Încercările sunt ocazii pe care ni le dă Providenţa ca să devenim mai realişti şi mai înţelepţi

Daniel Cristea-Enache: Monseniore, când vă trimit această rundă, Bucureştii şi o bună parte din ţară se află sub troiene, pe o vreme rea, cu viscol şi ger, care a întrerupt funcţionarea şcolilor şi a creat nenumărate probleme în transportul călătorilor dintr-un oraş în altul. Vremea rea nu se datorează nici unui regim politic şi nici unei guvernări, iar responsabilitatea administraţiei e în limitele capacităţilor sale.
Are vreo semnificaţie simbolică, pentru dvs., încercarea omului şi a comunităţii de către iernile grele? E ceva ce un om credincios aşează în ordinea firii, cu o raportare firească? Sau ceva ce, provocând suferinţa ori chiar moartea unor semeni, devine inacceptabil moralmente?
Împingând lucrurile spre un exemplu extrem, nimeni nu e vinovat de un dezastru natural în afara naturii înseşi. Ce semnificaţie mai înaltă daţi, ca om al Bisericii, ieşirii naturii din "matca" ei?

ÎPS Ioan Robu: Mai întâi aş vrea să vă spun că viscolul şi zăpada mare, aşa cum au fost şi în zilele din urmă, îmi aduc în faţa ochilor nişte amintiri care, cred eu, nu se vor şterge niciodată. Cea mai veche datează de la începutul anului 1954, când într-o dimineaţă am înţeles că nu se mai putea ieşi din casă; ferestrele arătau cu totul altfel iar discuţia dintre părinţi şi bunici ne dădea şi nouă, copiilor, nelinişte şi frică. Nu înţelegeam cum de se întrebau "pe unde ieşim" căci încercaseră şi pe uşă şi prin pod. Cât o fi durat să facă primul tunel prin zăpadă, nu ştiu, însă odată ieşiţi din tunel, să vezi că poţi să mergi peste gardurile dispărute, să urci până aproape de vârful casei, să te uiţi altfel la toţi copacii din jur, acestea îţi rămân întipărite de parcă ar fi avut loc azi dimineaţă. Totul era altfel; iar odată coborât de pe înălţimea zăpezii trebuia să te obişnuieşti cu drumul - străjuit de maluri foarte înalte de zăpadă - care ducea spre fântână şi grajd, spre beci şi spre wc-ul din grădină. Oamenii şi-au croit apoi drumuri de la unii la alţii, la şcoală, la biserică... Nimeni din afară n-a venit să-i ajute, nu ni s-a spus câtă vreme nu se face şcoală, nu se punea problema că cineva ar rămâne fără mâncare, sau ar fi singur şi părăsit, căci copiii nu erau plecaţi la muncă în străinătate. Venirea preotului din satul vecin a fost cumva semnul că se intra în normalitate şi era timpul să vedem dacă Doamna Învăţătoare a venit la şcoală.
Amintirea zăpezii din 1961 este puţin altfel. Eram la seminarul din Iaşi şi am venit cu trenul până la gara Săbăoani, în luna decembrie, căci murise cineva din familie şi urma înmormântarea. Odată coborât din tren am simţit ca niciodată o neputinţă de nedescris. De abia se putea sta în picioare din cauza viscolului; nu vedeai nimic şi vântul rece parcă trecea prin tine. Stând cu spatele la gară am fixat direcţia spre Traian, satul meu, şi cu toată frica am pornit, ca în întuneric, de unul singur, căci nimeni nu mai mergea într-acolo. De două lucruri mă temeam: unul, să nu trec pe lângă sat şi să mă rătăcesc, iar altul, să nu cad în zăpadă şi să nu pot să mă mai ridic, căci auzisem de unele cazuri de acest fel în alte ierni. După un timp, ceea ce m-a mirat foarte mult, am ajuns la un zid de zăpadă din care ieşeau nişte crengi; nu înţelegeam unde mă aflu şi cum a apărut zidul de zăpadă. Când era panica mai mare, nu ştiu cum, am prins o creangă ce ieşea din zăpadă şi m-am înţepat; era un salcâm. Atunci mi-am amintit de păduricea de salcâmi din preajma satului. Eram nu departe de cărarea pe care altădată o ştiam aşa de bine. Celor de acasă nu le venea să creadă pe ce vreme am putut sosi de pe drumuri; eram aşa de îngheţat că mi se părea că mai fac încă doi paşi şi cad. Un ger şi mai mare a venit apoi; pe preotul venit de la Săbăoani pentru înmormântarea mamei, tata l-a găsit îngheţat în biserică, unde a stat toată noaptea acoperit cu nişte covoare prăfuite, adunate de prin altar şi sacristie. Trecând viscolul, am luat-o spre gară ca să mă întorc la Iaşi; zidul de zăpadă pe care-l văzusem cu câteva zile înainte arăta altfel la lumina zilei: păduricea de salcâmi era ca o cărămidă imensă de zăpadă din care ici şi colo ieşeau nişte ramuri.
