Să nu ne uităm niciodată la cineva numai prin geamul întunecat al unor greşeli

Daniel Cristea-Enache: Se vede că iubiţi muzica, aşa cum iubiţi cărţile şi cititul lor. Cât de importantă vi se pare lectura pentru un om, pentru devenirea lui ca intelectual? Cine v-a pus în mâini primele cărţi? Şi care au fost acestea?
Pe de altă parte, există destule exemple de intelectuali români (unii străluciţi) pe care lecturile întinse şi cultura bogată, în întregul ei, nu i-au ajutat să reziste fenomenului de "rinocerizare" ideologică. Unii au ajuns în extrema dreaptă, alţii, în extrema stângă.
În ce fel ne ajută cititul, cititul în sine, şi cultura asimilată, dacă oameni cultivaţi şi intelectuali de veritabilă erudiţie au căzut în cele mai degradante forme ale unui ideologii unice? Cum vede lucrurile Monseniorul Ioan Robu?
 
ÎPS Ioan Robu: Deşi parcă ezit să caut spre nişte ani de mult rămaşi în urmă, voi încerca totuşi să răspund la întrebările Dumneavoastră. Consider că într-un fel sau altul orice om trebuie să intre în legătură şi cu lumea muzicii, şi cu lumea cărţilor şi să ajungă la un anume grad de pasiune, de plăcere aparte pentru aceste domenii care se aseamănă şi prin frumuseţe şi prin bucuriile sau satisfacţiile pe care le aduc. Iar dacă privim pentru moment doar spre universul cărţilor şi pasiunea cititului, eu personal - şi ştiu că nu sunt singur în această apreciere - am convingerea că lectura zilnică, pâinea noastră spirituală cea de toate zilele, este condiţia sine qua non a creşterii morale şi intelectuale.
Romanii spuneau Nula dies sine linea [nici o zi (să nu treacă) fără (a citi sau scrie) un rând], îndemn care putea să te trimită şi la un alt dicton: Carpe diem (fructifică ziua, trăieşte clipa). Cărţile şi cititul lor sunt hrană spirituală, drum de creştere şi de împlinire a oricărui om care tinde spre o anume statură intelectuală. Altă cale, care să-ţi îmbogăţească fiinţa interioară, să te înalţe peste lumea vizibilă, deşi vorbindu-ţi despre aceasta, nu există. Cărţile îţi deschid porţile culturii, iar cultura, împlinindu-şi rolul primordial, te educă. Întrebarea "cine v-a pus în mâini primele cărţi" mi-a adus în minte o amintire pe care o credeam pierdută.
Într-o duminică mama mi-a spus că trebuie să rămân la biserică după Sfânta Liturghie împreună cu alţi copii de vârsta mea (poate aveam 5-6 ani) ca să începem învăţătura pentru a primi Prima Sfântă Împărtăşanie. Mi-a dat mama să iau cu mine un Catehism, vai de capul lui, fără coperţi, cu primele şi ultimele pagini lipsă; de ce mi l-o fi dat, nu ştiu nici azi, căci eu nu ştiam încă să citesc. Oricum, am mers spre biserică împreună cu părinţii şi fraţii mai mari, iar după Sfânta Liturghie m-au dat pe mâna dascălului bisericii; acela care la Slujbe cânta la orgă devenea după aceea dascălul nostru. Primul lucru pe care ni l-a spus - ştia el pentru ce - a fost să lăsăm pe băncile bisericii Catehismele, şi să ne strângem în jurul său; apoi ne punea să repetăm frază cu frază rugăciunile, întrebările şi răspunsurile din catehism până le ţineam minte pe toate. Câte zile ne-am adunat noi copiii şi am repetat catehismul stând grămadă în jurul dascălului, nu mai ştiu, dar azi pot spune că deşi ştiind-o pe de rost, n-am citit prima carte care mi-a fost pusă în mână de mama, micul Catehism al Bisericii Catolice. Doar după doi sau trei ani l-am citit pagină cu pagină, şi aceasta cu ocazia pregătirii pentru Sfântul Mir, când am primit din nou Catehismul ca să repet cele învăţate pentru Prima Sfântă Împărtăşanie. De data aceasta dascălul a fost mai bun cu noi, căci nu mai învârtea deasupra capetelor noastre vărguţa cu care ne ameninţa, ca să ne strunească mai bine. Aşa a fost cu prima carte, pe care am parcurs-o fără să ştiu să citesc.
