Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum să te amuze necazul cuiva?


Alex. Ştefănescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

14.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Alex. Ştefănescu (foto: Irina Nechit)

"Cum să te amuze necazul cuiva?"
Alex. Ştefănescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Scena cu inserarea dvs. într-un convoi mortuar este de un umor negru ce-mi aduce aminte de Balanţa, filmul lui Pintilie după Băieşu.
Vă puneţi adesea în situaţii caricaturale, pe o poziţie de inferioritate, pentru a binedispune auditoriul ori cititorii. Aţi observat că protagoniştii cu pieptul bombat nu fac impresie prea bună; vrem să rîdem de un altul, ne simţim bine cînd o facem, astfel că jucaţi acest rol al eroului de care, iată, se poate rîde.
Umorul este un ingredient printre altele al existenţei dvs. sau mai degrabă ceva esenţial, fără de care nu concepeţi viaţa în societate?
Există vreun subiect la care v-aţi putea declara lipsa de umor? Dacă da, care anume?
 
Alex. Ştefănescu: Mă bucur, înainte de toate, că ai folosit cuvântul "umor" şi nu "ironie". Eu sunt adeptul umorului şi nu al ironiei, pe care o consider, în relaţiile între oameni, o armă albă, utilizabilă ca ultimă soluţie, atunci când trebuie să te aperi sau să salvezi o valoare pusă în pericol.
Umorul înseamnă să râd împreună cu cineva de ceva. Nu să râd de el. Să râd eventual de o acţiune de-a lui sau, mai bine, de-a mea. Şi, bineînţeles, de acţiunea oricui altcuiva.
Ironia înseamnă să râd de cineva în complicitate cu altcineva şi spre amuzamentul aceluia. Este absurd să râzi de cineva în absenţa unui public (format fie şi dintr-un singur spectator). Bine, dacă interlocutorul este un masochist sau dacă, dând dovadă de o mare libertate sufletească, se poate dedubla, fiind simultan şi victimă, şi spectator, mai merge.
Prin umor îmi manifest dorinţa de a comunica, de a face o baie de comuniune sufletească, de a mă bucura de prezenţa unui semen (cu speranţa că şi el se bucură de prezenţa mea).
Prin ironie, vreau să-l minimalizez pe celălalt, să-l fac să apară ridicol, să-i dovedesc superioritatea mea.
Distincţia aceasta între umor şi ironie a făcut-o cândva şi Nichita Stănescu, care a calificat ironia lui Voltaire drept "jeg pe sandaua lui Dionysos" (ales ca simbol al bucuriei orgiastice). Ţin minte că atunci (era înainte de 1989) Ion Ianoşi s-a mobilizat şi a scris în replică un articol de două pagini de revistă, luând... apărarea lui Voltaire. Două pagini de revistă versus o propoziţie! Ceea ce înseamnă că Ion Ianoşi a dat dovadă el însuşi de lipsă de umor.
Am stabilit, deci, faptul că prefer umorul, nu ironia. Rămâne acum de răspuns la întrebarea de ce povestesc întâmplări comice trăite de mine, punându-mă într-o situaţie de inferioritate. În primul rând, ca să fiu sigur că nu se supără nimeni. Nimic nu-mi displace mai mult decât să rănesc pe cineva. Iar despre mine ştiu sigur că nu sufăr dacă recunosc că m-am aflat într-o situaţie ridicolă.
Cu prietenii, oricum, mă ştiu în siguranţă. Nu mi-e teamă că ei mă vor respecta mai puţin aflând că am fost la un moment dat caraghios. Am lângă mine, chiar acum, când scriu acest răspuns la întrebarea ta, un motan, "Bolo" (prescurtare de la "Bolovanul"), care, dormind pe covor şi auzind ţăcănitul liniştitor al tastaturii, s-a întors cu labele în sus, simpatic-indecent. Ştii de ce face aşa? Pentru că se simte în siguranţă. Abdomenul este zona cea mai vulnerabilă a unui animal, iar el şi-o expune numai atunci când nu există niciun risc să fie atacat.
Aşa fac şi eu când sunt cu prietenii. Mă întind pe spate pe covor, mă las în voia lor, ştiind că n-o să folosească prilejul ca să mă lovească. E o formă de răsfăţ la care ţin foarte mult (chiar dacă uneori plătesc scump această încredere fără margini).
Da, umorul reprezintă ceva foarte important în viaţa mea. E o premisă a comunicării cu oamenii. Şi, uneori, e un mod de a evada din plasa în care unii dintre ei, lipsiţi de umor, încearcă să mă prindă. Să-ţi dau un exemplu. Eram elev de liceu şi stăteam cu o fată pe o bancă, într-un parc cu arbori bătrâni din Suceava. Tocmai o sărutasem pentru prima dată pe fată, fusesem curentat de buzele ei şi trăiam reverberaţia acelui moment în toată fiinţa mea, când un muncitor dintr-un grup de trei din apropiere (unde săpau un şanţ) m-a admonestat:
− Fute-o, băăă!
Am rămas siderat. Ah, atuncea, vorba lui Eminescu, mi s-a părut că pe cap îmi cade cerul. Toată vraja pe care o trăiam s-a spulberat brusc. Şi am simţit o dorinţă arzătoare de a-l bate pe ticălos. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, fiind educat în spiritul cavalerismului, aveam şi faţă de fată obligaţia s-o apăr de o agresiune verbală. Dar... cum să-l bat? Era vânjos şi era cu încă doi vlăjgani ca el, la fel de puternici, obişnuiţi fiind toţi trei cu munca fizică. Mintea mea a intrat într-o alertă înnebunitoare, în cursul căreia mi-am zis că trebuie să-mi folosesc inteligenţa ca să îi învăţ minte pe indivizi. Datorită spontaneităţii mele înnăscute, am găsit în două-trei secunde soluţia. M-am ridicat de pe bancă şi m-am dus direct spre cei trei. Ei au încremenit. Bineînţeles, nu de teamă, ci de uimire. Ajuns lângă ei, i-am întins celui care mă apostrofase mâna. Complet zăpăcit, el mi-a întins-o la rândul lui. Iar eu i-am spus:
− Mi-ai dat o idee foarte bună. Mulţumesc. Chiar nu ştiam ce să fac mai departe...
Am văzut stupefacţia − de proşti luaţi prin surprindere − pe feţele indivizilor. Au rămas muţi şi cu maxilarele inferioare căzute. M-am întors calm spre bancă gândindu-mă că în scurtă vreme ei se vor trezi din uluire şi se vor înfuria că mi-am bătut joc de ei. Dar, nu s-au trezit. Ajuns la bancă, i-am spus fetei:
− Hai să mergem! Tâmpiţii ăştia mi-au stricat tot cheful de-a mai sta în parc.
Ea s-a ridicat şi am plecat amândoi. Cu coada ochiului vedeam cum cei trei încep să se dezmeticească şi m-am felicitat în sinea mea că n-am întârziat pe bancă.
Iar fata, dând şi ea dovadă de umor, m-a întrebat:
− Alex, am auzit ce le-ai spus... Ai vorbit serios?
Eu cred nu numai că umorul îi stă bine unui intelectual, dar că fără umor un intelectual nu este un intelectual complet. În privinţa aceasta, iau în considerare un sens mai larg al cuvântului. Un intelectual cu umor nu este neapărat unul care face glume, ci unul care are sentimentul relativităţii opiniilor sale. "Iată ce cred eu, dar ştiu că se poate susţine oricând şi contrariul", aşa gândeşte un intelectual.
La o întâlnire cu tinerii, unul dintre ei mi-a pus următoarea întrebare:
− În legătură cu cartea dv., Istoria literaturii române contemporane... s-a spus despre ea, în momentul apariţiei, că este cea mai bună carte a anului, dar şi că este cea mai proastă carte a anului. Ulterior, unii au ridicat-o în slăvi (aţi primit pentru ea şi Premiul USR, şi Premiul Academiei), iar alţii au făcut-o praf, numind-o "o carte pentru coafeze" şi afirmând că era mai bine să nu apară. Cine dintre ei are dreptate?
Era o provocare inteligentă şi toată sala aştepta reacţia mea. I-am răspuns:
− Au dreptate şi unii, şi alţii.
S-au auzit vociferări de genul: "Nu ţine!", "Ăsta e un răspuns diplomatic!", "N-aveţi curaj să spuneţi ce credeţi!".
Atunci le-am explicat că, într-adevăr, au dreptate şi unii şi alţii. Şi le-am dat un exemplu. Dacă doi oameni se află într-o cameră şi unul, din fotoliul în care stă, vede un cireş înflorit, iar celălalt, dintr-un fotoliu aşezat în partea opusă, nu vede niciun cireş, este firesc ca primul să exclame "Ce privelişte frumoasă!", iar celălalt să spună sincer: "Nu mi se pare deloc frumoasă." Totul depinde de aşteptările fiecăruia, de unghiul din care judecă. Dar... trebuie să ai umor ca să practici această înţelegere, chiar şi când se spune ceva neconvenabil despre tine.
Sunt şi situaţii de care n-aş râde. N-aş râde niciodată de suferinţa cuiva sau de moartea cuiva (de suferinţa sau moartea mea - da, am şi făcut-o). N-aş râde de un om care are o infirmitate sau de unul care trăieşte un eşec (un eşec la şah, ca al tău, când joci cu mine, mă face totuşi, recunosc, să râd).
N-aş râde de religia, de dragostea sau de familia cuiva. N-aş râde de patria mea sau a altora. N-aş râde de cei care îşi iubesc ţara (decât dacă este vorba de o falsă iubire, de o simulare interesată a patriotismului).
Eu nu pot să înţeleg de ce izbucnesc oamenii de pe stradă în râs atunci când îl văd pe unul dintre ei împiedicându-se şi căzând. În asemenea momente simt o strângere de inimă şi mă grăbesc să-l ajut pe cel căzut. Cum să te amuze necazul cuiva?
H. Bergson a explicat, în Le Rire, că deposedarea instantanee de prestigiu a unui om ne face să râdem, pentru că ne eliberează de încordarea pe care o simţeam în prezenţa lui. Înţeleg cum funcţionează mecanismul psihologic, dar la mine nu funcţionează. Pe mine mă atrag oamenii cu prestigiu, mă simt bine în preajma lor, m-ar durea sufletul dacă ei n-ar mai inspira respect. În general, îmi place să respect şi să admir.
Dacă un om nu-mi mai oferă motive să-l respect şi să-l admir (sau nici nu mi-a oferit vreodată), nu îl simpatizez, nu îi sunt recunoscător că nu mă (mai) pune în inferioritate. Pur şi simplu îl compătimesc.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer