formă de răsfăț la care țin foarte mult (chiar dacă uneori plătesc scump această încredere fără margini).
Da, umorul reprezintă ceva foarte important în viața mea. E o premisă a comunicării cu oamenii. Și, uneori, e un mod de a evada din plasa în care unii dintre ei, lipsiți de umor, încearcă să mă prindă. Să-ți dau un exemplu. Eram elev de liceu și stăteam cu o fată pe o bancă, într-un parc cu arbori bătrâni din Suceava. Tocmai o sărutasem pentru prima dată pe fată, fusesem curentat de buzele ei și trăiam reverberația acelui moment în toată ființa mea, când un muncitor dintr-un grup de trei din apropiere (unde săpau un șanț) m-a admonestat:
− Fute-o, băăă!
Am rămas siderat. Ah, atuncea, vorba lui Eminescu, mi s-a părut că pe cap îmi cade cerul. Toată vraja pe care o trăiam s-a spulberat brusc. Și am simțit o dorință arzătoare de a-l bate pe ticălos. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, fiind educat în spiritul cavalerismului, aveam și față de fată obligația s-o apăr de o agresiune verbală. Dar... cum să-l bat? Era vânjos și era cu încă doi vlăjgani ca el, la fel de puternici, obișnuiți fiind toți trei cu munca fizică. Mintea mea a intrat într-o alertă înnebunitoare, în cursul căreia mi-am zis că trebuie să-mi folosesc inteligența ca să îi învăț minte pe indivizi. Datorită spontaneității mele înnăscute, am găsit în două-trei secunde soluția. M-am ridicat de pe bancă și m-am dus direct spre cei trei. Ei au încremenit. Bineînțeles, nu de teamă, ci de uimire. Ajuns lângă ei, i-am întins celui care mă apostrofase mâna. Complet zăpăcit, el mi-a întins-o la rândul lui. Iar eu i-am spus:
− Mi-ai dat o idee foarte bună. Mulțumesc. Chiar nu știam ce să fac mai departe...
Am văzut stupefacția − de proști luați prin surprindere − pe fețele indivizilor. Au rămas muți și cu maxilarele inferioare căzute. M-am întors calm spre bancă gândindu-mă că în scurtă vreme ei se vor trezi din uluire și se vor înfuria că mi-am bătut joc de ei. Dar, nu s-au trezit. Ajuns la bancă, i-am spus fetei:
− Hai să mergem! Tâmpiții ăștia mi-au stricat tot cheful de-a mai sta în parc.
Ea s-a ridicat și am plecat amândoi. Cu coada ochiului vedeam cum cei trei încep să se dezmeticească și m-am felicitat în sinea mea că n-am întârziat pe bancă.
Iar fata, dând și ea dovadă de umor, m-a întrebat:
− Alex, am auzit ce le-ai spus... Ai vorbit serios?
Eu cred nu numai că umorul îi stă bine unui intelectual, dar că fără umor un intelectual nu este un intelectual complet. În privința aceasta, iau în considerare un sens mai larg al cuvântului. Un intelectual cu umor nu este neapărat unul care face glume, ci unul care are sentimentul relativității opiniilor sale. "Iată ce cred eu, dar știu că se poate susține oricând și contrariul", așa gândește un intelectual.
La o întâlnire cu tinerii, unul dintre ei mi-a pus următoarea întrebare:
− În legătură cu cartea dv., Istoria literaturii române contemporane... s-a spus despre ea, în momentul apariției, că este cea mai bună carte a anului, dar și că este cea mai proastă carte a anului. Ulterior, unii au ridicat-o în slăvi (ați primit pentru ea și Premiul USR, și Premiul Academiei), iar alții au făcut-o praf, numind-o "o carte pentru coafeze" și afirmând că era mai bine să nu apară. Cine dintre ei are dreptate?
Era o provocare inteligentă și toată sala aștepta reacția mea. I-am răspuns:
− Au dreptate și unii, și alții.
S-au auzit vociferări de genul: "Nu ține!", "Ăsta e un răspuns diplomatic!", "N-aveți curaj să spuneți ce credeți!".
Atunci le-am explicat că, într-adevăr, au dreptate și unii și alții. Și le-am dat un exemplu. Dacă doi oameni se află într-o cameră și unul, din fotoliul în care stă, vede un cireș înflorit, iar celălalt, dintr-un fotoliu așezat în partea opusă, nu vede niciun cireș, este firesc ca primul să exclame "Ce priveliște frumoasă!", iar celălalt să spună sincer: "Nu mi se pare deloc frumoasă." Totul depinde de așteptările fiecăruia, de unghiul din care judecă. Dar... trebuie să ai umor ca să practici această înțelegere, chiar și când se spune ceva neconvenabil despre tine.
Sunt și situații de care n-aș râde. N-aș râde niciodată de suferința cuiva sau de moartea cuiva (de suferința sau moartea mea - da, am și făcut-o). N-aș râde de un om care are o infirmitate sau de unul care trăiește un eșec (un eșec la șah, ca al tău, când joci cu mine, mă face totuși, recunosc, să râd).
N-aș râde de religia, de dragostea sau de familia cuiva. N-aș râde de patria mea sau a altora. N-aș râde de cei care își iubesc țara (decât dacă este vorba de o falsă iubire, de o simulare interesată a patriotismului).
Eu nu pot să înțeleg de ce izbucnesc oamenii de pe stradă în râs atunci când îl văd pe unul dintre ei împiedicându-se și căzând. În asemenea momente simt o strângere de inimă și mă grăbesc să-l ajut pe cel căzut. Cum să te amuze necazul cuiva?
H. Bergson a explicat, în Le Rire, că deposedarea instantanee de prestigiu a unui om ne face să râdem, pentru că ne eliberează de încordarea pe care o simțeam în prezența lui. Înțeleg cum funcționează mecanismul psihologic, dar la mine nu funcționează. Pe mine mă atrag oamenii cu prestigiu, mă simt bine în preajma lor, m-ar durea sufletul dacă ei n-ar mai inspira respect. În general, îmi place să respect și să admir.
Dacă un om nu-mi mai oferă motive să-l respect și să-l admir (sau nici nu mi-a oferit vreodată), nu îl simpatizez, nu îi sunt recunoscător că nu mă (mai) pune în inferioritate. Pur și simplu îl compătimesc.