Cu broşurile şi cărţile care au urmat a fost altfel. Şi tot mama mi le-a dat pe cele dintâi. Aveam în casă un număr relativ mare de broşuri cu povestiri frumoase pline de învăţături morale tipărite de Presa Bună, tipografia Diecezei de Iaşi, între 1926-1934, în colecţia "Istorioare morale", poveşti care mă scoteau din lumea familiei şi a satului, şi mă duceau spre un altundeva alături de eroii respectivelor poveşti: figuri de sclavi şi de oameni liberi, de corsari şi de misionari, de părinţi şi copii, exemple negative şi pozitive, călătorii şi situaţii periculoase, toate îmi aprindeau curiozitatea făcându-mă să aştept a doua zi ca să reiau, după şcoală, lecturile întrerupte. Ce lecturi? Erau silabisiri până când la Ciclul II (aşa se numeau clasele V-VII) urmat la şcoala din Săbăoani am învăţat să merg mai repede pe rândurile cărţilor. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar cărţile care mi-au ajuns în mână în acea perioadă, fie în familie, fie de la profesorii din Săbăoani, au fost cele de poezie. Aşa am făcut cunoştinţă cu Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă şi Goga, pe acesta din urmă recitindu-l mai târziu şi alegându-l pentru Bacalaureat ca fiind preferatul meu. Era obiceiul pe atunci, prin anii \'60, ca fiecare elev să-şi aleagă pentru Bacalaureat un scriitor preferat; înainte de poeziile lui Eminescu eu citisem cu deosebită plăcere poeziile lui Octavian Goga, învăţasem multe din ele pe de rost şi aşa s-a făcut că l-am ales pe el. Sigur că înainte de Bacalaureat am făcut cunoştinţă şi cu alţi poeţi, ca Bacovia sau Arghezi, cu alţi scriitori, după programa şcolară, Caragiale, Sadoveanu, Slavici...
Norocul meu a fost şi acela că profesorii ne-au solicitat la lectură, convingându-ne că orice carte citită, orice autor este fereastră spre univers: spre cel al culturii noastre şi spre cel al culturii universale. Şi în ce condiţii citeam acasă în satul meu, unde nu era încă lumină electrică, ci numai lampa de gaz şi lumânările! Îmi amintesc cum noaptea, când nu puteam să las un roman sau altul din mână, se termina gazul din lampă, treceam pe lumânări, şi dimineaţa pe la 6.30 plecam la şcoală la Săbăoani, ducând cu mine nu numai povestea romanului, ci şi mirosurile de gaz şi ceară, parfumul hainelor mele. Mergând la Seminarul din Iaşi, studiind filosofia şi teologia, lecturile mele s-au dus şi spre autori străini şi spre teme de strictă pregătire teologică, dar niciodată nu am pierdut legătura cu o parte din operele scriitorilor noştri, totdeauna preferinţa îndreptându-mă spre poeţi.
Ceea ce am învăţat la Seminar, şi mi-a prins bine toată viaţa, a fost să nu mai citesc la întâmplare orice, ci să  aleg cărţile de citit, să le ţin aproape de mine pe cele care într-adevăr îmi aduc ceva bun în suflet, şi pe care să nu mă jenez să le recomand şi altora.
Rezumând, aş putea spune privind peste ani că de la începutul legăturilor mele cu lumea cărţilor şi până astăzi am respectat şi dictonul de care aminteam, nula dies sine linea, dar şi îndemnul Sfântului Paul, Apostolul neamurilor: Omnia autem probate: quod bonum est tenete (cercetaţi toate: păstraţi ceea ce este bun; 1 Tes. 5,21). Zilele în care nu am putut să citesc ceva, aşa cum aş fi dorit, mi se păreau zile mai goale, mai triste. Cititul nostru cel de toate zilele îţi dă însă senzaţia că inima îţi este mai altcum, mai primenită, mai plină. Sigur că mulţimea şi calitatea lecturilor nu devine în mod automat şi pavăză, sau scut de apărare împotriva unor posibile derapaje sau grave greşeli. Or fi ele cărţile multe, dar şi ispitele sunt multe şi slăbiciunile firii omeneşti cu greu se pot număra. Tăria lecturilor întinse şi a culturii bogate, aşa cum observaţi, pentru mulţi intelectuali români nu a fost suficientă pentru a rezista în faţa unor curente ideologice, acestea purtându-i pe unii dintre ei în extrema dreaptă, iar pe alţii în extrema stângă. Îmi vine în minte un cuvânt din Evanghelia Sfântului Matei: "după roadele lor îi veţi cunoaşte", şi prin aceste cuvinte privesc la ceea ce Dumneavoastră numiţi fenomenul de "rinocerizare" ideologică.
Strălucirea şi erudiţia precum şi valoarea operelor nu dispar din cauza unei greşeli legate de un anumit moment, de vârstă, de obicei de tinereţe, de pasiuni de tot felul. Cred că trebuie să privim la toţi oamenii aceştia recunoscuţi ca fiind excepţionali cu spirit de reconciliere şi de iertare şi să nu uităm sau să ignorăm mulţimea şi calitatea roadelor, datorită unui păcat pe care l-au făcut, şi care în sine rămâne condamnabil. Dacă de pe munte cad câţiva bolovani, nu-i vede poate nimeni; dar dacă cumva cad nişte piscuri, situaţia este cu totul alta. Ce vreau să spun? Sunt de acord că păcatul celor mari este mai grav decât păcatul altora (dar asta nu înseamnă că trebuie să fie pe veci neiertat), aşa cum de exemplu înjurătura din gura preotului, dacă aşa ceva s-ar întâmpla, ar fi mai gravă decât înjurătura din gura birjarului, scandalul dat de un ierarh ar fi mai mare decât scandalul dat de un mirean, zgârcenia unui călugăr ar fi mai gravă decât aceea a unui laic, şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, nu trebuie să căutăm infailibilitatea acolo unde ea nu există; şi apoi mai avem şi obligaţia creştinească de a-L imita pe Dumnezeu, îndelung îndurător şi iertător. Să nu judecăm prea aspru, ca să nu ni se aplice şi nouă aceeaşi măsură. Să nu negăm valoarea roadelor bune numai pentru că undeva, în ceva, un om de mare valoare a greşit. Cu riscul de a mă repeta cumva, afirm din nou că cititul în sine, cultura asimilată nu se transformă la nimeni, niciodată, în asigurare de perfecţiune şi deci de absolută şi stabilă corectitudine. Ca toate celelalte tentaţii, ideologiile unice i-au pus la încercare şi pe oamenii care păreau foarte tari prin pregătirea şi cultura lor. Îmi amintesc de un preot care a făcut ani "buni" de puşcărie pentru că a simpatizat şi apoi s-a înscris în mişcarea legionară. Întrebându-l de ce a făcut acel pas, mi-a răspuns aproximativ prin aceste cuvinte: "nici eu nu ştiu cum şi pentru ce, dar la un moment dat mi s-a părut că numaidecât trebuia să mă decid pentru respectiva mişcare. Azi cred că a fost o încercare; dar în faţa lui Dumnezeu îţi spun că eu căutam binele". Preotul respectiv, Domnul să-l odihnească în pace, era un păstor excelent, predicator neobosit, zelos, bine pregătit din punct de vedere teologic, iubit şi stimat de colegi şi de credincioşii din parohie. Toţi l-au apreciat pentru roadele sale bune şi-i păstrează amintirea şi-l pomenesc fără să scoată mereu în faţă, ca pe un păcat de neiertat, greşeala pe care a făcut-o la un moment dat şi pe care a plătit-o cu vârf şi îndesat de altfel. Pregătirea culturală, împreună cu cea specifică, preoţească, nu l-au ferit nicicum de o greşeală foarte gravă. În tot cazul, valoarea este valoare, păcatul este păcat.
Multe rele izvorăsc din ceea ce Sf. Ioan defineşte ca fiind "trufia vieţii" (1In. 2,16) şi acestea pot compromite şi pe omul simplu şi pe cel genial. Dar greşim dacă pentru un păcat, pentru o clipă de ispită sau de rătăcire prin care a trecut cineva, noi nu recunoaştem roadele cele bune şi avem în vedere numai greşeala sau păcatul. Nici nu trebuie pe vecie să rămânem scandalizaţi că, iată, cel bun sau cel foarte bun au greşit grav, împotriva tuturor aşteptărilor. Repet, avem nevoie de duhul reconcilierii; şi de "discernerea duhurilor" cum obişnuia să spună Sfântul Ignaţiu de Loyola, ca să înţelegem de unde provin chemările care te fac să-ţi schimbi atitudinile într-o direcţie sau alta, chiar atunci când judeci sau încerci să înţelegi comportamentul cuiva. Să ne amintim de Apostolul Petru şi de modul în care l-a tratat Isus pe acesta chiar şi după ce l-a trădat. Isus l-a iertat, i-a uitat trădarea şi i-a încredinţat Biserica. Iar această Biserică n-a uitat niciodată de trădarea lui Petru; însă pentru că l-a cunoscut pe acest Apostol după celelalte roade ale sale, l-a cinstit şi-l cinsteşte ca pe acela pe care Cristos şi-a zidit Biserica. Creştinii din toate timpurile nu s-au blocat în faţa gravităţii trădării lui Petru, chiar dacă au fost scandalizaţi de păcatul său; i-au recunoscut însă meritele şi marea dragoste pe care a avut-o faţă de Cristos: l-au cunoscut după roadele sale.
Şi mai este un aspect de care ar trebui să ţinem cont: nu numai cărţile şi cititul lor influenţează comportamentul meu, al nostru. Mai sunt şi prietenii care se adună nu numai la un pahar, ci şi sub acelaşi ideal: de exemplu idealul naţional, spiritual, cultural; mai sunt şi anii tinereţii care te pot entuziasma şi îndrepta într-o direcţie pe care nu ai visat-o niciodată, aşa încât să ajungi să cazi în cele mai degradante forme ale unei ideologii unice.
Sigur, complicitatea oamenilor cu "misterium iniquitatis" (misterul răului) nu va fi niciodată complet descrisă şi înţeleasă. Însă, consider eu, trebuie să avem acea înţelepciune care distinge duhurile rele de duhurile bune, roadele bune de roadele rele şi să nu ne uităm niciodată la cineva, mic sau mare, numai prin geamul întunecat al unor unice sau multiple greşeli. Cultura asimilată ne poate ajuta în acest sens în măsura în care luăm în considerare şi alte multe circumstanţe care ar fi putut să influenţeze un derapaj sau o greşeală gravă a cuiva. "După roadele lor îi veţi cunoaşte".
Este mare şi de maximă actualitate cuvântul lui Isus care ne îndeamnă să nu judecăm ca să nu fim judecaţi, să nu condamnăm, ca să nu fim condamnaţi.