A treia amintire de acest fel este din 1984. Veneam cu maşina de la Iaşi spre Bucureşti, ne-a prins viscolul pe drum, iar la Râmnicu Sărat ne-a oprit miliţia spunându-ne că nu mai putem înainta, căci drumul este închis. M-am gândit să-l las acolo, la un hotel, pe colegul care conducea maşina iar eu să iau primul tren spre acasă. Viscolul nu mai contenea, însă a venit la un moment dat un accelerat întârziat. La 18.45 am pornit spre Bucureşti unde am sosit a doua zi la 12.30. Din cauza viscolului trenul complet neîncălzit făcea câţiva kilometri şi iar se oprea, ba jumătate de oră, ba ore întregi. Uşile vagonului unde eram nu se închideau bine, uneori se mai şi deschideau, zăpada trecea pe coridor ca pe oriunde afară. Cei din compartimentul unde aveam şi eu loc (veneau de la Suceava) beau coniac, vorbeau prostii cum nu am mai auzit niciodată, şi înjurau; dar nu spuneau pe cine. Nimeni nu critica nici guvernul, nici partidul, nici pe şefii trenurilor. Toţi cătam spre fereastră deşi nu se vedea nimic de atâta noapte şi viscol ce era şi aşteptam să meargă trenul oricum, dar să nu se mai oprească. Şi cum spuneam, ultima oprire avea să fie la orele 12.30 în Gara de Nord.
Nu-mi amintesc ca în 1954, 1961, 1984 să se fi vorbit despre ajutoarele care nu au sosit, deşi un sprijin ar fi fost bine venit, nimeni nu critica deschis pe nimeni, dar cine ar fi îndrăznit? Nu se auzeau atâtea poveşti despre satele izolate şi despre persoanele în vârstă, singure şi parcă de toţi uitate. E adevărat, erau alte timpuri, nu erau atâtea televiziuni, familia era altfel, cei bătrâni nu erau lăsaţi singuri, oamenii erau mai apropiaţi unii de alţii. Nu numai raportul cu ceilalţi parcă era mai bun, dar şi raportul cu Cel de Sus. Căci până la urma urmelor, oamenii, comunităţile, se mai uită şi-n Sus, mai ales când trec prin diferite încercări, când neputinţa apare mai adevărată ca niciodată, când se fac simţite limitele omeneşti.
Încercările sunt ocazii pe care ni le dă Providenţa ca să devenim mai realişti şi mai înţelepţi, cunoscându-ne şi recunoscându-ne măsura. Căci despre "măsură" este vorba, noi toţi fiind plecaţi spre a ne crede mai ceva în toate. Iernile grele, boala sau moartea cuiva, nereuşitele, deziluziile şi câte alte încercări sunt ocazii de a ne cunoaşte şi de a ne accepta măsura şi statutul de creaturi în faţa Celui de Sus care pe toate le întoarce spre binele celor care nu-L uită, deşi stau înotând mai tot timpul în gânduri şi fapte care nu zidesc nimic bun, şi nici nu te fac să creşti în calitatea ta de om şi de creştin. Încercările în general îi apropie pe oameni de Dumnezeu (dar nu în mod automat pe toţi şi întotdeauna) şi îi apropie pe oameni între ei, făcându-i să redescopere, de exemplu, frumuseţea, forţa şi valoarea solidarităţii. În aceste zile de iarnă grea şi viscol televiziunile ne-au oferit multe exemple de solidaritate generoasă şi capabilă de sacrificii, pe când în timpuri normale am fi înclinaţi să credem că nu suntem în stare de aşa ceva.
Încercările ne mai adună, ne fac să privim altfel la noi şi la alţii; eu mai spun câteodată că încercările ne dau o privire de ansamblu asupra binelui şi răului, asupra vieţii şi morţii, asupra timpului şi veşniciei. Ele, încercările, nu sunt de căutat, ci de combătut şi de ieşit din ele trăgând învăţătură înţeleaptă din fiecare.
Da, fără îndoială, omul credincios aşează încercarea în ordinea firii. Cândva mă deranja ceva când se spuneau în jurul meu expresii ca acestea: "cum o da Domnul", "cum o vrea Domnul", interpretându-le ca exprimând o indiferenţă crasă, stropită cu puţină agheasmă. Cu timpul însă am recunoscut că am greşit în aprecierea mea, şi ca atare şi astăzi văd în asemenea expresii conştiinţa unei legături continue şi indisolubile cu Cel care călăuzeşte cele văzute şi cele nevăzute, cele prezente şi cele viitoare; văd în ele înţelepciunea credinţei care rămâne constantă atât în timpurile normale cât şi în orele încercării de diferite feluri. Şi să nu uităm că încercările grele pot duce şi la disperare şi la necredinţă, însă aceasta nu va fi niciodată calea celui care, după spusa psalmului, îl are mereu în faţa ochilor pe Domnul şi de aceea ştie să le întâmpine şi pe cele bune şi pe cele rele, fără să-şi piardă încrederea şi echilibrul interior chiar şi-n faţa celor mai mari încercări. În Sfânta Scriptură figura lui Iob este prin excelenţă chipul celui mai încercat om. Hoţii şi focul îl lipsesc de toate bunurile agonisite, copiii săi, băieţi şi fete, zece la număr, mor pe neaşteptate sub dărâmăturile casei în care petreceau, iar el se vede lovit de o boală grea care-i macină trupul obligându-l să se izoleze şi să-şi aştepte sfârşitul pe o grămadă de gunoi, în afara cetăţii, deşi Iob era un om drept şi nevinovat. Cu toate că simte absurdul suferinţelor sale fizice şi morale, nu se îndepărtează de Dumnezeu, căci întrevede cumva că în spatele necazurilor şi încercărilor de care a fost lovit, se află raţiunea plină de taină a lui Dumnezeu, care are gândurile sale şi care ştie ce face, chiar dacă omul nu înţelege.
În faţa celor care îl acuzau el avea un cuvânt simplu şi înţelept: "Domnul a dat, Domnul a luat;... fie numele Domnului binecuvântat" (1,21).
Un alt exemplu:
Constantin Brâncoveanu când îşi începea urcuşul spre martiriu în 1714 spunea: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui". Refuzând să se lepede de credinţa creştină, înainte de a asista la uciderea copiilor săi, îi îndemna astfel pe aceştia: "Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele. Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama la moarte". Şi le amintea ceva din spusele Sfântului Pavel: "nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Romani, 8,37-39).
Constantin Brâncoveanu, privind la nevinovăţia copiilor săi, iată că ştia din învăţătura creştină ceea ce Iov de abia că întrezărea, şi anume că pe lângă încercările şi suferinţele datorate păcatelor, există şi o suferinţă izvorâtă şi primită din iubire, după exemplul jertfei de pe cruce a lui Isus Cristos.
Acesta este spiritul creştin capabil să se ridice peste orice încercare, chiar peste încercările cele mai mari, aducătoare de suferinţă şi de moarte. Are Sfântul Pavel aceste cuvinte în scrisoarea către Evrei: "Fiul meu, nu refuza disciplina Domnului şi nu te descuraja când eşti mustrat de El! Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte! Ceea ce înduraţi este spre învăţătura voastră. Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte?" (12,5-7).
Încercarea întâmpinată cu credinţă devine şcoală a vieţii şi ca atare, cale de împlinire umană şi creştină.
Mă întrebaţi încă ce semnificaţie mai dau, ca om al Bisericii, ieşirii naturii din "matca" ei. Vedeţi, aş observa mai întâi că în comparaţie cu natura, omul este cel care iese de mai multe ori din "matca" proprie, şi adesea aceste ieşiri sunt îndreptate şi împotriva naturii cum ar fi pădurile tăiate fără noimă, poluarea apelor şi a aerului... Dar să lăsăm la o parte acest aspect.
În Scrisoarea către Romani, Apostolul Neamurilor citându-l pe profetul Isaia scrie aceste cuvinte care nu sunt altceva decât glasul Domnului: "Am fost găsit de cei care nu mă căutau, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine" (10,20). Ca şi în alte diferite ocazii, mi-am amintit din nou de spusele Apostolului, de data aceasta privind la televizor imaginile cu viscolul şi troienele care au pus multă lume la încercare. Cred că Dumnezeu vrea să le spună ceva şi celor greu încercaţi şi celor care, ca mine, au luat aminte la cele întâmplate cu viscolul şi nămeţii. Nu putem şti întotdeauna de ce, dar Dumnezeu permite încercările; iar eu sunt convins că în orice necaz stă ascuns un semn pe care Dumnezeu îl trece prin faţa ochilor noştri pentru a ne spune ceva anume, sau pentru a ne ajuta să-L găsim sau să-L regăsim. Spunea Sfântul Augustin "Timeo Deum transeuntem et non redeuntem" (mă tem de Dumnezeu care trece şi nu mai revine), în sensul de a da toată importanţa semnelor pe care ni le face Dumnezeu, oricât de stranii, de dureroase şi de neaşteptate ar fi.
Mă gândesc la Ignaţiu de Loyola, de familie nobilă, care zăcând în spital ca să-şi vindece o rană grea primită într-o bătălie, a cerut să i se dea ceva de citit. În loc de romanele cavalereşti pe care le aştepta a primit nişte cărţi cu vieţile sfinţilor, şi deşi nemulţumit de ceea ce i se oferea spre lectură, a început să citească ceea ce nu şi-ar fi dorit niciodată; şi s-a convertit; l-a găsit pe Dumnezeu pe care nu l-a căutat, l-a întâlnit pe Cel de care nu a întrebat niciodată.
Aş aminti şi de Sf. Francisc Xaveriu, coleg de universitate la Paris cu Ignaţiu de Loyola, când acesta se convertise deja. Şi unul şi altul erau studenţi eminenţi, se întâlneau din când în când, iar Ignaţiu îi spunea de fiecare dată lui Francisc aceste cuvinte: "Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă iar sufletul şi l-ar pierde?" Aceste cuvinte aveau să-l ducă pe Francisc la un cu totul alt drum în viaţă decât cel pe care şi-l dorea, s-a convertit şi a devenit misionar în India, Japonia, Ceylon şi în insulele Moluce. Şi Francisc Xaveriu l-a întâlnit pe Dumnezeu pe care nu l-a căutat şi de care n-a întrebat.
De ce am dat aceste exemple? Cu siguranţă mulţi am observat cum cei troieniţi în diferite localităţi, atunci când vorbeau despre situaţia lor grea, mai toţi îl pomeneau şi pe Dumnezeu, speranţa lor; ei îl aveau pe Dumnezeu. "Semnul" ascuns în necazul lor era dat, cred eu, pentru alţii. Sunt sigur că n-au fost puţini cei care, fiind în afara încercării şi a necazurilor acestora, au dat totuşi de gândul şi de prezenţa lui Dumnezeu fără să-l fi căutat şi fără să fi întrebat de El.
Monseniorul Vladimir Ghika vedea durerea ca pe o "vizită" a Domnului, "un sacrament al enigmei şi al încercării". Iată ce mai spunea el în Scrieri spirituale: "Ce vrea de la mine Domnul ce vine în miez de noapte (căci totul este noapte şi durere...)? Vrea să înţelegi că te iubeşte şi că te iubeşte mai mult decât toţi cei care te iubesc şi mai mult decât poţi tu însuţi să te iubeşti... Oh, Dumnezeule, ce profund vizitezi când vii Tu în vizită! În suferinţă şi în durere nu suntem singuri; Dumnezeu este mai prezent decât în altă parte pentru că El este alături de noi şi ne veghează aşa cum o mamă suferă împreună cu copilul ei bolnav şi ţinându-l de mână îi spune: «Nu eşti singur! Sunt alături de tine!»" (p. 190, 192).
Unul dintre părinţii psihanalizei, Carl Gustav Jung, avea sculptate pe uşa locuinţei sale din Küsnacht, Elveţia, aceste cuvinte în limba latină: "Vocatus atque non vocatus Deus aderit" (chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi mereu prezent).
Şi celor care nu-l invocă, sau mai rău, Îl înjură şi-L refuză, Dumnezeu le lasă o şansă de apropiere, le dă ore şi locuri de întâlnire, iar acestea pot fi chiar şi în miezul încercărilor şi al necazurilor.
"Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat." (Lc. 15,20)
Dumnezeu vorbeşte atât în adierea vântului cât şi în furtună; El îi caută şi-i aşteaptă pe toţi, dar într-un mod cu totul aparte, pe cei răniţi şi năpăstuiţi, pe fiii risipitori.
Îi mulţumim Domnului că "iadul alb" (cum s-au exprimat unii) nu este veşnic şi că din el poţi vedea totuşi razele speranţei.
Şi doresc să închei citându-l încă o dată pe Fericitul Vladimir Ghika:
"Binecuvântaţi-L pe Domnul, lacrimi şi bucurii...
Binecuvântaţi-L pe Domnul, regrete şi căinţe...
Binecuvântaţi-L pe Domnul, febre şi fervori...
Binecuvântaţi-L pe Domnul, gânduri mai înalte decât cerul, necazuri strâns legate de umilul pământ..." (Gânduri pentru zilele ce vin).