Visam să fiu iubit, nu respectat

Daniel Cristea-Enache: Mulţumesc pentru cuvintele generoase. Aţi fost primul critic care mi-a remarcat scrisul, când eram foarte tânăr (şi dacă îl exceptăm pe Valeriu Cristea); iar asemenea întâietăţi nu se uită...
Uneori vă numiţi scriitor, alteori - critic literar. Nu vedeţi o graniţă fermă între cele două vocaţii? În critica literară, criticul este şi scriitor? În literatura pe care o face, scriitorul este şi critic literar?
Dacă un tânăr ar veni astăzi la dvs. pentru a vă cere sfatul, şi ar ezita între cele două sfere de exprimare, cum i-aţi face diferenţa între ele şi ce l-aţi sfătui să aleagă?
În ce constă frumuseţea literaturii, pentru Alex. Ştefănescu? Dar a criticii literare?

Alex. Ştefănescu: Nu este o deosebire radicală între scriitor şi critic literar. Amândoi scriu despre. Scriitorul - despre realitate, criticul literar - despre realitatea literaturii. Şi fiecare o poate face cu sau fără talent, cu sau fără imaginaţie, cu sau fără luciditate, cu sau fără competenţă, cu sau fără succes.
Totuşi există şi deosebiri. Scriitorul are în vedere o realitate creată de Dumnezeu (cum ai spune tu) sau de nimeni (cum aş spune eu), care nu poate fi evaluată. Asta ar mai lipsi, să judecăm critic meritele divinităţii sau ale unui non-autor! Am trece drept nebuni. În schimb, literatura este un bun (spiritual) produs de un om, pentru a fi utilizat de alţi oameni şi trebuie supus unei aprecieri înainte de a fi acceptat. Ne interesează valoarea lui de întrebuinţare. Dacă n-ar fi pe lume criticii literari, ar funcţiona oricum, automat, fie şi precar, spiritul critic al fiecărui cititor în parte.
Scriitorul contemplă, criticul literar evaluează. Primul este specialist în ontologie, al doilea în axiologie. Realitatea există oricum, literatura există numai dacă are valoare (fie şi una minimă).
Scriitorul este mai liber în manifestările sale, criticul literar acţionează cu un sentiment de răspundere. Nu este vorba de morga pe care o au unii critici literari (de altfel, şi unii scriitori), ci de rolul lor de instanţă de deciziile căreia depind: autori, editori, librari, cititori. Pe Eminescu şi Ion Creangă mi-i pot imagina chefuind şi cântând la Bolta rece. Pe Titu Maiorescu - nu. Lui Nichita Stănescu îi stătea bine să scrie cu creionul dermatograf poeme pe un perete al dormitorului iubitei lui. Lui Nicolae Manolescu nu i-ar sta bine. Am mai povestit o întâmplare cu (foarte talentatul, dar intempestivul poet) Cezar Ivănescu care, nemulţumit de un articol al meu, mi-a aruncat o ţigară aprinsă în faţă şi a sărit să mă bată. Mircea Dinescu a intervenit atunci salvator, s-a încăierat el cu Cezar Ivănescu, iar apoi mi-a explicat:
− Eşti critic literar, nu ţi se potriveşte să te baţi, dar eu, ca poet, n-am nimic de pierdut, toată lumea ştie că poeţii sunt cam nebuni.
Ca să-şi mărească în mod artificial autoritatea, criticii literari din a doua jumătate a secolului XX, din multe ţări, au făcut tentativa să acrediteze ideea că activitatea de evaluare a literaturii este o ştiinţă! Nu este! Ştiinţa se ocupă de fenomene predictibile, iar în literatură nimic nu este predictibil. Dacă spui, de exemplu, că, ridicându-i temperatura până la 100 de grade Celsius, apa va fierbe, poţi să fii sigur că aşa se va întâmpla. Dar dacă îl avertizezi pe un autor că scriind monoton îl va plictisi pe cititor, poţi să ai surpriza să apară un poet ca George Bacovia care face tocmai din monotonie un mijloc de seducţie.
Din dorinţa prezentării criticii literare ca ştiinţă s-a recurs (nejustificat) la o terminologie de specialitate, cu... sonoritate de limbaj ştiinţific. Topos, actant, diegeză, auctorial, anabază, catabază şi multe alte cuvinte de acelaşi fel sunt (ca şi barba pe care şi-o lasă unii critici literari) o caraghioasă recuzită pentru impresionarea publicului.
La începutul începutului, eu mi-am dorit să fiu poet, nu critic literar. De ce? Pentru că mi-ar fi plăcut să fiu iubit, nu respectat (ceea ce înseamnă implicit să inspiri teamă). Viaţa însă m-a dus unde a vrut ea, nu unde am vrut eu, şi până la urmă mi-am asumat această îndeletnicire de care mă simţeam cândva străin.
Ca să mă pot resemna mai uşor, am identificat de-a lungul timpului, în practicarea ei, şi anumite avantaje. Unul este acela că seamănă cu o profesie şi te îndreptăţeşte, de pildă, să ai o rubrică de critică săptămânală (cum am avut de atâtea ori, la diverse reviste) sau chiar zilnică (aşa cum am avut până nu demult la Evenimentul zilei). Pentru un poet este mai greu (poate chiar imposibil) să se supună unui deadline.
Alt avantaj constă în posibilitatea de a te delecta cu sute de feluri de a scrie literatură, nu cu unul singur. Poeţii şi prozatorii sunt exclusivişti, fiecare crede că numai formula lui estetică are valabilitate. Criticul literar zboară ca un fluture din floare în floare. (Nu zâmbi ironic gândindu-te la greutatea mea! Eu nu zbor, dar vin florile la mine, una după alta, să mă încânte cu mireasma lor.)
Conştiinţa unui critic literar are o suprafaţă mai mare de contact cu literatura, decât aceea a unui poet sau a unui prozator, aşa cum pomul, datorită miilor lui de frunze, are o suprafaţă mai mare de contact cu lumina soarelui decât un obelisc.
Referitor la tânărul care ar veni să mă întrebe pentru ce să opteze, pentru literatură sau critică... I-aş spune să aleagă literatura. Dar să facă, la începutul începutului, critică literară, care este un fel de ucenicie pentru cine vrea să devină scriitor. În privinţa asta nu sunt de acord cu George Călinescu care spunea că un critic este un autor care a ratat în celelalte genuri. Tinereţea, aşa lipsită de erudiţie şi experienţă cum este, rămâne, din punctul meu de vedere, vârsta ideală pentru critica literară. Prospeţimea matinală a sensibilităţii, spontaneitatea reacţiei, absenţa reţelei de obligaţii sociale, curajul, intransigenţa, dorinţa de absolut - totul pledează pentru practicarea criticii literare la această vârstă. După acest stagiu, în care viitorul scriitor este obligat să gândească literatura, el poate face literatură în cunoştinţă de cauză.
Merită să te ocupi de literatură, nu de critica literară, pentru că:
1. Pentru literatură este prevăzut un Premiu Nobel, pentru critică - nu.
2. Mai mulţi oameni de pe planetă citesc literatură, în comparaţie cu cei care citesc critică literară.
3. Literatura te poate face iubit, critica - doar respectat.
4. O ficţiune poate deveni o legendă, cunoscută chiar şi de cei care n-au citit o carte în viaţa lor (Romeo şi Julieta, Anna Karenina, Mioriţa, Luceafărul...). Critica literară nu are acces la mitologia literară.
În ceea ce mă priveşte, nimic nu mi-aş fi dorit mai mult decât să las în urma mea o legendă.