Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ştiam încă din copilărie că literatura va fi viaţa mea


Alex. Ştefănescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

03.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Sărbătorit la 50 ani de activitate literară la Biblioteca Naţională,
între Vladimir Găitan şi Tudorel Urian (foto: Letiţia Constantin)


"Ştiam încă din copilărie că literatura va fi viaţa mea"
Alex. Ştefănescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (3)

Daniel Cristea-Enache: Spuneaţi că n-aţi râde "de un om care are o infirmitate sau de unul care trăieşte un eşec". Aţi scris, totuşi, o întreagă carte "crudă" şi aţi făcut o emisiune de televiziune dedicată cărţilor proaste, eşecurilor literare. Aţi râs mult şi constant de aceste rebuturi editoriale, împreună cu cititorii şi cu telespectatorii dvs. Eşecul literar este altceva decât eşecul uman? De al doilea nu puteţi râde, însă de primul, da? De ce?
Aţi sărbătorit de curând, la Biblioteca Naţională a României, 50 de ani de activitate literară neîntreruptă. Jumătate de secol! Care sunt episoadele ori secvenţele pe care, privind în urmă, le evaluaţi ca fiind decisive pentru biografia dvs. intelectuală?
 
Alex. Ştefănescu: Pe genericul emisiunii "Tichia de mărgăritar" (64 de ediţii, fiecare consacrată unui număr de 5 cărţi proaste) scria "Noi râdem de ceva, nu de cineva". Mă amuzam, cu alte cuvinte, pe seama cărţilor proaste, nu pe seama autorilor (pe care, dimpotrivă, aş fi vrut să mi-i asociez, convingându-i să se detaşeze şi să râdă împreună cu mine de ceea ce scriseseră).
O carte trebuie examinată, evaluată şi acceptată sau contestată, pentru că e UN BUN PUBLIC. Dacă apa de la robinet e infestată cu microbi sau dacă pâinea dintr-un magazin miroase a mucegai avem datoria să avertizăm publicul. Iar mie nu-mi plac avertizările rechizitoriale, ci le prefer pe cele făcute cu umor, care prezintă şi avantajul că sunt ascultate cu atenţie şi se ţin minte. 
Niciodată nu mi-aş bate joc de un bărbat fără şcoală care, cu lacrimi în ochi, ar scoate de la piept şi mi-ar arăta numai mie o foaie cu versuri stângace scrise pentru o femeie inaccesibilă lui. Cum să râd de deznădejdea cuiva? (Ca să fiu sincer nu mă face să râd nici deznădejdea Vetei din O noapte furtunoasă.) Dar o carte e altceva, e o ofertă făcută întregii societăţi şi poate contribui la mărirea confuziei de valori şi la degradarea gustului public, care oricum e pe cale de dispariţie în vremea noastră (din cauza comercializării vulgare a creaţiei artistice).
Ce pot să zic de faptul că autorul unei cărţi persiflate de mine suferă? Să sufere! El nu se află în situaţia cuiva care se împiedică pe stradă şi cade, ci în situaţia unuia bătrân şi greoi (ca mine) care o face pe balerinul şi cade. În primul caz, este vorba de o întâmplare nefericită. În al doilea - de o ambiţie nejustificată. Dacă nu ai talent literar, ocupă-te de altceva decât de literatură! Sunt atâtea de făcut pe lumea asta! Îi compătimesc pe învinşi, îi dezaprob pe impostori. Cea mai proastă impresie o am despre autorii fără valoare care, aflând că n-au valoare de la criticii literari şi de la public, declară că sunt nedreptăţiţi şi se năpustesc şi asupra criticilor literari, şi asupra publicului. Ei vor să obţină succesul cu forţa. Să-i violeze, nu să-i seducă pe cititori. În faţa unor asemenea autori nu ezit să scot din teacă arma tăioasă a ironiei.
Cât priveşte cei 50 de ani de activitate literară... Ştiu că pentru un om relativ tânăr ca tine, care încă n-a împlinit 40 de ani (îi vei împlini la 19 februarie 2014... felicitări încă de pe acum!), 50 pare pare ceva imens, mai ales dacă traducem numărul în cuvinte: o jumătate de secol. Parcă nu mai e vorba de biografia unui om, ci de istorie!
De altfel, chiar în dimineaţa zilei de 21 ianuarie 2014, când mai erau câteva ore până la sărbătorirea mea la Biblioteca Naţională, am primit un telefon de la o tânără admiratoare:
- Vă admir, citesc tot ce scrieţi. Am aflat că împliniţi azi 50 de ani. Felicitări, dar credeam că sunteţi mai tânăr...
- Nu împlinesc 50 de ani, împlinesc 50 de ani de activitate literară...
- Aoleu!
Acest "aoleu" a definit mai exact decât orice discurs situaţia falimentară în care mă aflu, transformat pe jumătate din om în relicvă. Bineînţeles că în sinea mea nu mă simt astfel. Ştiu că aşa sunt văzut de alţii, dar eu, din punctul meu de vedere, parcă n-am vârstă. Încă nu m-am dat jos din caruselul literaturii, care mă încântă fără încetare, din copilărie, şi îmi creează câteodată momente de fericire ameţitoare.
În ianuarie 1964, acum 50 ani, a apărut într-un supliment literar al ziarului local "Zori noi" din Suceava primul text literar scris de mine, poezia Poate, pe care o ţin minte pe de rost: "Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.".
Aveam pe atunci 16 ani (şi 2 luni). Dar eu eram interesat de literatură dinainte, încă de când am învăţat să citesc. Datorită tatălui meu, care avea un cult pentru literatură (frecventase chiar, sporadic, ca student la Academia de Studii Economice din Bucureşti, fără veleităţi de scriitor, Cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu), din casa noastră nu lipsea o bibliotecă (aproximativ 2.000 de volume, în general bine alese). De la 7 ani am devenit un cititor avid. Citeam cărţi, reviste, ziare, scrisori vechi, până şi facturi sau instrucţiuni de folosire a unor aparate. La începutul fiecărui an şcolar, parcurgeam în două-trei zile, integral, toate manualele şcolare pentru anul respectiv. De foarte devreme am şi început să scriu (versuri). La 6 ani, înainte de a învăţa să citesc, compusesem o poezioară de patru versuri pe care o cântam-îngânam prin curtea casei părinteşti (care era atunci într-o suburbie a Sucevei, Burdujeni, de unde provine şi "prietenul" meu Norman Manea), iar la 9 ani eram deja autorul unei poezii propriu-zise (dar naive), Incendiul, inspirată de ceea ce văzusem în vacanţa de vară, în satul bunicii mele, Boroaia: o casă în flăcări, spectacol tragic şi feeric în acelaşi timp, pus în valoare de întunericul nopţii.
Citesc şi scriu (aproape) zilnic de foarte multă vreme şi am un sentiment de continuitate în raport cu copilul de altădată. Nu mă uit la el ca la un străin (aşa cum se uită Ingmar Bergman, în Fragii sălbatici, la băieţelul cu acelaşi nume, care se joacă fără griji în curtea casei părinteşti, neştiind că va ajunge regizor). Ştiam încă din copilărie că literatura va fi viaţa mea.
Sunt multe de spus despre cum am evoluat. Am povestit pe larg în cartea Ioanei Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, ce descoperiri am făcut de-a lungul timpului, ce momente de descurajare am trăit... Acum, în dialogul cu tine, vreau doar să menţionez oamenii care au contat în biografia mea de scriitor (în biografia mea sentimentală sunt mai multe nume).
Primum movens îl datorez tatălui meu, pe care deja l-am menţionat. M-au marcat apoi, luminos, viaţa şi opera lui Eminescu, căruia aş vrea să-i strâng mâna şi să-i mulţumesc că m-a contaminat de "dorul după ce-i mai mare-n astă lume trecătoare". El mi-a oferit un fel de azil politic în lumea literaturii, în condiţiile în care mă simţeam străin în lumea comunistă, chiar şi pe vremea când nu aveam nicio concepţie politică. De la Eminescu am aflat - şi a fost pentru mine o adevărată revelaţie, cu ecou amplu în conştiinţa mea - că în banalele cuvinte ale limbii române, pe care le folosim ca pe o monedă curentă în viaţa de fiecare zi, există uimitoare resurse de frumuseţe. Eminescu mi-a făcut şi educaţia sentimentală, el mi-a dat prima lecţie de măreţie, el m-a asigurat că nu e aberantă dragostea mea mistică faţă de natură.
Un alt om providenţial în biografia mea literară a fost Nicolae Manolescu, care m-a ajutat să fac ordine în ceea ce ştiam despre literatură, m-a determinat să devin critic literar (nu poet) şi mi-a creat ocazia să public în mod sistematic, ceea ce este foarte important (chiar dacă unii autori declară, din naivitate sau ipocrizie, că poţi să scrii fără să vrei neapărat să publici). Regret că prietenia mea frumoasă, de o viaţă, cu Nicolae Manolescu (prietenie în care mi-a plăcut să păstrez o atitudine respectuoasă, de fost student al lui) nu are happy-end (acum, când mă apropii de sfârşitul vieţii).
Am avut, apoi, norocul să-l cunosc îndeaproape pe Nichita Stănescu, care a scris exact poezia pe care visam eu, cândva, să o scriu. M-au impresionat nu numai geneialitatea lui, ci şi curajul nebun de a se livra cu totul poeziei, de a cheltui din propria lui fiinţă pentru a crea texte sublime, aşa cum consumă o lumânare din ea însăşi pentru a produce lumină.
În sfârşit, un personaj important (new entry) în biografia mea este un critic literar afirmat după 1989, Daniel Cristea-Enache (orice asemănare cu tine este întâmplătoare), care nu mi-a ajustat în vreun fel modul de a gândi (era prea târziu), ci mi-a schimbat în bine starea de spirit. După căderea comunismului, cuprins de bucuria fără margini de a trăi, în sfârşit, liber, am făcut pe neaşteptate şi o descoperire dezolantă: că literatura nu mai interesează pe nimeni. Comunismul nu avusese niciun merit în întreţinerea interesului pentru literatură (importanţa ei crescuse aşa cum creşte importanţa unei bucăţi de pâine într-un lagăr de exterminare). Şi totuşi, după căderea comunismului, toţi citeau ziare, memorii, se uitau la televizor, călătoreau în străinătate, frecventau supermarket-uri, nimeni nu mai avea răbdare să deschidă o carte de beletristică. M-am speriat, era ca şi cum aş fi aflat că în curând se va stinge Soarele (care, de fapt, chiar se va stinge, dar peste cinci miliarde de ani, astfel încât am mai avea ceva timp la dispoziţie ca să ne ocupăm de literatură!). Cei mai importanţi critici literari renunţaseră (dezavuaţi în zadar de Nicolae Breban) să urmărească producţia editorială, iar alţi critici literari nu credeam să mai apară (de unde să apară - mă întrebam eu maliţios -, dintre adolescenţii absorbiţi de jocurile pe calculator?!). Atunci l-am remarcat pe acest Daniel Cristea-Enache, care înainta calm, eficient, ca o combină americană, prin lanul literaturii române. Şi-au făcut apariţia cu timpul şi alţi critici tineri, competenţi, profesionalizaţi, dar niciunul nu avea capacitatea lui de cuprindere şi optimismul lui profesional. Mi-am dat seama, atunci, că viaţa (literară) merge înainte şi mi-am regăsit încrederea în viitor.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer